Cu siguranţă şi tu ai întâlnit oameni al căror zâmbet e ca o rază de lumină ce umple toate golurile şi colţurile stinghere ale sufletului, cu siguranţă ai trecut cel puţin pe lângă unul. Dacă l-ai văzut sau nu, e altă poveste... Dacă am ratat „ploaia de stele” luna trecută, asta nu înseamnă că ea n-a fost... Ba a fost şi probabil s-a manifestat în toată splendoarea; eu sunt cea care n-a fost acolo şi n-am avut ochi să o văd. Mare păcat, căci am pierdut ceva deosebit. Aşa este şi cu aceşti oameni. Zâmbetul lor poate însenina o lume, deşi povestea lor nu e întotdeauna dintre cele mai fericite. Din contră, unii dintre ei ascund în sufletul lor poveşti atât de dureroase încât, sigur, nici eu, nici tu n-am vrea să încălţăm saboţii pe care-i poartă ei.
Aceşti oameni deosebiţi, întotdeauna m-au impresionat prin curajul şi puterea lor, căci zâmbetul celor mai nefericiţi decât noi este o poveste de mare curaj, curajul de a-şi purta lupta de zi cu zi şi puterea de a merge mai departe zâmbind.
Îi admir enorm şi mă întreb uneori... şi nu pot să înţeleg, de unde au atâta putere, dar în acelaşi timp sper ca niciodată să nu reuşesc să pătrund misterul zâmbetului celor mai nefericiţi decât noi: zâmbetul mamei care şi-a pierdut copilul în vârstă de treisprezece ani şi l-a văzut cum se stinge sub ochii ei în drum spre spital, zâmbetul fetei care şi-a pierdut picioarele într-un accident de tren, zâmbetul celui care luând apărarea aproapelui său – un străin – a ajuns pe patul de spital, luni de zile zbătându-se între viaţă şi moarte... Şi cu siguranţă lista nu se opreşte aici.
Eu zic să nu mai fim morocănoşi şi să nu ne mai plângem de milă, de vreme ce aceia care au trecut prin adevăratele nenorociri nu o fac.
Eu zic, mai bine, să zâmbim, căci un zâmbet ne înseninează ziua, pe a noastră şi pe a celorlalţi.
Şi apoi... gândeşte-te, chiar ai un motiv întemeiat să nu zâmbeşti astăzi?...
Aceşti oameni deosebiţi, întotdeauna m-au impresionat prin curajul şi puterea lor, căci zâmbetul celor mai nefericiţi decât noi este o poveste de mare curaj, curajul de a-şi purta lupta de zi cu zi şi puterea de a merge mai departe zâmbind.
Îi admir enorm şi mă întreb uneori... şi nu pot să înţeleg, de unde au atâta putere, dar în acelaşi timp sper ca niciodată să nu reuşesc să pătrund misterul zâmbetului celor mai nefericiţi decât noi: zâmbetul mamei care şi-a pierdut copilul în vârstă de treisprezece ani şi l-a văzut cum se stinge sub ochii ei în drum spre spital, zâmbetul fetei care şi-a pierdut picioarele într-un accident de tren, zâmbetul celui care luând apărarea aproapelui său – un străin – a ajuns pe patul de spital, luni de zile zbătându-se între viaţă şi moarte... Şi cu siguranţă lista nu se opreşte aici.
Eu zic să nu mai fim morocănoşi şi să nu ne mai plângem de milă, de vreme ce aceia care au trecut prin adevăratele nenorociri nu o fac.
Eu zic, mai bine, să zâmbim, căci un zâmbet ne înseninează ziua, pe a noastră şi pe a celorlalţi.
Şi apoi... gândeşte-te, chiar ai un motiv întemeiat să nu zâmbeşti astăzi?...