marți, 22 februarie 2011

Imparatia unde oamenii nu visau niciodata

~ de Petre Craciun

Multe seminţii s-au perindat pe sub soare de când a fost durat acest pământ, dar niciuneia nu i-au lipsit visele.

Aţi putea crede că a existat vreodată o seminţie lipsită de acest balsam aproape nepământean? Ei bine, era odată, într-o ţară îndepărtată, un popor de oameni care nu visau niciodată. Ţara lor era împrejmuită de un brâu uriaş de piatră. Aşa fiind, nici nu puteau spera să viseze vreodată pentru că visele nu pot trăi în strânsoarea apăsătoare a unei temniţe din piatră.

Cât era ziua de mare, oamenii trebăluiau necontenit, fără a-şi lăsa o singură clipă gândurile să zburde. Truda nesuferită, precum şi neputinţa gândului de a se elibera îi ostenea atât la trup cât şi la minte, făcându-i să aştepte noaptea ca pe o binecuvântare. Cum venea timpul odihnei, îşi lăsau capul în pernă şi, vreme de câteva ore, dormeau un somn întotdeauna greu şi monoton. A doua zi se trezeau şi o luau de la capăt, mereu şi mereu, întocmai ca o moară ce se învârteşte fără cruţare, dar şi fără simţire.

Cât timp nu cunoşteau şi alt fel de viaţă, li se părea obişnuit să nu viseze. Simţeau şi ei că domneşte pretutindeni o tristeţe şi o vlăguială tot mai dăunătoare, dar nu ştiau care era pricina. Vedeau că viaţa lor, precum şi casele şi uneltele nu se schimbaseră cu nimic în ultimele sute de ani, dar nici prin gând nu le trecea care putea fi pricina. Până una-alta, între un răsărit şi un apus de soare nu se întâmpla nimic neobişnuit.

Într-una dintre zile, pe când se aflau cu toţii în faţa meselor, fiind ora prânzului, din văzduh coborî o pasăre albă, uriaşă, care purta în spate un om. Când se lăsă deasupra pământului, pasărea întinse o aripă în aşa fel încât omul să poată coborî cât mai lesne. Tânărul sosit din înaltul cerului se uită pătrunzător la oamenii ţării unde nu se visa niciodată şi spuse:

- Bine v-am găsit, oameni buni! Bucuroşi de oaspeţi?

Mesenii nu răspunseră nimic. Se uitau cu neîncredere şi cu o oarecare teamă, nevenindu-le parcă să creadă că este aievea ceea ce vedeau. Într-un târziu, un bătrân prinse curaj şi răspunse:

- Eşti pământean ca şi noi, clădit din carne şi oase, ori eşti însuşi Dumnezeu cel mare şi puternic?

- Om, ca toţi oamenii, uncheaşule. Singura mea putere este pasărea aceasta care m-a adus aici. Am găsit-o când era mică. Se rătăcise de mama ei. Am luat-o şi am îngrijit-o, întocmai ca pe un copil. Mare mi-a fost mirarea când am văzut că nu se mai opreşte din creştere. În trei luni se făcuse cât casa. Vrând să-mi arate că nu este o pasăre obişnuită, la un an începu să vorbească desluşit, întocmai ca o fiinţă omenească: ,,Stăpâne, a zis, mi-ai salvat viaţa când eram fără nici un sprijin. A venit acum vremea să te foloseşti şi tu de mine. Cere-mi orice, pentru că puterile mele sunt nelimitate!"

Între timp, oamenii locului se apropiară mai mult de ciudatul lor musafir. Le dispăruse teama şi acum îşi făcuse loc o curiozitate aproape copilărească.
- Şi ce anume i-ai cerut păsării? vru să cunoască bătrânul.

- Ştiam de la moşul meu că se află undeva o ţară înconjurată de munţi înalţi, cu crestele mereu înzăpezite. De când eram copil visam să ajung pe acele meleaguri, unde nu călcase nici un alt muritor.

- Visai? întrebă omul cel bătrân. Ce tâlc are acest cuvânt?

- Îmi doream nespus, răspunse oarecum mirat flăcăul, încât nu am mai stat nici măcar o clipă în cumpănă şi i-am cerut păsării să mă poarte spre acel tărâm. M-am ridicat în spatele ei şi, după un zbor în înaltul cerului, iată-mă printre voi.

O tăcere adâncă se aşternu. Nimeni nu îndrăznea să scoată o vorbă, deşi erau multe pe care nu le pricepuseră. În înfruntarea dintre curiozitate şi neputinţa de a-şi lăsa gândurile să colinde fără nici o stavilă, învinse aceasta din urmă.

Văzând că noul venit era un om paşnic, sfatul bătrânilor acelei ţări hotărî să îi ofere ospitalitatea. De atunci, tânărul călător al văzduhului rămase printre noii lui prieteni. Umbla de colo până colo, privind cu interes atât oamenii, cât şi locurile. Simţind brâul acela de piatră care împrejmuia ţara, începu să trăiască cu teama că, într-o zi, va rămâne fără aer şi se va sufoca.

