marți, 24 martie 2009

Un paradis pierdut

Azi dimineata m-am trezit cu acea senzatie de pace si lipsa de griji pe care o aveam, copil fiind, cand ma trezeau razele de soare ce topaiau jucause prin textura draperiilor de la tara (nu mai am nici cea mai vaga idee cum aratau, dar senzatia e de neconfundat), in ciripitul neastamparatelor vrabiute, bucuroasa ca incepe o noua zi de joaca si, eventual, incercand sa anticipez ce voi face peste zi. Uitasem de mult acea senzatie. Dar azi probabil in nostalgia de a mai simti o data parfumul copilariei sau, mai degraba, prin prisma faptului ca “mamaia” nu mai e… m-am trezit cu acea stare de liniste si bine, pe care ti-o da lipsa de griji a copilariei. Si pe care sper ca a avut-o si ea cand s-a dus si a lasat in urma aceasta lume.

Minunea insa n-a durat prea mult… caci realitatea de fapt e putin cam gri, la propriu, nu stiu de unde si pana unde soarele jucaus, caci atmosfera e foarte inchisa, iar cerul e foarte gri... Am verificat, vrabiutele ciripeau insa... nu stiu daca suntem privilegiati din cauza inaltimii sau asa fac ele galagie la toate ferestrele. Si ma bucur mult ca o fac.

In curand o sa plec la servici si o sa ma ciocnesc din nou cu realitatea, caci rutina cred ca este una dintre cele mai importante trasaturi ale ei, alaturi de altele pe care cu greu le identific acum, caci timpul a inceput sa ma preseze.

Asta e gandul meu de azi. Si, daca tot mi-am adus aminte cum e, sper ca in curand sa ma trezesc din nou cu acea incantare si nerabdare pentru simplul fapt ca incepe o noua zi si ca in acea zi fac numai ce-mi place sau aproape numai ce-mi place.