Odată, la vremea cireşelor coapte, pătrunse Moartea într-un sat de munte. Coborîse noaptea peste sat şi stelele priveau cu teamă la. năluca neagră ce păşea prin mijlocul uliţei, dreapta şi neîndurătoare, în vreme ce fierul coasei pe care-o purta pe umăr zvîrlea sclipiri îngheţate. Păşea Moartea pe uliţa satului şi, pe unde trecea, cîinii se trăgeau în lături scheunînd, mîţele se zbîrleau si caii tremurau, viţeii-şi lipeau boturile de pîntecul vacilor, iar cucuvăile rîdeau înfoîndu-şi penele. Că Moartea trecea pe uliţa satului şi lăsa în urmă dîră de frig.
Nu se zărea fir de lumină la ferestrele oamenilor, fără numai la un ochi de geam, departe, în capul satului, unde o fată cînta rînduindu-şi avutul în lada de zestre.
Călcînd cu paşi grei, Moartea se îndreptă spre casa fetei şi se opri în faţa aşii. Atinse uşa cu fierul coasei şi zăvorul sări şi uşa se dădu de perete. Tăcută, dreaptă şi neîndurătoare, Moartea privi către fată:
- Tu? şopti fata, şi cîntecul i se frînse, şi buzele-i albiră, şi ochii i se făcură mari... Pe cine cauţi? Aici nu locuiesc decît eu şi mîine mă mărit !
- Taci! spuse Moartea. Destul ai cîntat.
- Dacă te supără cîntecul sînt gata să tac, vorbi repede fata. N-am să mai cînt..
- Nu te osteni, grăi însă Moartea. Ştiu tot ce-ai să-mi spui. De mii şi mii de ori am auzit ce spun oamenii cînd vin sa-i iau şi nu tu ai să născoceşti vorbe pe care nu le ştiu... Hai, bea!
Şi scoase de sub zăbranic o cupă neagra, şi braţul ei osos se dezgoli cînd apropie cupa de buzele fetei. Fata se dădu însă cu un pas îndărăt şi strigă :
- La ce mă îmbii? Ce băutură tremură în cupa ta?
- Licoarea uitării, spuse Moartea. Nu-i pe lume ciorchine să dea vin mai dulce... Priveşte!
Şi Moartea îşi roti braţul pe dinaintea ochilor albaştri ai fetei şi fata nu se mai putu împotrivi. O toropeală neaşteptată o cuprinse şi, atingînd cupa cu buzele, sorbi licoarea.
- Cum te cheamă? întrebă Moartea.
- Nu... nu ştiu, răspunse fata rotindu-şi privirile de parcă atunci pentru întîia dată, ar fi văzut odăiţa în care se născuse. Am uitat...
- Nici n-ai nevoie să ştii, rînji Moartea şi, apucînd coasa, izbi.
Dar fata nu căzu. Rămase în picioare, cercetînd la fel de mirată cele din jur.
- Ia te uită, mormăi Moartea şi, înciudată, izbi din nou.
Zadarnic. Fata rămînea în picioare cu aceeaşi mirare privea masa şi scaunele scunde, şi în ochii albaştri nu i se citea nici urmă de teamă.
Dacă văzu aşa, cercetă Moartea tăişul coasei şi-l află zimţat ca un fierăstrău. De cînd tot secera vieţile împăraţilor şi cerşetorilor, pruncilor şi moşnegilor, vieţile tuturor dobitoacelor, vieţile fiarelor de pădure, ale păsărilor şi gîzelor, avusese vreme să se tot ştirbească!
- Mda! îşi spuse Moartea. Tu, fetico, nu pierzi nimic aşteptînd... Şi, înfăşurîndu-se mai bine în zăbranicul ei, se răsuci şi o porni iar pe uliţa satului, în căutarea unui fierar.
Acum, un singur fierar locuia în sat, şi cu el trebuia să se mărite fata, a doua zi. Moartea se opri în dreptul fierăriei şi bătu în poartă. Apoi se ghemui ascunzîndu-şi cum putu mai bine ciolanele şi aşteptă.
Fierarul nu dormea, întins pe culcuşul lui se gîndea la bucuria zilei de mîine, iar dacă auzi bocănituri în uşă, se sculă şi, deschizând, zări o bătrînă .gîrbovită.
- Ce-i, mătuşă ? întrebă el. Ce te aduce la mine în miez de noapte?
- Nevoile, maică... Fie-ţi milă de-o biată bătrînă. Am o coasă şi i s-a cam ştirbit tăişul...
Mirat, fierarul se uită la coasă.
- Da' bine, mătuşă, dimineaţa nu puteai să vii ?
Bătrîna chicoti răguşit:
- Puteam, puteam, cum de nu... Dar dimineaţa nu-ţi ardea să-mi ascuţi coasa. Ai uitat că mîine te însori ?
- Pe toate le ştii! se minună fierarul. Fie, dacă tot m-ai găsit treaz... şi gata era s-o poftească înăuntru, cînd văzu că bâtrîna sare din loc, ca muşcată de şarpe.
- Uliţa! Uliţa! strigă ea săltînd cînd pe un picior, cînd pe celălalt.
Se clătina şi, cum era gata să cadă, îşi întinse braţele. Atunci zăbranicul lunecă şi fierarul văzu hîrca şi oasele celei ce-i bătuse la uşă. înspăimîntat, făcu un pas îndărăt şi izbi uşa în nasul cîrnei, care în van strigă şi blestemă. Apoi, privind printr-o crăpătură a uşii, o văzu alergînd pînă pieri pe după nişte case.
- Din ce-am scăpat! îşi spuse fierarul. Numai de Moarte nu-mi ardea mie...
Şi, cum nu-i venea să se culce, se apucă să rînduiască prin odăiţa lui din spatele fierăriei, ca să-şi întîmpine mireasa cum se cuvine.
Atunci dădu peste coasa de care Moartea uitase. Era o scula ca toate celelalte, numai că fierul purta săpate şiruri de semne ciudate. Iar tăişul, ce-i drept, era tocit.
- Ptiu, drace! spuse fierarul şi, fără a se gîndî prea mult, piti coasa pe după nişte fiare vechi; iar, dacă făcu buna rînduială peste tot, aştepta să se lumineze de zi.
Acum, în casa din capul satului uşa rămăsese dată de perete, aşa cum o lăsase Moartea cînd pornise în căutarea fierarului. Şi fata ieşi pe uşă, minunîndu-se de bolta înstelată şi, ca una ce sorbise licoarea uitării, nu-şi mai aminti nimic din cîte văzuse şi trăise în lumea oamenilor. Doar cu o zi înainte mai ştia că prin mijlocul satului trece uliţa noroioasă pe care în atîtea rînduri o bătuse cu tălpile, dar uliţa i se păru acum o dihanie lungă, întinsă la pămînt Ca s-o înspăimînte, bătu din palme şi strigă:
- Fugi! iar uliţa zvîcni ca un şarpe şi prinse a se tîrî printre case. (Atunci, pasămite, se clătinase Moartea, nepricepînd ce duh rău intrase în uliţa liniştită. Şi uliţa o dusese cu ea!)
