Luceafărul de seară şi Luceafărul de zi

~ Basme populare ~

A fost când a fost, pe vremea când se potcovea puricele cu nouăzeci şi nouă ocă de fier la un picior, cu nouăzeci şi nouă ocă de oţel la alt picior şi tot i se părea uşor.

A fost odată un împărat şi avea împăratul cela un băiat neastâmpărat şi zbânţuit, de nu mai avea încotro. Într-o zi, băiatul a ieşit la poartă şi împroşca cu praştia pietre. Tocmai atunci a trecut prin poarta palatului o babă cu un ulcior cu apă. Băiatul a împroşcat şi a nimerit drept în ulcior. Ulciorul s-a stricat, apa toată s-a vărsat, iar baba s-a întors şi i-a zis băiatului:

— Să mergi tot pământul umblător, astâmpăr să nu mai ai, până nu vei nimeri pe tărâmul fără de moarte, şi nici acolo ceas de tihnă şi loc de odihnă să nu-ţi afli.

Băiatul s-a întors în palat şi după trei zile a prins a se lua pe gânduri, l-a pălit o tristeţe şi un dor să meargă în lume, să găsească tărâmul fără moarte. S-a luptat el în sinea lui cât s-a luptat şi într-o bună dimineaţă îi spune împăratului să-i dea bani de cheltuială, haine de primeneală, sabie şi buzdugan, că se duce în lume. N-a putut nimeni să-i stea în cale, s-a dus feciorul împăratului şi dus a fost. Dacă s-a pornit, a mers pe un drum, pe altul, ba într-un sat, ba în altul şi a ajuns la o chilie. A bătut în uşă, a ieşit un sihastru şi l-a întrebat:

— Ce cauţi, măi băiate?

— Caut tărâmul fără de moarte.

Sihastrul s-a mirat:

— Încă nu mi s-a dat ochii a vedea şi urechile a auzi de aşa tărâm.

— Ce mă fac eu acum, că doar înapoi n-am să mă întorc.

Sihastrul atunci i-a dat un sfat:

— Treci pădurea aceasta deasă şi întunecoasă. În pădure ai să întâlneşti tot felul de jivine, pe la toate să mergi, să le dai bună ziua! La urmă ai să ajungi la un palat, dinaintea acestui palat stă culcat un balaur cu capul pe prag, îi dai şi lui bună ziua; el de bucurie are să întoarcă capul într-o parte, şi ai să treci. Acolo ţi-or spune încotro să mergi.

Feciorul împăratului aşa a şi făcut, a umblat pădurea toată, şi câte animale, păsări şi gângănii a întâlnit la toate le-a dat binețe. După aceea a ajuns la un palat. În faţa palatului stătea un balaur culcat cu capul pe prag.

Feciorul împăratului de departe s-a închinat şi i-a zis:

— Bună ziua, laur-balaur cu solzii de aur!

Balaurul s-a bucurat, a întors capul şi a spus:

— Să nu-mi fi dat bună ziua, aici îţi făceam capătul.

Băiatul a păşit pragul şi a răspuns:

— Să te fi repezit asupra mea, aici te făceam harcea-parcea.

A intrat feciorul împăratului în palat şi a văzut un moşneag cât lumea de bătrân.

— Ce vânturi te poartă pe-aicea, voinice?

— Caut tărâmul fără de moarte.

— Departe-i, voinice, departe, nimeni n-a fost pe cele tărâmuri şi nimeni nu ştie drumul. Fiindcă mi-ai dat binețe la toate jivinele, o să-ţi dau un ghem de aur, să-ţi arate calea înainte. Încotro se va rostogoli ghemul, într-acolo să mergi.

Şi-a luat băiatul ziua bună, a aruncat ghemul şi ghemul a prins a se rostogoli peste dealuri, peste văi, peste câmpii, peste pustii. Cât mergea ghemul, se desprindea de pe el un fir de aur subţire ca o aţă de păianjen. Aşa a mers voinicul cale lungă, şi într-un târziu a ajuns la un stejar, unde s-a oprit să poposească.

S-a aşezat voinicul la umbră şi a nimerit drept pe o ghindă, care crăpase şi slobozise colţ. Ghinda, simţind aşa greutate asupra ei, întreabă:

— Cine eşti, voinice, şi încotro mergi?

— Sunt fecior de împărat, merg la tărâmul fără de moarte, să trăiesc cât lumea şi pământul.