- Cum puteţi trăi veşnic închişi între zidurile cele înalte până la cer? întrebă el. Nu vă simţiţi stingheri, nu pricepeţi că sunteţi prizonieri într-o închisoare unde nu pătrunde niciodată suficientă lumină?

- N-avem defel astfel de gânduri. Până să soseşti pe meleagurile noastre credeam că suntem singurii oameni de pe acest pământ. De fapt, ce folos să aflăm adevărul dacă tot nu ne face trebuinţă?

- Bine, nu se lăsă băiatul, dar poate că aţi fi avut de învăţat lucruri folositoare dacă aţi fi cunoscut şi alţi oameni. Viaţa voastră poate că ar fi fost mai bună şi mai frumoasă!

- De ce să fie altfel, dacă până acum a fost croită pe măsura dorinţelor noastre?

- Oare chiar este croită pe măsura dorinţelor voastre?

Omul nu mai răspunse nimic. Se aplecă asupra lucrului său, făcând să dispară orice urmă de preocupare de pe faţa lui. Părea o statuie ale cărei mâini începuseră să se mişte prin cine ştie ce minune.

,,Neobişnuiţi oameni", gândi băiatul în sinea lui. Cu toate acestea, începuse să simtă o milă nesfârşită pentru ei. Văzâdu-i cum se chinuie să macine boabele de grâu cu ajutorul unei râşniţe din piatră, merse de-a lungul unui fir de apă, până ce găsi un loc numai bun pentru ridicarea unei mori. După ce găsi locul cu pricina, căzu pe gânduri, încercând să-şi închipuie cum ar aşeza-o mai bine. Când văzu cu ochii minţii ceea ce dorea, zâmbi mulţumit. Cei din jur îl urmăriseră cu surprindere, fără să priceapă de ce a stat minute în şir nemişcat şi, mai cu seamă, de ce zâmbea de unul singur. Cu toate acestea, nu îndrăzni nimeni să îl întrebe ceva.

În numai câteva zile, oaspetele reuşi, ajutat şi de ceilalţi, să ridice o minunăţie de moară. Când văzură bieţii oameni la ce foloseşte, crezură cu adevărat că tânărul lor oaspete fusese totuşi trimis de Bunul Dumnezeu. Cum prinseseră drag de el, mai marii ţării se strânseră laolaltă, îl chemară şi îi spuseră:

- Dragul nostru, am dori să cunoşti cât de mult preţuim binele pe care ni l-ai făcut şi cât de mare este grija pe care ţi-o purtăm. Oamenii noştri au băgat de seamă că, de la un timp, eşti cam bolnav şi am vrea să te arătăm celei mai mari vindecătoare din ţară.

- Eu, bolnav? se minună flăcăul.

- Fără îndoială, altfel de ce ai rămâne minute în şir cu privirea aţintită undeva departe?

- Bunii mei prieteni, râse tânărul, acelea sunt clipele în care gândurile mele sunt lăsate libere. Bunăoară aşa s-a născut ideea acelei mori.

- Vrei să spui că în clipele în care tu stai de pomană născoceşti asemenea lucruri?

- Desigur, aşa au apărut toate lucrurile făcute de om. Puterea gândului este mai mare decât aţi putea crede. Totul este să nu îi puneţi stavilă atunci când trebuie să îl lăsaţi slobod.

Mult s-au minunat când au auzit asemenea cuvinte. Încă o dată, aveau temei să creadă că în faţa lor nu se găsea un om obişnuit.

Într-o noapte, tânărul nostru avu un coşmar îngrozitor. Se făcea că se află pe spatele păsării sale uriaşe şi că aceasta îl azvârle într-o prăpastie fără fund. Înspăimântat de vis, se trezi în toiul nopţii cu câţiva oameni lângă el.

- Ce s-a întâmplat, dragul meu? îl întrebă cineva. Oare a pătruns vreun duh necurat în sufletul tău şi nu-ţi dă pace?

- Nici vorbă, îi linişti el, dezmeticindu-se. Am avut un vis urât.

- Un vis? Prin urmare tu poţi avea asemenea vise şi noaptea?

- Mai cu seamă noaptea, numai că visele nopţii nu cunosc nici un stăpân. De aceea, se nimereşte uneori să visezi şi ce nu îţi place. Aşa am păţit-o eu mai înainte.

,,Măi, să fie! Curios mai este şi tânărul acesta, gândiră oamenii care nu ştiau să viseze. Dacă îşi pierde vremea cu vise şi ziua şi noaptea, când mai are timp să facă şi altceva?"

Şi totuşi, timp avea din belşug. Pusese să se ridice şi alte mori, aşa încât râşniţele de piatră fuseseră aruncate şi în curând uitate. Apoi, îi învăţă să clădească poduri durabile peste cursurile de apă, să coacă oalele în cuptoare spre a le face mai durabile şi câte, câte altele! De fiecare dată, înainte să clădească ceva, cădea pe gânduri. Oamenii nu se mai mirau, iar în clipa în care îl vedeau zâmbind, ştiau că în mintea lui se conturase iarăşi ceva folositor pentru ei.