Gonea neauzit, frecîndu-şi trupul de uluci, gonea şerpuind, iar fetei nu i se păru ciudat că uliţa piere lăsînd în urmă o fîşie de iarbă smălţată cu flori. Pe măsură ce uliţa se depărta, iarba şi florile se iveau între cele două rînduri de case...
Fata păşi pe covorul verde şi culese florile; dar nu mai ştia că floarea e floare. Păşea cîntînd un cîntec pe care nicicînd nu-l auzise, iar cînd se satură de mireasma florilor, zvîrli spre stele florile culese, şoptind:
- Zburaţi! şi florile zburară ca nişte fluturi, topindu-se în văzduhul luminat de secera lunii.
Fata, însă, nu mai ştia ce-i o seceră, cum nu mai ştia ce e luna. întinse braţul către sclipirea de pe cer şi, neputînd-o ajunge, ridică un picior ca şi cînd ar fi dat să urce o treaptă. Şi o treaptă nevăzută se înfiripă de bună seamă sub talpa fetei, o treaptă şi încă una, apoi alta şi alta, un şir de trepte nevăzute pe care sui, înălţîndu-se în văzduh.
Şi în dreptul secerii lunii se opri, se aşeză în scobitura secerii de aur ca într-un leagăn, şi în leagănul lunii, străjuită de stele, adormi. Iar noaptea se scurse cu încetul, zorii stinseră stelele, şi stinseră şi luna. Cerul era acum albastru, soarele strălucea şi luna nu se mai vedea, dar fata dormea în leagănul lunii...
Fireşte, pe pămînt oamenii s-au mirat nespus cînd, ridicîndu-şi dimineaţa privirile, au zărit sus de tot, pe cer, o fată ce părea că atîrnă de boltă, înţelepţii se încuiară-n casă şi chibzuiră îndelung, nebunii se bucurară şi babele scorniră minciuni, dar nimeni nu dezlegă taina fetei de pe cer care dormea netulburată.
Iar, în satul lui de munte, deschizînd în zori uşa, fierarul se minună întîi de uliţa care pierise, lăsînd în urmă un tăpşan. Apoi îşi ridică privirile după soare şi văzu fata. Un junghi îi împunse inima, că prea semăna cu mireasa lui.
Ca ieşit din minţi, alergă pînă la căsuţa din capul satului şi văzu uşa dată de perete şi opaiţul fumegînd şi încăperea goală.
„Ea e, îşi spuse fierarul privind din nou către fata de pe boltă. Dacă-i vrajă la mijloc, oi sparge şi vraja!"
Şi chiui de răsunară munţii şi-şi mişcă braţul încercînd să-şi cheme iubita. Dar glasul nu-i răzbătea pînă-n cer, şi fata, bag sama, nu-l auzi. Liniştită, dormea înainte.
Îşi aminti fierarul de vorbele bătrînilor care povesteau că undeva, departe, se află scara ce suie la cer. Spuneau că scara e din fire de aur, că porneşte din coarnele unui taur şi că nimeni n-o poate vedea pînă nu-şi ucide umbra...
Îngândurat, plecă spre fierărie. Şi pentru mtîia oară îşi privi cu ochi răi umbra, care-l urma lunecînd neauzit. Se răsuci deodată şi încercă s-o calce în picioare, dar umbra se feri în lături. Apucă un bolovan şi-l repezi în pieptul umbrei, dar umbra nu se sinchisi şi-l urmă credincioasă. Atunci intră în fierărie şi luă din cui un paloş greu, cu care se sili să hărtănească umbra. Lovea straşnic, înverşunîndu-se, şi pămîntul de lîngă el semăna curînd cu o ţarină răscolită de. fierul plugului. Dar, cînd se depărta cu trei paşi, umbra îl urmă nevătămată, neagră şi tăcută ca o pisică.
- N-am să scap de tine? strigă fierarul şi, deznădăjduit, izbi cu pumnul în mormanul de fiare vechi clădit lîngă unul dintre pereţii fierăriei
Fiarele se prăbuşiră zdrăngănind, iar de după ele se ivi o coasă.
- Coasa Morţii! izbucni fierarul, grăbind să apuce scula uitată de cruntul oaspete din vremea nopţii.
Şi îndată îi potrivi fierul pe nicovală şi începu a-l izbi cu putere. Ciudate sunete smulgea barosul din fierul Morţii! Aici i se părea fierarului că aude ţipăt de cucuvaie, aici desluşea urletul jalnic al unui cîine, aici prindea un geamăt de om care-si dă duhul, aici se ridica un vaiet ce nu semăna cu nimic şi care-i îngheţa sîngele în vine... Şi, cum izbea o dată cu barosul, cum plesnea barosul şi cădea la pămînt. Nouă baroase a schimbat fierarul, nouă pile şi nouă cute, pînă ce tăişul fierului ajunse ca un brici.
Atunci îşi şterse sudoarea de pe frunte şi, privindu-şi umbra, ridică încet coasa. Fulgerător, izbi în pata neagră lungită la picioarele lui. Umbra zvîcni odată, fîlfîi prin fierărie încercînd să fugă, dar se prăvăli. Iar, dacă fierarul se urni, umbra rămase nemişcată, iar dacă se depărta de nicovală umbra nu se clinti. Zăcea la pămînt ca un om negru, avea cap şi trunchi şi mădulare, dar înţepenise pe veci.
Şi fierarul ieşi din fierărie şi inima i se strînse cînd văzu că stă drept în soare, fără ca trupul lui să lase umbră. Dar îşi ridică privirile şi zări fata adormită între cer şi pămînt, şi se bucură la gîndul că va putea ajunge la ea.
- Aşteaptă! strigă. Urc eu şi-n cer, aşteaptă-mă !
Fata nu-i răspunse. Atunci, cu coasa Morţii pe umăr, o porni la drum. Şi, cum n-avea umbră, cum lepădase tot ce, negru şi greu, îl trăgea în jos, păşea sprinten de parcă abia atingea pămîntul. Mai degrabă sărea, decît păşea. Intr-o zi merse ca-n două, în două ca-n nouă şi-n nouă ca-n nouăzeci şi nouă, pînă se pomeni în vîrful unui munte.
Numai ce puse piciorul pe stînca cea mai înaltă, că zări un taur de aur din coarnele căruia pornea o scară ce se înălţa pierzîndu-se în cer. Şi scara era alcătuită din fir de aur.
- Nu gîndeam s-ajung ziua cînd un orn va fi în stare să se despartă de umbra lui, spuse taurul.
- De dragul iubitei, răspunse fierarul.