Ghinda îi zice:

— Dă-te de pe mine, că abia am încolţit, sunt firavă şi slabă, să nu mă striveşti, lasă-mă să cresc şi, dacă vrei, stai aici cu mine şi vei trăi până voi creşte eu stejar mare şi falnic, vei vieţui până voi ajunge la adânci bătrâneţe şi, când mă voi risipi din picioare şi se vor scălda vrăbiile în colbul meu, abia atunci o să-ţi vie şi ţie sfârşitul.

Feciorul de împărat s-a sculat, a învelit ghinda cu pământ, ca să crească, şi-a luat ziua bună şi s-a pornit mai departe. A mers el şi a tot mers din urma ghemului şi a ajuns la un butuc de viţă de vie, încărcat cu struguri. S-a oprit voinicul la popas, a rupt un strugure şi a mâncat. După ce s-a săturat, viţa de vie l-a întrebat:

— Unde te duci, voinicule?

— Mă duc la tărâmul fără de moarte, unde voi trăi cât lumea şi pământul.

Viţa de vie îi zice:

— Îngroapă o bobiţă în pământ, să crească, să rodească şi, dacă doreşti, stai aici şi vei trăi până s-a înmulţi poama, de nu vor avea loc rădăcinile în pământ şi frunzele sub soare, şi cât voi fi aici, vei bea vin şi vei mânca poamă.

Voinicul a îngropat o bobiţă de poamă în pământ şi a zis:

— Îţi mulţumesc, viţă de vie, rămâi cu bine, creşte şi te înmulţeşte, că eu mă duc mai departe.

— Fii sănătos şi umblă în plin.

Feciorul de împărat a mers înainte şi, nu multă zăbavă, vede un vultur. El a întins arcul să tragă. Vulturul atunci zice:

— Voinice, nu trage şi nu mă săgeta. Ia şi mă lecuieşte şi mă îngrijește, că de mare folos ţi-oi fi. Când te-a păli vreo nevoie mare, numai cu gândul să te gândeşti la mine şi eu voi fi la tine.

Feciorul de împărat i-a purtat de grijă vulturului, i-a legat rănile cum ştia mai bine, l-a hrănit, l-a lăsat bun sănătos şi de acolea a mers mai departe şi a ajuns la malul unei ape. Mergând aşa pe malul apei, vede ceva strălucind şi înălbind înainte. Se uită el şi se gândeşte:

— Oare ce să fie?

A mers el hăt departe, şi când colo ce să vadă? Marea se trăsese la adânc, iar pe nisipul fierbinte ca focul se perpelea împăratul peştilor — lung de doisprezece paşi şi înalt de un stat de om, cu solzii de aur, cu aripile de argint, cum nu s-a mai pomenit cândva pe pământ. Băiatul s-a apropiat şi a zis:

— Alei, bun ospăţ de peşte o să mai fac!

Peştele l-a auzit şi i-a răspuns:

— Voinice, dacă mă vei mânca, n-ai să te îngraşi, mai bine ia şi mă dă la adânc şi, când vei gândi la mine, eu voi fi la tine.

El a căutat un drug lung, l-a săltat pe încetul şi l-a dat pe împăratul peştilor în mare.

Apoi băiatul şi-a luat drumul înainte şi a mers multă lume-împărăţie, cuvântul să ne fie, limba să nu ostenească, nici să poposească, şi la o bucată de loc vede o vulpe, fugărită de ogari, muşcată de câini. El întinde arcul să tragă, dar vulpea zice:

— Voinice, nu mă omorî, apără-mă de câini şi de ogari, lecuieşte-mă şi la nevoie ţi-oi fi de ajutor.

S-a repezit feciorul de împărat, a alungat câinii şi ogarii, a luat-o sub ocrotirea lui şi i-a purtat de grijă, până s-a întremat vulpea de-a binelea, şi i-a dat drumul. La despărţire vulpea i-a zis:

— Mulţumesc, fecior de împărat, că nu m-ai lăsat să mă rupă câinii şi ogarii. Când îi ajunge la vreo greutate, să te gândeşti la mine şi eu voi fi la tine.

A plecat feciorul de împărat iar la drum, şi cu cât mergea, ghemul cel de aur se dezvârtea şi se făcea tot mai mic. Aşa a mers el pe bură nescuturată, pe cale necălcată, până a ajuns la un ulm cu două tulpini.