Cu fiecare zi, oamenii care nu visau preţuiau tot mai mult puterea gândului şi a viselor şi, în egală măsură, îşi dădeau seamă că, fără ele, erau ca nişte păpuşi din lut mişcate de colo până colo de o mână nevăzută. Pe negândite, în mintea lor se născu întrebarea dacă ei vor putea visa vreodată. Se strânseră iarăşi laolaltă, în frunte cu cei mai bătrâni şi mai înţelepţi oameni ai ţării, şi îl întrebară pe oaspetele lor ceea ce îi neliniştea. Ba, încă, un înţelept îl întrebă şi mai mult:

- Spuneai că lucrările făcute de om s-au născut prin puterea gândurilor. Înseamnă că înaintaşii noştri, care ne-au lăsat moştenire uneltele, casele, precum şi bruma de cunoştinţe pe care o avem, au cunoscut această putere? Este oare cu putinţă ca ei să fi fost oameni ca toţi ceilalţi, iar mai târziu să-şi fi pierdut, cine mai ştie de ce, putinţa de a visa?

- Este neîndoielnic că aşa s-a întâmplat, zise băiatul.

- Să nădăjduim, atunci, că într-o zi ne vom recăpăta puterea de a visa?

- Oameni buni, zise pasărea uriaşă care, de când apăruse pe acel tărâm nu scosese nici un cuvânt, în zborurile mele am aflat că strămoşii voştri şi-au pierdut darul visării în clipa în care, în jurul ţării lor au început să crească aceşti munţi înalţi. Singurătatea şi lipsa puterii de a vedea departe, către linia orizontului, au făcut ca în fiecare zi să moară câte un vis. Nu peste multă vreme, înaintaşii voştri nici nu mai ştiau ce înseamnă a visa.

- Dar ce ne rămâne de făcut, pentru că nici aşa nu putem rămâne?

- Aşteptaţi, le spuse pasărea. Eu şi cu stăpânul meu ne vom îngriji de toate. Hai, stăpâne, urcă pe spatele meu, că avem lung drum de făcut!

Flăcăul urcă, aşa cum i se ceruse şi cât ai clipi din ochi se aflau deja în înaltul cerului.

Zbură pasărea cea albă cale lungă, lăsând în urmă ţări nenumărate până când ajunse într-o ţară frumoasă cum nu erau multe în lume.

- Stăpâne, vezi către miazănoapte un castel de culoarea aurului strălucitor?

- Îl văd, răspunse băiatul.

- Ei bine, acolo trăieşte Zâna Viselor. Coboară şi cere-i câteva seminţe de mac, din cele fermecate.

Îl lăsă la pământ şi, în timpul cel mai scurt, se înfăţişă înaintea Zânei.

- Zână a Viselor, dă-mi câteva seminţe de mac din cele fermecate, şi îţi voi rămâne recunoscător toată viaţa.

- Îţi dăruiesc cu toată inima lucrul pe care mi-l ceri, întrucât aşteptam de mult amar de timp să pot înfăptui ceva pentru nefericiţii aceia.

Băiatul îşi luă seminţele, mulţumi Zânei şi se înapoie la pasărea cea puternică.

- Bună treabă ai făcut, stăpâne. Acuma ţin-te bine, că am să zbor mai iute decât gândul.

Nu trecu mult şi se aflau deja deasupra ţării oamenilor fără vise.

- Fierbe seminţele de mac şi dă fiecăruia să bea câte o gură din fiertura obţinută. Îi va cuprinde un somn lung şi odihnitor, în care vor avea cele mai frumoase vise. Între timp, eu plec să îmi aduc surioarele. Împreună, trag nădejde să urnim din loc munţii aceştia înalţi.

Ajuns printre noii săi prieteni, băiatul le împărţi din fiertura miraculoasă, care îi adormi de îndată.

Cât dură somnul lor, pasărea fermecată veni cu suratele sale şi apucară cum putură de munţi, târându-i uşor, uşor, până la capătul lumii. Numai într-o parte a ţării au lăsat, totuşi, un munte ca să nu le lipsească cu desăvârşire.

Când s-au trezit, oamenii aveau feţele îmbujorate de o plăcere cum nu mai trăiseră nicicând. Pentru întâia dată, gustaseră din plăcerea atât de sfântă a visului. Văzând că a dispărut şi brâul de piatră care înconjura altădată ţara, se simţiră cu adevărat eliberaţi. De acum, nici privirea şi nici gândul nu le mai erau stăvilite.

Mulţumit de misia îndeplinită, băiatul încălecă pasărea uriaşă şi se grăbi să se întoarcă în ţara sa, acolo unde oamenii gustaseră dintotdeauna din dulceaţa visului.