Şi-i sari în spinare. Apoi, vîrînd coada coasei în brîu, prinse să suie treptele de aur. Se întuneca, iar secera lunei strălucea cum strălucise şi-n nopţile cît fierarul bătuse cale lungă. Erau nopţi cînd îşi văzuse mireasa odihnind în leagănul lunii, apoi o văzuse deşteptîndu-se şi jucând printre lumînările stelelor, şi nu pricepuse cum zboară; şi, mai vîrtos încă, nu se dumirise de ce, dacă poate zbura, nu se întoarce la el, pe pămînt. Mai încercase s-o strige, dar fata nu-l auzise şi nu-i rămăsese decît să-şi urmeze drumul, aşa cum îl urma şi-acum, suind scara de aur.
Şi sui, sui, sui, pînă ajunse aproape de secera lunii. Fata-l privea liniştită, cu un dram de mirare.
- He-hei ! strigă fierarul.
- He-hei! răspunse fata zîmbind. Cine eşti?
Dacă-i auzi vorbele, osteneala îndelungatei călătorii îl covîrşi deodată. I se păru că văzduhul răsună de surle şi tobe şi că glasul nu-i izbuteşte să acopere larma năpraznică.
- Nu mă cunoşti? strigă fierarul. Pentru tine mi-am ucis umbra şi am suit scara de aur... Am venit să te duc înapoi, pe pămînt!
- Pe pămînt? rîse fata. Ce-i pămîntul?
Surlele şi tobele ţipară într-o izbucnire sălbatică. Fierarul văzu negru înaintea ochilor.
- Mireasa mea, ai uitat de pămînt?
Dar, în loc să-i răspundă, fata sări de pe secera lunii şi pluti prin văzduh, oprindu-se lîngă fierar.
- Cine eşti tu ? vorbi din nou. Te aud ca pe un cîntec uitat..:
- E o vrajă, şopti fierarul pentru sine. O vrajă rea...
- Nu te întrista, apuse însă fata. Vino.
Şi-l luă de mînă şi fierarul se miră de răceala mîinii ei.
Dar păşind împreuna prin văzduh, nu se mai întrebă cum de poate călca în gol, ca pe drum bătut... După o vreme, se opriră la malul unui rîu de foc. O luntre de jar aştepta la mal şi ei suiră în luntre fără să simtă arsura focului, şi luntrea de jar îi trecu peste rîul de foc şi-i opri în dreptul unei porţi uriaşe, de piatră. Poarta era deschisă şi dinăuntru venea un val de aer rece.
- Să nu intrăm, se rugă fierarul, dar fata îşi întoarse privirile către el şi rosti în şoaptă:
- Trebuie să intru. Mă cheamă...
Hotărît să n-o lase singură, fierarul nu mai spuse nimic. Şi fata intră pe poarta de piatră, dar, cînd s-o urmeze, îi fu cu neputinţă: îşi mişca picioarele, şi nu înainta nici cu o palmă.
- Vino, îl chema fata, şi el se străduia din răsputeri, însă, cît se străduia, nu izbutea decît să facă paşi pe loc.
- Nu pot intra, spuse cu durere fierarul
- Păcat, răspunse fata. E bine cu tine... şi, vorbind aşa, se depărta încet.
- Opreşte-te! strigă fierarul întoarce-te!... încearcă să ieşi!
- Nu pot ieşi, rosti fata şi-şi mişcă mina în chip de rămas bun, şi depărtarea dintre ei sporea.
Curînd trupul ei se văzu ca prin sită, apoi ca prin ceaţă, apoi se topi în neguri. Deznădăjduit, fierarul izbi cu pumnii în poarta de piatră, se jelui şi răcni, dar poarta se închise încet, surdă la zbuciumul şi durerea Iui, şi el se prăbuşi înaintea porţii uriaşe.
Zăcu acolo multă vreme, iar cînd se ridică se lumina de zi. Cerul era mohorît, doar fîşiile norilor călătoreau alene.
- Cine mi-ar putea da o mînă de ajutor? se frămîntă fierarul. Dacă n-o scot din lumea îngheţată de dincolo de poarta asta, mireasa mea-i pierdută pe vecie...
Atunci, lipită de trup, simţi coada coasei şi-si aminti de negrul muşteriu din vremea nopţii.
- Da, da, îşi zise fierarul. Cine alta decît Moartea îmi poate spune ce am de făcut ?... Dar cum să-i dau de urmă ?
Norii treceau leneşi pe lîngă el.
- Norilor, norilor, pe unde aţi umblat n-aţi văzut o nălucă neagră şi cumplită foarte?
- Nici aproape, nici departe, răspunseră norii. Şi norii trecură şi se ivi Vîntul care-i mîna din urmă.
- Vîntule, Vîntule, pe unde ai umblat n-ai văzut o nălucă neagră ce tăcere-mparte?
- Nici aproape, nici departe, răspunse şi Vîntul,
Şi Vîntul trecu şi, limpezindu-se cerul, Soarele se ivi pe boltă.
- Soare, Soare, pe unde ai umblat n-ai văzut o nălucă neagră şi-n ochi cu văi deşarte ?
- Ce vrei de la Moarte ? întrebă Soarele, şi fierarul îi povesti durerea lui.
Povesti amănunţit, iar, din ce povestea, dintr-atât Soarele se mîhnea.
- Mi-e milă de tine, fierăriile, zise el cînd fierarul sfîrşi, tare mi-e milă şi tare mă doare că nu te pot ajuta. Puterea mea se întinde asupra a tot ce-i supus pieirii şi lasă umbră, iar tu ţi-ai jertfit umbra şi ai ieşit din hotarele puterii mele... Nu te pot ajuta, dar un sfat nu mă rabdă inima să nu-ţi dau: prinde-te de coada stelei călătoare!
Şi fierarul văzu o stea călătoare gonind către el şi, dacă auzi sfatul Soarelui, nu mai stătu pe gînduri, în clipa cînd coada stelei trecu prin dreptul lui, întinse mîinile şi se agăţă de snopul luminos pe care fi tîra după ea.
- Rămîi cu bine, Soare, şi-ţi mulţumesc pentru sfat!
- Cu bine, fierarule, şi-ţi doresc izbîndă!
Aşa porni fierarul într-o nouă călătorie prin văzduh. Steaua cu coadă gonea mai repede ca vîntul, mai repede ca gîndul şi-ntr-o clipă-nconjură pămîntul! De iuţeala aceea nebunească îi ţiuiau fierarului urechile şi-l cuprinse o ameţeală straşnică, de era să-şi descleşteze degetele şi să lunece în hău. Dar se ţinu tare şi-şi păstră firea. Iar cînd izbuti să ia seama la cele din jur, steaua năzdrăvană şi-nconjurase pămîntul de şapte ori. A opta oară porni în zbor, şi de astă dată, preţ de cît ai bate din pleoape, fierarul zări sub el un soi de balaur negru ce şerpuia purtînd o mogîldeaţă în spinare; şi pricepu că vede uliţa satului de munte care-o luase razna, ducînd Moartea cu ea.