Între tulpinile ulmului era întinsă o pânză de păianjen, iar pe pânză se zbătea un ţânţar. Când l-a văzut pe feciorul de împărat, ţânţarul a prins a striga:

— Voinice, voinice, scapă-mă, că ţi-oi sta într-o mână de ajutor. Eu ştiu unde te duci, te duci la tărâmul fără de moarte, şi de mi-i face un bine, la vremea vremii şi eu te-oi ajuta cu ceva.

Drumeţul, dacă a văzut treaba de-aşa, s-a oprit, l-a hrănit şi i-a dat drumul.

— Mulţumescu-ţi dumitale, om călător, pentru benefacere. Când îi avea vreo greutate, numai cu gândul să te gândeşti la mine şi eu voi fi la tine. Iar acum mergi sănătos înainte, căci nu ţi-a rămas mult de mers şi vei ajunge la un palat. Acolo dacă vei ajunge, mergi drept la împărat şi cere-i fata cea mai mică de mireasă, că până nu-i fi însurat, nu-i putea stăpâni tărâmul fără de moarte.

A mers feciorul de împărat, a ţinut tot drumul înainte şi de cale lungă ghemul se tot micşora , se făcuse cât un măr, apoi cât o nucă şi, când ajunsese cât mazărea, a văzut feciorul de împărat înaintea lui nişte palate aurite, poleite, mândre şi, ce să mai vorbesc, erau aşa de frumoase, că nu se mai aflau altele să le stee împotrivă pe faţa pământului. Feciorul de împărat a mers drept la palat şi a bătut în poartă. Împăratul a trimis straja de l-a întrebat ce umblă el acolo, de unde vine şi încotro se duce.

Feciorul de împărat i-a spus totul de-a fir-a-păr. Iaca cum şi iaca ce... atunci a ieşit împăratul la poartă şi voinicul i-a vorbit aşa:

— Luminate împărate, vedea-o-aş pe fiica ta cea mai mică mireasă în capul mesei şi pe mine mire alături de ea. Iată am venit să-i cer mâna. Mi-o dai?

— Ţi-o dau, ţi-o dau, dacă te vei putea ascunde să nu te găsească nimeni. Atunci vom face nuntă şi vei trăi aici la palat cât lumea şi pământul, căci de la poarta aceasta începe tărâmul fără de moarte.

Acum pe sărmanul băiat îl pălise o mâhnire ca aceea, dar ce era să facă. Stând aşa pe gânduri, îşi aduse aminte de vultur şi cât ai clipi din ochi vulturul a fost lângă dânsul.

— Ce te-ai întristat, stăpâne?

— Uite ce nevoie m-a pălit...

Şi a prins a-i spune de porunca împăratului.

— Cât despre asta, n-ai ce te întrista.

Vulturul l-a luat pe feciorul împăratului şi l-a dus tocmai la torţile cerului şi l-a ascuns după nouă rânduri de nouri.

Împăratul avea trei fete tot o faţă, tot un păr, tot o îmbrăcăminte, tot o ciuboţică. A ieşit împăratul, cu sabia goală, cu fata cea mai mare şi i-a spus hotărât că, dacă nu l-a găsi pe feciorul împăratului unde-i ascuns, îi ia capul. Fata a ieşit cu tatăl său în pragul uşii, să-l vadă pe feciorul împăratului.

S-a uitat fata pe pământ, nu l-a văzut, s-a uitat în mare, nu l-a văzut, s-a uitat în cer, l-a văzut şi a strigat:

— Ieşi de după nouri, că te văd.

Cât te-ai şterge la ochi, vulturul l-a coborât pe feciorul împăratului din nouri.

Împăratul zice:

— Acum ce, să-ţi iau capul?

Fata i-a luat apărarea voinicului:

— Luminate împărate, păcatul de prima dată se iartă.

Împăratul l-a iertat.

— Iată te iert, dar a doua oară, dacă te va vedea fata cea mijlocie, îţi iau capul.

Împăratul s-a dus la palat s-o aducă pe fiica cea mijlocie. Băiatul nu mai ştia ce să facă.

Cum stătea el oropsit şi se tânguia, cine să-l scoată dintr-o greutate ca aceasta, îşi aduce aminte de împăratul peştilor. Numai cu gândul s-a gândit şi, când colo, ce să vezi, se pomeneşte cu marea la zidurile palatului şi cu peştele săltând din apă.

— Ce necaz ai, stăpâne?