Steaua dădu pentru a opta oară ocol pămîntului, iar cînd se avîntă pentru a noua oară în mersul ei nebunesc, fierarul prinse clipa potrivită şi, ajungînd deasupra uliţii buiece, îşi descleştă degetele şi-şi dădu drumul să cadă. Ca o pasăre lovită se rostogoli prin văzduh, se rostogoli şi nu se opri decât pe uliţa zburătoare, la doi paşi de Moarte.
Tîrîtă de-atîtea zile pe unde vrei şi nu vrei, de mînie, Moartea era şi mai neagră ca de obicei. Dacă văzu ceva prăbuşindu-se lîngă ea, se plecă să vadă ce şi cum.
- Tu erai, fierarule? strigă, mai mirată văzîndu-l, decît dacă ciudata ei călătorie s-ar fi sfîrşit tot atît de fără veste cum începuse.
- Eu, răspunse fierarul. Sau ai uitat că mi-ai poruncit să-ţi ascut coasa?...
Atunci îşi zări Moartea coasa şi o bucurie cumplită o cuprinse.
- Dă-mi-o, dă-mi-o, strigă întinzînd cu nerăbdare oasele degetelor. Dar fierarul se trase îndărăt şi vorbi liniştit:
- Stai niţel, că încă nu ne-am înţeles din preţ.
- Ne-om înţelege, nu te teme! îl zori Moartea, iar fieraru-i răspunse:
- Nădăjduiesc! Mai întîi, doresc să-mi înapoiezi mireasa şi să-i înapoiezi amintirile.
Dar Moartea îşi îndreptă oasele şi, încrucişîndu-şi braţele, spuse cu trufie:
- Nici gînd!
- Ai să mă duci dincolo de poarta de piatră, urmă netulburat fierarul şi am s-o primesc din mîinile tale, aşa cum o ştiu de pe pămînt!
- Nebunule! rîse Moartea. La poarta de piatră ajung doar umbrele cărora le-am ucis trupul, sau trupurile care şi-au ucis singure umbra cîştigîndu-şi viaţa fără capăt. Şi, încă şi-acelea, doar cu îngăduinţa mea!
- Priveşte, spuse fierarul.
Uliţa însufleţită îşi văzuse de drum în tot acest timp şi, ajungînd in dreptul soarelui, Moartea văzu cu spaimă că omul din faţa ei nu lasă umbră.
- Ce-ai făcut, fierarule? şopti.
- Te-am învins, răspunse fierarul.
Şi, pe uliţa ce urma să şerpuiască prin văzduh, tăcură amîndoi.
- Nu mă mai pot împotrivi, rosti Moartea. Noi doi, acum, sîntem de-o seamă... Jertfindu-ţi umbra, te-ai scos din rîndurile celor ce pier.
Şi-n vreme ce Moartea tăcea, muncită încă de îndoieli, fierarul se apucă să mîne uliţa îndemnînd-o cu coada coasei ba spre stînga, ba spre dreapta, ca să poată ajunge în dreptul porţii de piatră. Moartea făcu un semn şi poarta se deschise, şi ei intrară pe poartă, aşa cum se aflau, în picioare pe uliţa mişcătoare.
Dincolo de poartă începea o ţară de neguri. Era frig şi umbre de copaci se clătinau ici-colo şi umbre de păsări treceau în zbor ; umbre de oameni lunecau fără ţintă şi peste lumea de neguri plutea o tăcere albă prin care .uliţa şerpuia încet. Umbrele se apropiau de ea şi-şi mişcau buzele încercînd să grăiască, dar nici un sunet nu trecea de umbra buzelor şi nălucirile-şi mişcau zadarnic braţele fluturîndu-le ca pe nişte fîşii de pînză. Aşa cum se iveau din neguri, aşa se pierdeau în neguri şi fierarul le cerceta cu inima strînsă.
- Uite-o! strigă deodată şi glasul îi răsună ca o trîmbiţă acolo unde glas de om nu mai răsunase.
O umbră se apropie şi trupul fetei se văzu întîi ca prin ceaţă, apoi ca prin sită, apoi aşa cum fusese pe pămînt. Fierarul o apucă de mînă şi o trase pe uliţa mişcătoare, iar fata i se cuibări la piept, oftînd abia auzit:
- E bine cu tine... Moartea se întoarse atunci către fierar:
- Pleacă-ţi coasa, porunci ea. Şi, arătînd fetei semnele ciudate săpate pe fierul coasei, porunci:
- Tu, trece-ţi degetul peste semne, de la coadă spre cap!
Fata o ascultă şi-şi purtă de-a-ndăratelea degetul peste semnele neînţelese. Pe măsură ce-şi mişca degetul, un tremur nestăpînit îi cuprindea trupul.
- Mi-e frig, se plînse ea.
- îndată, îndată, o mîngîie fierarul.
Şi Moartea-l îndemnă să mîne uliţa către poarta de piatră şi cu toţii ieşiră din ţara de neguri, în clipa cînd poarta se închise în urma lor fata scoase un ţipăt şi cuprinse cu braţele gîtul fierarului:
- Iubitule, unde-ai fost?... Mi-era frig, frig...
- S-a isprăvit, o mîngîie el.
Dar fata dădu cu ochii de Moartea ce-i privea nerăbdătoare.
- Iar mi te arăţi? strigă cu mînie. Ce rn-ai pus să beau, de mi-ai luat minţile ?
Moartea dădu din umeri si rosti apăsat:
- Fierarule, m-am ţinut de cuvînt. Dă-mi coasa!
- Îndată, spuse fierarul.
Dar, înainte de a-i întinde scula ucigătoare, izbi o dată în umbra care însoţea fiece mişcare a fetei. Umbra îi fîlfîi aşa cum şi umbra lui fîllîise, acolo, în fierărie, şi se lungi apoi la picioarele fetei, pe uliţă. Fierarul mai izbi o dată în lutul uliţei şi doar apoi îi înapoie Morţii coasa.
Atunci uliţa se opri între cer şi pămînt, pentru a se prăbuşi din văzduh, ca o piatră. Fata închise ochii şi, cînd îi deschise, se afla pe uliţa cunoscută a satului de munte, chiar în dreptul căsuţei în care văzuse lumina zilei. Iar mirele o cuprindea cu braţul pe după umeri.
- Ciudat, spuse fata cuibărindu-i-se la piept, parcă m-aş deştepta dintr-un vis... pe care l-am uitat...
Şi amîndoi păşiră pe uliţă, şi fata nu văzu pata întunecată care abia se deosebea pe pămîntul negru, o pată în chip de fată, o pată cu cap, cu trunchi şi mădulare...
Şi la nunta lor se iviră pe cer două stele, care mai ard pe boltă şi-n ziua de azi. în juru-le toate au îmbătrînit, s-au schimbat şi s-au stins, dar fierarul şi femeia lui au rămas tineri ca în anul cînd Moartea pătrunsese, la vremea cireşelor coapte, în satul lor de munte. Şi, de-ai să-i cauţi în fierărie, ai să-i găseşti. Uneori vîntul se opreşte din drum şi gustă din pîinea lor, alteori visul le vine în ospeţie şi-i dăruieşte cu mantale albastre. Nevătămaţi au trecut prin ciumă şi războaie, şi nevătămaţi vor dăinui în veci, că nu au umbră.
Auzi? Sună fierul pe nicovală într-un sat de munte în care se făuresc inele ce păstrează dragostea şi potcoave, ce nu se desprind niciodată... Ei, cine mai porneşte într-acolo?
Nu se zărea fir de lumină la ferestrele oamenilor, fără numai la un ochi de geam, departe, în capul satului, unde o fată cînta rînduindu-şi avutul în lada de zestre.
Călcînd cu paşi grei, Moartea se îndreptă spre casa fetei şi se opri în faţa aşii. Atinse uşa cu fierul coasei şi zăvorul sări şi uşa se dădu de perete. Tăcută, dreaptă şi neîndurătoare, Moartea privi către fată:
- Tu? şopti fata, şi cîntecul i se frînse, şi buzele-i albiră, şi ochii i se făcură mari... Pe cine cauţi? Aici nu locuiesc decît eu şi mîine mă mărit !
- Taci! spuse Moartea. Destul ai cîntat.
- Dacă te supără cîntecul sînt gata să tac, vorbi repede fata. N-am să mai cînt..
- Nu te osteni, grăi însă Moartea. Ştiu tot ce-ai să-mi spui. De mii şi mii de ori am auzit ce spun oamenii cînd vin sa-i iau şi nu tu ai să născoceşti vorbe pe care nu le ştiu... Hai, bea!
Şi scoase de sub zăbranic o cupă neagra, şi braţul ei osos se dezgoli cînd apropie cupa de buzele fetei. Fata se dădu însă cu un pas îndărăt şi strigă :
- La ce mă îmbii? Ce băutură tremură în cupa ta?
- Licoarea uitării, spuse Moartea. Nu-i pe lume ciorchine să dea vin mai dulce... Priveşte!
Şi Moartea îşi roti braţul pe dinaintea ochilor albaştri ai fetei şi fata nu se mai putu împotrivi. O toropeală neaşteptată o cuprinse şi, atingînd cupa cu buzele, sorbi licoarea.
- Cum te cheamă? întrebă Moartea.
- Nu... nu ştiu, răspunse fata rotindu-şi privirile de parcă atunci pentru întîia dată, ar fi văzut odăiţa în care se născuse. Am uitat...
- Nici n-ai nevoie să ştii, rînji Moartea şi, apucînd coasa, izbi.
Dar fata nu căzu. Rămase în picioare, cercetînd la fel de mirată cele din jur.
- Ia te uită, mormăi Moartea şi, înciudată, izbi din nou.
Zadarnic. Fata rămînea în picioare cu aceeaşi mirare privea masa şi scaunele scunde, şi în ochii albaştri nu i se citea nici urmă de teamă.
Dacă văzu aşa, cercetă Moartea tăişul coasei şi-l află zimţat ca un fierăstrău. De cînd tot secera vieţile împăraţilor şi cerşetorilor, pruncilor şi moşnegilor, vieţile tuturor dobitoacelor, vieţile fiarelor de pădure, ale păsărilor şi gîzelor, avusese vreme să se tot ştirbească!
- Mda! îşi spuse Moartea. Tu, fetico, nu pierzi nimic aşteptînd... Şi, înfăşurîndu-se mai bine în zăbranicul ei, se răsuci şi o porni iar pe uliţa satului, în căutarea unui fierar.
Acum, un singur fierar locuia în sat, şi cu el trebuia să se mărite fata, a doua zi. Moartea se opri în dreptul fierăriei şi bătu în poartă. Apoi se ghemui ascunzîndu-şi cum putu mai bine ciolanele şi aşteptă.
Fierarul nu dormea, întins pe culcuşul lui se gîndea la bucuria zilei de mîine, iar dacă auzi bocănituri în uşă, se sculă şi, deschizând, zări o bătrînă .gîrbovită.
- Ce-i, mătuşă ? întrebă el. Ce te aduce la mine în miez de noapte?
- Nevoile, maică... Fie-ţi milă de-o biată bătrînă. Am o coasă şi i s-a cam ştirbit tăişul...
Mirat, fierarul se uită la coasă.
- Da' bine, mătuşă, dimineaţa nu puteai să vii ?
Bătrîna chicoti răguşit:
- Puteam, puteam, cum de nu... Dar dimineaţa nu-ţi ardea să-mi ascuţi coasa. Ai uitat că mîine te însori ?
- Pe toate le ştii! se minună fierarul. Fie, dacă tot m-ai găsit treaz... şi gata era s-o poftească înăuntru, cînd văzu că bâtrîna sare din loc, ca muşcată de şarpe.
- Uliţa! Uliţa! strigă ea săltînd cînd pe un picior, cînd pe celălalt.
Se clătina şi, cum era gata să cadă, îşi întinse braţele. Atunci zăbranicul lunecă şi fierarul văzu hîrca şi oasele celei ce-i bătuse la uşă. înspăimîntat, făcu un pas îndărăt şi izbi uşa în nasul cîrnei, care în van strigă şi blestemă. Apoi, privind printr-o crăpătură a uşii, o văzu alergînd pînă pieri pe după nişte case.
- Din ce-am scăpat! îşi spuse fierarul. Numai de Moarte nu-mi ardea mie...
Şi, cum nu-i venea să se culce, se apucă să rînduiască prin odăiţa lui din spatele fierăriei, ca să-şi întîmpine mireasa cum se cuvine.
Atunci dădu peste coasa de care Moartea uitase. Era o scula ca toate celelalte, numai că fierul purta săpate şiruri de semne ciudate. Iar tăişul, ce-i drept, era tocit.
- Ptiu, drace! spuse fierarul şi, fără a se gîndî prea mult, piti coasa pe după nişte fiare vechi; iar, dacă făcu buna rînduială peste tot, aştepta să se lumineze de zi.
Acum, în casa din capul satului uşa rămăsese dată de perete, aşa cum o lăsase Moartea cînd pornise în căutarea fierarului. Şi fata ieşi pe uşă, minunîndu-se de bolta înstelată şi, ca una ce sorbise licoarea uitării, nu-şi mai aminti nimic din cîte văzuse şi trăise în lumea oamenilor. Doar cu o zi înainte mai ştia că prin mijlocul satului trece uliţa noroioasă pe care în atîtea rînduri o bătuse cu tălpile, dar uliţa i se păru acum o dihanie lungă, întinsă la pămînt Ca s-o înspăimînte, bătu din palme şi strigă:
- Fugi! iar uliţa zvîcni ca un şarpe şi prinse a se tîrî printre case. (Atunci, pasămite, se clătinase Moartea, nepricepînd ce duh rău intrase în uliţa liniştită. Şi uliţa o dusese cu ea!)
Gonea neauzit, frecîndu-şi trupul de uluci, gonea şerpuind, iar fetei nu i se păru ciudat că uliţa piere lăsînd în urmă o fîşie de iarbă smălţată cu flori. Pe măsură ce uliţa se depărta, iarba şi florile se iveau între cele două rînduri de case...