— Am dat peste primejdie...

Şi prinde a-i spune de cuvântul împărătesc, că-l ameninţă să-i taie capul.

— Vai de mine, fă-ţi pace, nici capul nu-ţi bate, ştiu eu nişte ascunzişuri prin fundul mării, că nu te mai găseşte nimeni cât pururea.

Peştele l-a luat pe feciorul împăratului în gură, ca pe un grăunte şi l-a dus în străfundul mărilor.

Împăratul a ieşit cu fiica cea mijlocie, a scos sabia din teacă şi i-a spus:

— Să-l găseşti pe feciorul împăratului unde-i ascuns, că de nu, capul nu-ţi mai stă unde stă.

Fata împăratului s-a spălat pe faţă, şi-a pus o garofiță în paneraş, şi s-a uitat să-l vadă pe feciorul de împărat. L-a căutat fata pe tot pământul umblător şi nu l-a găsit, s-a uitat în cer, pe după soare, pe după lună — nu l-a aflat, s-a uitat fata în fundul mărilor şi l-a zărit. Împăratul a strigat:

— Ieşi, voinice, că te-a văzut fata mea.

Peştele l-a scos la mal, şi împăratul, când l-a văzut, i-a spus:

— Acum se cuvine să-ţi iau capul.

Fata cea mijlocie a sărit:

— Iartă-l, tată, căci păcatul de-al doilea se iartă; dacă-l vei vedea a treia oară, să-i ei capul.

— Ei, iată te iert şi a doua oară pe cuvântul fetei. Dacă şi a treia oară nu te vei putea ascunde, să ştii că nu mai calci iarbă verde.

A ajuns feciorul de împărat la atâta mâhnire și groază, ţine-te, inimă!

— O să-mi ieie capul şi mântuită-i socoteala, ce să fac eu să nu mă vadă fetele împăratului, cine să mă scoată de la un necaz ca acesta?

Pe când se văieta el, îşi aduce aminte de vulpe, şi cât s-a gândit —iată şi vulpea dinaintea lui.

— Ce plângi, stăpâne?

— Iaca cum şi iaca ce...

— Taci, nu plânge şi nu te mâhni pentru atâta treabă, fă-ţi pace, nici capul să nu te doară. Dacă ţi-i vorba de aşa, hai cu mine, că ştiu eu ce-oi face.

S-a pornit vulpea înainte, feciorul de împărat după dânsa, au sărit pârleazul prin fundul grădinii, au intrat în grădina cu flori a fetelor, şi vulpea s-a rotit împrejur, l-a lovit pe feciorul împăratului cu coada şi l-a făcut o garofiță mare, înflorită, decât toate garofițele mai aleasă şi mai frumoasă.

Fata cea mai mică a împăratului s-a spălat, s-a dus şi tocmai acea garofiță a rupt-o, căci i-a plăcut mai mult, şi a pus-o în paneraş.

A ieşit împăratul în faţa palatului cu sabia goală, a chemat-o pe fata cea mai mică şi i-a hotărât să-l caute pe feciorul împăratului unde ştie, că, de nu, îi taie capul cu sabia.

Se uită fata împăratului pe pământ — nu-i; se uită pe mare — nu-i; se uită în cer — tot nu-i. Se mai uită ea o dată prin fundul pământului, prin întorsul cerului, pe scările stelelor şi mai departe, nu-i şi pace.

Împăratul atunci i-a zis:

— Uită-te bine, tu îl ascunzi!

Fata a răspuns:

— M-am uitat de-a mărunţelul şi nu-i, umbra lui este, iar el nu se vede.

Împăratul n-a avut încotro şi a strigat:

— Ieşi, voinice, de unde eşti, că nu te-a văzut fata mea.

El a sărit din paneraş şi a zis:

— Iată-mă-s, împărate!

— Bine, voinice, văd că eşti viteaz.

Împăratul a dat poruncă să vină muzicile şi i-a spus băiatului să intre în curte, s-o cunoască pe fata cea mai mică; dacă va cunoaşte-o, face nunta, iar de nu, îi taie capul. Când să se vadă băiatul cu gândurile împlinite, na-ţi-o şi pe aceasta mai decât toate. Se pune el pe plâns şi plânge, şi plânge până i se făcură ochii ca păstrama. De bună seamă, nu mai scapă. Cât a fost, a fost, iar acum — hotărât că împăratul îi ia capul. Cum se văieta el aşa, şi-a adus aminte de ţânţar. Şi cât a gândit cu gândul, ţânţarul a şi fost lângă dânsul.