Fata păşi pe covorul verde şi culese florile; dar nu mai ştia că floarea e floare. Păşea cîntînd un cîntec pe care nicicînd nu-l auzise, iar cînd se satură de mireasma florilor, zvîrli spre stele florile culese, şoptind:
- Zburaţi! şi florile zburară ca nişte fluturi, topindu-se în văzduhul luminat de secera lunii.
Fata, însă, nu mai ştia ce-i o seceră, cum nu mai ştia ce e luna. întinse braţul către sclipirea de pe cer şi, neputînd-o ajunge, ridică un picior ca şi cînd ar fi dat să urce o treaptă. Şi o treaptă nevăzută se înfiripă de bună seamă sub talpa fetei, o treaptă şi încă una, apoi alta şi alta, un şir de trepte nevăzute pe care sui, înălţîndu-se în văzduh.
Şi în dreptul secerii lunii se opri, se aşeză în scobitura secerii de aur ca într-un leagăn, şi în leagănul lunii, străjuită de stele, adormi. Iar noaptea se scurse cu încetul, zorii stinseră stelele, şi stinseră şi luna. Cerul era acum albastru, soarele strălucea şi luna nu se mai vedea, dar fata dormea în leagănul lunii...
Fireşte, pe pămînt oamenii s-au mirat nespus cînd, ridicîndu-şi dimineaţa privirile, au zărit sus de tot, pe cer, o fată ce părea că atîrnă de boltă, înţelepţii se încuiară-n casă şi chibzuiră îndelung, nebunii se bucurară şi babele scorniră minciuni, dar nimeni nu dezlegă taina fetei de pe cer care dormea netulburată.
Iar, în satul lui de munte, deschizînd în zori uşa, fierarul se minună întîi de uliţa care pierise, lăsînd în urmă un tăpşan. Apoi îşi ridică privirile după soare şi văzu fata. Un junghi îi împunse inima, că prea semăna cu mireasa lui.
Ca ieşit din minţi, alergă pînă la căsuţa din capul satului şi văzu uşa dată de perete şi opaiţul fumegînd şi încăperea goală.
„Ea e, îşi spuse fierarul privind din nou către fata de pe boltă. Dacă-i vrajă la mijloc, oi sparge şi vraja!"
Şi chiui de răsunară munţii şi-şi mişcă braţul încercînd să-şi cheme iubita. Dar glasul nu-i răzbătea pînă-n cer, şi fata, bag sama, nu-l auzi. Liniştită, dormea înainte.
Îşi aminti fierarul de vorbele bătrînilor care povesteau că undeva, departe, se află scara ce suie la cer. Spuneau că scara e din fire de aur, că porneşte din coarnele unui taur şi că nimeni n-o poate vedea pînă nu-şi ucide umbra...
Îngândurat, plecă spre fierărie. Şi pentru mtîia oară îşi privi cu ochi răi umbra, care-l urma lunecînd neauzit. Se răsuci deodată şi încercă s-o calce în picioare, dar umbra se feri în lături. Apucă un bolovan şi-l repezi în pieptul umbrei, dar umbra nu se sinchisi şi-l urmă credincioasă. Atunci intră în fierărie şi luă din cui un paloş greu, cu care se sili să hărtănească umbra. Lovea straşnic, înverşunîndu-se, şi pămîntul de lîngă el semăna curînd cu o ţarină răscolită de. fierul plugului. Dar, cînd se depărta cu trei paşi, umbra îl urmă nevătămată, neagră şi tăcută ca o pisică.
- N-am să scap de tine? strigă fierarul şi, deznădăjduit, izbi cu pumnul în mormanul de fiare vechi clădit lîngă unul dintre pereţii fierăriei
Fiarele se prăbuşiră zdrăngănind, iar de după ele se ivi o coasă.
- Coasa Morţii! izbucni fierarul, grăbind să apuce scula uitată de cruntul oaspete din vremea nopţii.
Şi îndată îi potrivi fierul pe nicovală şi începu a-l izbi cu putere. Ciudate sunete smulgea barosul din fierul Morţii! Aici i se părea fierarului că aude ţipăt de cucuvaie, aici desluşea urletul jalnic al unui cîine, aici prindea un geamăt de om care-si dă duhul, aici se ridica un vaiet ce nu semăna cu nimic şi care-i îngheţa sîngele în vine... Şi, cum izbea o dată cu barosul, cum plesnea barosul şi cădea la pămînt. Nouă baroase a schimbat fierarul, nouă pile şi nouă cute, pînă ce tăişul fierului ajunse ca un brici.
Atunci îşi şterse sudoarea de pe frunte şi, privindu-şi umbra, ridică încet coasa. Fulgerător, izbi în pata neagră lungită la picioarele lui. Umbra zvîcni odată, fîlfîi prin fierărie încercînd să fugă, dar se prăvăli. Iar, dacă fierarul se urni, umbra rămase nemişcată, iar dacă se depărta de nicovală umbra nu se clinti. Zăcea la pămînt ca un om negru, avea cap şi trunchi şi mădulare, dar înţepenise pe veci.
Şi fierarul ieşi din fierărie şi inima i se strînse cînd văzu că stă drept în soare, fără ca trupul lui să lase umbră. Dar îşi ridică privirile şi zări fata adormită între cer şi pămînt, şi se bucură la gîndul că va putea ajunge la ea.
- Aşteaptă! strigă. Urc eu şi-n cer, aşteaptă-mă !
Fata nu-i răspunse. Atunci, cu coasa Morţii pe umăr, o porni la drum. Şi, cum n-avea umbră, cum lepădase tot ce, negru şi greu, îl trăgea în jos, păşea sprinten de parcă abia atingea pămîntul. Mai degrabă sărea, decît păşea. Intr-o zi merse ca-n două, în două ca-n nouă şi-n nouă ca-n nouăzeci şi nouă, pînă se pomeni în vîrful unui munte.
Numai ce puse piciorul pe stînca cea mai înaltă, că zări un taur de aur din coarnele căruia pornea o scară ce se înălţa pierzîndu-se în cer. Şi scara era alcătuită din fir de aur.
- Nu gîndeam s-ajung ziua cînd un orn va fi în stare să se despartă de umbra lui, spuse taurul.
- De dragul iubitei, răspunse fierarul.
Şi-i sari în spinare. Apoi, vîrînd coada coasei în brîu, prinse să suie treptele de aur. Se întuneca, iar secera lunei strălucea cum strălucise şi-n nopţile cît fierarul bătuse cale lungă. Erau nopţi cînd îşi văzuse mireasa odihnind în leagănul lunii, apoi o văzuse deşteptîndu-se şi jucând printre lumînările stelelor, şi nu pricepuse cum zboară; şi, mai vîrtos încă, nu se dumirise de ce, dacă poate zbura, nu se întoarce la el, pe pămînt. Mai încercase s-o strige, dar fata nu-l auzise şi nu-i rămăsese decît să-şi urmeze drumul, aşa cum îl urma şi-acum, suind scara de aur.