— Ce greutate ai, stăpâne, de boceşti aşa de tare?

— Cum să nu plâng, sărmanul de mine, că uite când să mă văd şi eu scăpat de nevoi, mă sfârşeşte împăratul de zile. Mai pot eu să le deosebesc pe fetele împăratului, când ele seamănă leit una cu alta?

— Nu te mâhni, stăpâne, nici în seamă nu lua, eu le cunosc bine pe fetele împăratului, ştiu care-i mai mare, care-i mai mică, eu între dânsele am crescut. Când le-a scoate împăratul pe tustrele, eu mă voi aşeza pe nas la cea mai mică şi tu pe aceea s-o alegi. Fetele împăratului au ieşit toate tot un ochi, tot o faţă, aceeaşi statură, aceeaşi rochie, nici ca să se deosebească cu ceva. Ţânţarul a zburat prin stufării, prin dudăi, a venit şi s-a aşezat pe nasul uneia dintre fete. Fata a ridicat mâna să-l pălească, da feciorul împăratului a apucat-o de mână şi a spus:

— Aceasta-i, împărate, fata cea mai mică.

Împăratul a zis:

— Adevărat, aceasta este.

Şi era fata aceea mândră şi frumoasă, ca soarele când răsare, ca busuiocul cu floare.

Împăratului foarte bine i-a părut, l-a poftit pe mire în palat, l-a pus în capul mesei şi i-a vorbit:

— Dau fiica după tine şi împărăţia cât încape în hotare. De azi înainte vei trăi cu noi, nu vei şti de moarte, vei vieţui de-a pururi, cât lumea şi pământul. Umblă şi cutreieră împărăţia în lungiş şi în curmeziş, dar înapoi, pe poarta care ai intrat, să nu ieşi, că o să fie rău.

Feciorul de împărat a intrat şi a văzut grădini de aur şi argint împodobite cu piatră scumpă, fântâni zidite de marmoră cu căni de argint, râuri pe care curgeau lapte şi miere, dumbrăvi cu fel de fel de păsări cântătoare, pajişti cu flori, cu iarbă verde crescută, în trei, în patru împletită, bătută cu mărgărint, de n-am văzut de când sunt...

Şi câte şi mai câte nu erau acolo, ca să stai să la spui pe toate, le-ai spune, dar nunta s-a aşezat cu tot temeiul, cu chiote şi veselie şi aşa a ţinut nunta aceea multă vreme, cât anume nu pot spune, căci acolo soarele nici nu răsărea, nici nu asfinţea, stătea numai în crucea amiezii.

După nuntă, s-a aşezat feciorul împăratului pe trai şi trăia ca în flori de măr. La un timp de vreme a plecat el la vânătoare, a luat arcul şi, când a tras, săgeata a zburat peste poartă. El a văzut încotro a zburat săgeata, s-a luat după dânsa şi a uitat de poveţele socru-său.

A tras zăvorul, a deschis poarta şi nu s-a mai gândit să păţească ceva. Când colo, vede strălucind firişorul de aţă de la ghemul cel de aur, îşi aduce aminte de casă, de tată, de mamă şi-l păleşte un dor să se ducă să-i vadă. Mai trece cât mai trece, şi ce gândi el? Las toate în pământ şi mă duc acasă, să văd ce mai este.

Împăratul i-a tot zis:

— Stai, dragul tatei, n-ai la ce te duce, că de atunci au trecut maluri de vreme, nici pomeneală de părinţi, nici neam din neamul lor nu mai este.

Dar el n-a crezut. S-a gătit voinicul de drum, şi-a pus armele la îndemână, s-a închinat până la pământ şi a plecat. Împăratul şi fata cea mai mică au rămas cu jale în inimă. S-a pornit feciorul de împărat pe firişorul cel de aur şi a tot mers calea înapoi, a ajuns la viţa de vie şi a găsit-o bătrână, întinsă pe coline, că nu i se vedea capătul nici într-o parte, nici în alta.

— Stai, voinice, şi poposeşte.

El i-a răspuns:

— Bun cuvânt ai, dar mă grăbesc să ajung mai degrabă acasă.

A mers el mai departe şi a ajuns la un stejar bătrân. Şi stejarul l-a cunoscut.

— Îngăduie, voinice, stai la popas, că mare bine mi-ai făcut, când ai trecut pe aici. Eu am crescut din ghinda pe care ai acoperit-o cu pământ.

Feciorul de împărat s-a mirat, nici nu-i venea să creadă că a trecut atâta vreme.

A mers mai departe, a ajuns la palatul de unde luase ghemul de aur şi l-a găsit pe balaur uscat de bătrân. I-a dat bună ziua, balaurul s-a bucurat, a întors capul şi a spus:

— Măi băiate, acum era să te mănânc, dar fiindcă mi-ai dat bună ziua nu-ţi fac nimica.

Feciorul de împărat a intrat şi l-a găsit pe stăpânul palatului. De multă vreme ce-a trecut îi crescuse barba, cu o parte se învelea şi alta îşi aşternea. Bătrânul a ridicat genele de la ochi cu cârja, s-a uitat la voinic şi a zis:

— Înapoi când vei veni, tot pe aici să treci.

Şi-a luat el ziua bună, s-a pornit spre casă, căci nu mai rămăsese mult, şi când a ajuns la chilia sihastrului, a dat de o sihlă deasă, să te apuce lupii de spate. Cât despre chilie, sihastru — nici urmă. L-a pălit pe feciorul de împărat tristeţea şi mai că-l bătea gândul să se întoarcă înapoi, dar nu s-a oprit, a mers înainte şi a ajuns acasă.

S-a uitat încolo, s-a uitat încoace, într-o parte, în alta, şi n-a văzut nimic. Numai recunoștea locurile. A potrivit cam pe unde era casa părinţilor, dar n-a găsit nici palat, nici curte, erau numai nişte risipituri. Într-o râpă a zărit o căscioară. S-a dus acolo şi a întrebat aşa şi aşa. În casa aceea trăia un moşneag de trei sute de ani. El i-a spus că a auzit de la moși strămoși că a fost aici curtea unui împărat, care avea un fecior, şi vorbeau că s-a dus pe lume după viaţă fără moarte şi tinereţe fără bătrâneţe, să trăiască cât lumea şi pământul. În sat a fost după aceea o ciumă şi a murit şi om, şi vită, şi pasăre. Feciorul de împărat s-a mâhnit, şi-a adus aminte de sfatul lui socru-său şi s-a întors înapoi.

Când a ajuns pe locul unde fusese poarta curţii împărăteşti vede un hârdău. Dă voinicul cu piciorul în hârdău şi de desupt iese moartea — neagră, uscată.

— Ehe, dragul mătuşii, tocmai acum ai venit, de când te aştept eu, nu-mi pot mântui zilele fără tine.

Voinicul şi-a ţinut firea şi hai fuga înapoi, de da inima dintr-însul, să ajungă cât mai degrabă la tărâmul de unde venise. Când l-a văzut moartea fugind, s-a luat după dânsul. Aproape de casa moşneagului nu mai putea fugi, a dat bună ziua balaurului, balaurul s-a bucurat, a întors capul într-o parte, şi voinicul a intrat. De ostenit ce era, atâta a zis:

— Ajută-mă, moşule, nu mă lăsa, pune-mă la cale ce să fac, că mă calcă moartea din urmă.

Moşneagul i-a dat un brâu şi i-a spus:

— Na, dă-i-l morţii, să-l poarte până l-a ponosi, de nu se va ţine fir de fir, şi abia atunci să vină la tine.

Când a ajuns moartea şi a văzut balaurul, a ridicat coasa să-l taie. Balaurul a sărit cu gura căscată, cu limba înfocată, a duhnit foc şi smoală asupra ei şi n-a lăsat-o să se apropie.

— Stai, boanghină, opreşte-te, ce dai oarbă peste oameni?

— N-am treabă cu tine, dă-mi drumul să intru în casă.

— Trebuia să-mi fi dat bună ziua, iar acum caută-ţi de drum, dacă ţi-s dragi zilele, că ia amuş te-oi apuca, ţi-a trece de toate.

Văzându-l aşa îndârjit, moartea a dat înapoi şi de departe striga:

— Moşule, dă-i drumul feciorului de împărat să iasă afară, c-am să-ţi smulg barba câte un fir.

Atunci a ieşit feciorul de împărat cu brâul şi a spus:

— Na, moarte, brâul acesta, încinge-te, întoarce-te înapoi şi poartă-l. Când îl vei ponosi de istov, de nu se va mai ţine fir de fir, să vii la mine.