Şi sui, sui, sui, pînă ajunse aproape de secera lunii. Fata-l privea liniştită, cu un dram de mirare.
- He-hei ! strigă fierarul.
- He-hei! răspunse fata zîmbind. Cine eşti?
Dacă-i auzi vorbele, osteneala îndelungatei călătorii îl covîrşi deodată. I se păru că văzduhul răsună de surle şi tobe şi că glasul nu-i izbuteşte să acopere larma năpraznică.
- Nu mă cunoşti? strigă fierarul. Pentru tine mi-am ucis umbra şi am suit scara de aur... Am venit să te duc înapoi, pe pămînt!
- Pe pămînt? rîse fata. Ce-i pămîntul?
Surlele şi tobele ţipară într-o izbucnire sălbatică. Fierarul văzu negru înaintea ochilor.
- Mireasa mea, ai uitat de pămînt?
Dar, în loc să-i răspundă, fata sări de pe secera lunii şi pluti prin văzduh, oprindu-se lîngă fierar.
- Cine eşti tu ? vorbi din nou. Te aud ca pe un cîntec uitat..:
- E o vrajă, şopti fierarul pentru sine. O vrajă rea...
- Nu te întrista, apuse însă fata. Vino.
Şi-l luă de mînă şi fierarul se miră de răceala mîinii ei.
Dar păşind împreuna prin văzduh, nu se mai întrebă cum de poate călca în gol, ca pe drum bătut... După o vreme, se opriră la malul unui rîu de foc. O luntre de jar aştepta la mal şi ei suiră în luntre fără să simtă arsura focului, şi luntrea de jar îi trecu peste rîul de foc şi-i opri în dreptul unei porţi uriaşe, de piatră. Poarta era deschisă şi dinăuntru venea un val de aer rece.
- Să nu intrăm, se rugă fierarul, dar fata îşi întoarse privirile către el şi rosti în şoaptă:
- Trebuie să intru. Mă cheamă...
Hotărît să n-o lase singură, fierarul nu mai spuse nimic. Şi fata intră pe poarta de piatră, dar, cînd s-o urmeze, îi fu cu neputinţă: îşi mişca picioarele, şi nu înainta nici cu o palmă.
- Vino, îl chema fata, şi el se străduia din răsputeri, însă, cît se străduia, nu izbutea decît să facă paşi pe loc.
- Nu pot intra, spuse cu durere fierarul
- Păcat, răspunse fata. E bine cu tine... şi, vorbind aşa, se depărta încet.
- Opreşte-te! strigă fierarul întoarce-te!... încearcă să ieşi!
- Nu pot ieşi, rosti fata şi-şi mişcă mina în chip de rămas bun, şi depărtarea dintre ei sporea.
Curînd trupul ei se văzu ca prin sită, apoi ca prin ceaţă, apoi se topi în neguri. Deznădăjduit, fierarul izbi cu pumnii în poarta de piatră, se jelui şi răcni, dar poarta se închise încet, surdă la zbuciumul şi durerea Iui, şi el se prăbuşi înaintea porţii uriaşe.
Zăcu acolo multă vreme, iar cînd se ridică se lumina de zi. Cerul era mohorît, doar fîşiile norilor călătoreau alene.
- Cine mi-ar putea da o mînă de ajutor? se frămîntă fierarul. Dacă n-o scot din lumea îngheţată de dincolo de poarta asta, mireasa mea-i pierdută pe vecie...
Atunci, lipită de trup, simţi coada coasei şi-si aminti de negrul muşteriu din vremea nopţii.
- Da, da, îşi zise fierarul. Cine alta decît Moartea îmi poate spune ce am de făcut ?... Dar cum să-i dau de urmă ?
Norii treceau leneşi pe lîngă el.
- Norilor, norilor, pe unde aţi umblat n-aţi văzut o nălucă neagră şi cumplită foarte?
- Nici aproape, nici departe, răspunseră norii. Şi norii trecură şi se ivi Vîntul care-i mîna din urmă.
- Vîntule, Vîntule, pe unde ai umblat n-ai văzut o nălucă neagră ce tăcere-mparte?
- Nici aproape, nici departe, răspunse şi Vîntul,
Şi Vîntul trecu şi, limpezindu-se cerul, Soarele se ivi pe boltă.
- Soare, Soare, pe unde ai umblat n-ai văzut o nălucă neagră şi-n ochi cu văi deşarte ?
- Ce vrei de la Moarte ? întrebă Soarele, şi fierarul îi povesti durerea lui.
Povesti amănunţit, iar, din ce povestea, dintr-atât Soarele se mîhnea.
- Mi-e milă de tine, fierăriile, zise el cînd fierarul sfîrşi, tare mi-e milă şi tare mă doare că nu te pot ajuta. Puterea mea se întinde asupra a tot ce-i supus pieirii şi lasă umbră, iar tu ţi-ai jertfit umbra şi ai ieşit din hotarele puterii mele... Nu te pot ajuta, dar un sfat nu mă rabdă inima să nu-ţi dau: prinde-te de coada stelei călătoare!
Şi fierarul văzu o stea călătoare gonind către el şi, dacă auzi sfatul Soarelui, nu mai stătu pe gînduri, în clipa cînd coada stelei trecu prin dreptul lui, întinse mîinile şi se agăţă de snopul luminos pe care fi tîra după ea.
- Rămîi cu bine, Soare, şi-ţi mulţumesc pentru sfat!
- Cu bine, fierarule, şi-ţi doresc izbîndă!
Aşa porni fierarul într-o nouă călătorie prin văzduh. Steaua cu coadă gonea mai repede ca vîntul, mai repede ca gîndul şi-ntr-o clipă-nconjură pămîntul! De iuţeala aceea nebunească îi ţiuiau fierarului urechile şi-l cuprinse o ameţeală straşnică, de era să-şi descleşteze degetele şi să lunece în hău. Dar se ţinu tare şi-şi păstră firea. Iar cînd izbuti să ia seama la cele din jur, steaua năzdrăvană şi-nconjurase pămîntul de şapte ori. A opta oară porni în zbor, şi de astă dată, preţ de cît ai bate din pleoape, fierarul zări sub el un soi de balaur negru ce şerpuia purtînd o mogîldeaţă în spinare; şi pricepu că vede uliţa satului de munte care-o luase razna, ducînd Moartea cu ea.
Steaua dădu pentru a opta oară ocol pămîntului, iar cînd se avîntă pentru a noua oară în mersul ei nebunesc, fierarul prinse clipa potrivită şi, ajungînd deasupra uliţii buiece, îşi descleştă degetele şi-şi dădu drumul să cadă. Ca o pasăre lovită se rostogoli prin văzduh, se rostogoli şi nu se opri decât pe uliţa zburătoare, la doi paşi de Moarte.
Tîrîtă de-atîtea zile pe unde vrei şi nu vrei, de mînie, Moartea era şi mai neagră ca de obicei. Dacă văzu ceva prăbuşindu-se lîngă ea, se plecă să vadă ce şi cum.