Moartea a luat brâul să-l poarte, să-l ponosească, iar feciorul de împărat a mers tot înainte, a ajuns la stejar, şi stejarul l-a chemat:

— Vino, voinice, la popas.

— Nu pot, că mă ajunge moartea din urmă.

— Despre asta n-avea grijă, bagă mâna în scorbura mea, scoate un toiag de fier.

— L-am scos...

— Dacă te-a ajunge moartea din urmă, dă-i toiagul acesta şi spune-i să-l poarte, până-l va roade, de nu va avea ce ţine în mână, şi abia atunci să vină la tine.

Şi cum a vorbit l-a şi nimerit.

Voinicul şi-a luat ziua bună, şi a mers el şi a mers peste câmpuri fără drumuri, peste ape fără vaduri. Şi într-o zi îi iese moartea în cale.

— Stai, voinice, atâta ţi-a fost să trăieşti!

— De ţi-i voia să mă sfârşeşti de zile, sfârşeşte-mă, dar mai întâi poartă toiagul acesta de fier şi, când îl vei roade, de nu vei avea ce ţine în mână, atunci să vii la mine.

Moartea a apucat toiagul şi a luat drumul în picioare, că doar trebuia să umble ceva, ca să roadă un toiag ca acela.

Feciorul de împărat, când s-a văzut slobod, parcă prinsese aripi, a mers cale înainte, a ajuns la viţa de vie şi viţa de vie, cum l-a văzut, de departe l-a chemat:

— Stai, voinice, de mănâncă poamă şi bea vin.

— De stat, prea aş sta, dar trebuie să mă duc, că mi-s drumurile departe şi cărările încurcate, uite mă ajunge moartea din urmă.

— N-avea nici o grijă, că m-oi pune luntre şi punte să-ţi fiu de folos.

— Toate ca toate, de mi-i spune ce să fac să opresc moartea, ştiu că mi-i face un bine.

— Apoi de te ajunge, să arunci sabia şi să zici:

— Ia, moarte, sabia şi ţine-o să ruginească, până nu s-a alege nimic dintr-însa, şi atunci vino la mine.

— Îţi mulţumesc, cum oi da ochii cu dânsa, cum i-oi spune.

S-a pornit iar feciorul împăratului pe cale, pe cărare şi păşea cât apuca piciorul. La un moment dat se pomeneşte cu moartea în faţă.

— Stai, că ţi-a venit capătul!

— Apoi, dacă ţi-i vorba de aşa, nu-ţi stau împotrivă. Iată mai am o sabie, nu m-aş lăsa de ea odată cu viaţa, ţi-o dau s-o ţii până va rugini şi nu se va alege nimica dintr-însa, şi atunci, de mă vei ajunge — bine, de nu, să nu cauţi pricină, că eu mă duc la tărâmul de unde am plecat.

Feciorul împăratului i-a dat sabia şi s-a tot dus. După ce a ruginit sabia, moartea s-a pornit din urma lui ca vântul şi ca gândul. Da atunci feciorul împăratului a ajuns la palat, a deschis poarta, fiica cea mai mică i-a ieşit în întâmpinare, l-a apucat de mână, când colo, şi moartea soseşte şi-l apucă de picior.

— Stai pe loc, eşti al meu, unde te duci? făcu moartea.

— Ba e al meu! Se opuse fiica împăratului.

— Dă-i drumul!

Fata împăratului a zis atunci:

— De-i aşa, eu l-oi face un măr de aur, l-oi azvârli în sus, şi cine dintre noi îl va prinde, a aceleia va fi.

Fata împăratului a azvârlit mărul cel de aur în sus, şi mărul s-a prefăcut în luceafăr de seară.

Împăratul şi cele două fete ale lui au venit la poartă şi, aflând ce-i socoteala, au prefăcut-o pe fată într-un măr de aur, au aruncat-o în sus şi i-au spus să-l găsească pe feciorul împăratului şi să se coboare cu el în curtea palatului, că moartea n-o să aibă ce face.

Mărul a zburat în cer şi s-a prefăcut în luceafărul de zi.

Văzând una ca aceasta, moartea s-a mâiniat, i-a călcat pe tustrei pe umbră şi i-a prefăcut, pe împărat şi cele două fete, stane de piatră în poartă.
De atunci sunt luceferi în cer şi stâlpi de piatră — la porţi.

 .