- Tu erai, fierarule? strigă, mai mirată văzîndu-l, decît dacă ciudata ei călătorie s-ar fi sfîrşit tot atît de fără veste cum începuse.
- Eu, răspunse fierarul. Sau ai uitat că mi-ai poruncit să-ţi ascut coasa?...
Atunci îşi zări Moartea coasa şi o bucurie cumplită o cuprinse.
- Dă-mi-o, dă-mi-o, strigă întinzînd cu nerăbdare oasele degetelor. Dar fierarul se trase îndărăt şi vorbi liniştit:
- Stai niţel, că încă nu ne-am înţeles din preţ.
- Ne-om înţelege, nu te teme! îl zori Moartea, iar fieraru-i răspunse:
- Nădăjduiesc! Mai întîi, doresc să-mi înapoiezi mireasa şi să-i înapoiezi amintirile.
Dar Moartea îşi îndreptă oasele şi, încrucişîndu-şi braţele, spuse cu trufie:
- Nici gînd!
- Ai să mă duci dincolo de poarta de piatră, urmă netulburat fierarul şi am s-o primesc din mîinile tale, aşa cum o ştiu de pe pămînt!
- Nebunule! rîse Moartea. La poarta de piatră ajung doar umbrele cărora le-am ucis trupul, sau trupurile care şi-au ucis singure umbra cîştigîndu-şi viaţa fără capăt. Şi, încă şi-acelea, doar cu îngăduinţa mea!
- Priveşte, spuse fierarul.
Uliţa însufleţită îşi văzuse de drum în tot acest timp şi, ajungînd in dreptul soarelui, Moartea văzu cu spaimă că omul din faţa ei nu lasă umbră.
- Ce-ai făcut, fierarule? şopti.
- Te-am învins, răspunse fierarul.
Şi, pe uliţa ce urma să şerpuiască prin văzduh, tăcură amîndoi.
- Nu mă mai pot împotrivi, rosti Moartea. Noi doi, acum, sîntem de-o seamă... Jertfindu-ţi umbra, te-ai scos din rîndurile celor ce pier.
Şi-n vreme ce Moartea tăcea, muncită încă de îndoieli, fierarul se apucă să mîne uliţa îndemnînd-o cu coada coasei ba spre stînga, ba spre dreapta, ca să poată ajunge în dreptul porţii de piatră. Moartea făcu un semn şi poarta se deschise, şi ei intrară pe poartă, aşa cum se aflau, în picioare pe uliţa mişcătoare.
Dincolo de poartă începea o ţară de neguri. Era frig şi umbre de copaci se clătinau ici-colo şi umbre de păsări treceau în zbor ; umbre de oameni lunecau fără ţintă şi peste lumea de neguri plutea o tăcere albă prin care .uliţa şerpuia încet. Umbrele se apropiau de ea şi-şi mişcau buzele încercînd să grăiască, dar nici un sunet nu trecea de umbra buzelor şi nălucirile-şi mişcau zadarnic braţele fluturîndu-le ca pe nişte fîşii de pînză. Aşa cum se iveau din neguri, aşa se pierdeau în neguri şi fierarul le cerceta cu inima strînsă.
- Uite-o! strigă deodată şi glasul îi răsună ca o trîmbiţă acolo unde glas de om nu mai răsunase.
O umbră se apropie şi trupul fetei se văzu întîi ca prin ceaţă, apoi ca prin sită, apoi aşa cum fusese pe pămînt. Fierarul o apucă de mînă şi o trase pe uliţa mişcătoare, iar fata i se cuibări la piept, oftînd abia auzit:
- E bine cu tine... Moartea se întoarse atunci către fierar:
- Pleacă-ţi coasa, porunci ea. Şi, arătînd fetei semnele ciudate săpate pe fierul coasei, porunci:
- Tu, trece-ţi degetul peste semne, de la coadă spre cap!
Fata o ascultă şi-şi purtă de-a-ndăratelea degetul peste semnele neînţelese. Pe măsură ce-şi mişca degetul, un tremur nestăpînit îi cuprindea trupul.
- Mi-e frig, se plînse ea.
- îndată, îndată, o mîngîie fierarul.
Şi Moartea-l îndemnă să mîne uliţa către poarta de piatră şi cu toţii ieşiră din ţara de neguri, în clipa cînd poarta se închise în urma lor fata scoase un ţipăt şi cuprinse cu braţele gîtul fierarului:
- Iubitule, unde-ai fost?... Mi-era frig, frig...
- S-a isprăvit, o mîngîie el.
Dar fata dădu cu ochii de Moartea ce-i privea nerăbdătoare.
- Iar mi te arăţi? strigă cu mînie. Ce rn-ai pus să beau, de mi-ai luat minţile ?
Moartea dădu din umeri si rosti apăsat:
- Fierarule, m-am ţinut de cuvînt. Dă-mi coasa!
- Îndată, spuse fierarul.
Dar, înainte de a-i întinde scula ucigătoare, izbi o dată în umbra care însoţea fiece mişcare a fetei. Umbra îi fîlfîi aşa cum şi umbra lui fîllîise, acolo, în fierărie, şi se lungi apoi la picioarele fetei, pe uliţă. Fierarul mai izbi o dată în lutul uliţei şi doar apoi îi înapoie Morţii coasa.
Atunci uliţa se opri între cer şi pămînt, pentru a se prăbuşi din văzduh, ca o piatră. Fata închise ochii şi, cînd îi deschise, se afla pe uliţa cunoscută a satului de munte, chiar în dreptul căsuţei în care văzuse lumina zilei. Iar mirele o cuprindea cu braţul pe după umeri.
- Ciudat, spuse fata cuibărindu-i-se la piept, parcă m-aş deştepta dintr-un vis... pe care l-am uitat...
Şi amîndoi păşiră pe uliţă, şi fata nu văzu pata întunecată care abia se deosebea pe pămîntul negru, o pată în chip de fată, o pată cu cap, cu trunchi şi mădulare...
Şi la nunta lor se iviră pe cer două stele, care mai ard pe boltă şi-n ziua de azi. în juru-le toate au îmbătrînit, s-au schimbat şi s-au stins, dar fierarul şi femeia lui au rămas tineri ca în anul cînd Moartea pătrunsese, la vremea cireşelor coapte, în satul lor de munte. Şi, de-ai să-i cauţi în fierărie, ai să-i găseşti. Uneori vîntul se opreşte din drum şi gustă din pîinea lor, alteori visul le vine în ospeţie şi-i dăruieşte cu mantale albastre. Nevătămaţi au trecut prin ciumă şi războaie, şi nevătămaţi vor dăinui în veci, că nu au umbră.
Auzi? Sună fierul pe nicovală într-un sat de munte în care se făuresc inele ce păstrează dragostea şi potcoave, ce nu se desprind niciodată... Ei, cine mai porneşte într-acolo?
Comentarii
Trimiteți un comentariu