vineri, 31 mai 2013

7 lectii de la Walt Disney

Walter Elias “Walt” Disney a fost producator de film, animator, antreprenor, artist, regizor, scenarist, actor de voce, imagine internationala si filantrop. Walt este recunoscut pentru influenta sa in industria divertismentului din secolul al XX-lea, acesta a fondat Walt Disney Productions impreuna cu fratele sau Roy O. Disney. Aceasta companie a devenit una dintre cele mai faimoase case de productie din toate timpurile.

1. Gandeste in perspectiva

Un om nu ar trebui sa isi neglijeze familia pentru afaceri!

Familia este prima ta “afacere”, iar ea nu ar trebui neglijata in drumul spre implinirea visului tau. Ea ar trebui sa faca parte din calatoria ta si sa ramana mereu prezenta pe axa visului. Sa nu te consumi niciodata atat de mult pentru un lucru, incat sa neglijezi cele mai importante persoane din viata ta.

2. Competitia este buna

In viata, m-am confruntat cu competitii dure. Si nu stiu cum m-as fi descurcat fara ele!

Competitiile te fac mai puternic, mai bun, te mentin pregatit! Niciodata nu te inlatura de la competitii, niciodata nu ezita sa vezi valoarea acestor provocari. Competitiile iti pot oferi mai multe valori decat prietenii. Invata din ele si vei creste!

3. Fa imposibilul posibil

E intr-un fel distractiv sa faci imposibilul!

Walt Disney a zis “Daca poti sa-ti imaginezi, poti sa si realizezi!”. Viata este prea scurta ca sa o petreci facand posibilul. Invata sa urmaresti imposibilul, sa realizezi ceea ce ceilalti zic ca nu poate fi facut, realizeaza ceea ce nu a fost inventat pana acum, urmeaza-ti visurile si transforma-le in realitate.

Trebuie sa crezi in frumusetea visurilor tale. Walt afirma: “Cand crezi intr-un lucru, crede cu totul in el, implicit si neconditionat!” Daca ai de gand sa crezi, crede tot drumul, pana la capat.

4. Actiunea intotdeauna invinge lipsa de activitate

Cel mai bun mod de a incepe este sa incetezi sa mai vorbesti si sa te apuci de treaba!

Intotdeauna se spune ca “bine facut” este mai bine decat “bine zis”, asa ca opreste-te din vorbit si incepe sa faci ceea ce ai de facut. Inceteaza sa mai planifici si incepe sa practici, sa ai un plan este bine, sa ai un plan bun este si mai bine, dar daca acel plan nu este pus in actiune este la fel de inutil ca o manusa cu patru degetare. Invata sa pui in actiune, incepe astazi, indiferent de ce va trebui sa amani, doar fa-o! Daca inca astepti “momentul potrivit” nu vei realiza nimic.

5. Fa ceea ce iubesti

Disneyland este o lucrare din dragoste. Nu ne-am apucat de acest proiect doar cu gandul de a face bani.

In viata trebuie sa-ti urmezi pasiunea, daca vei face ceva doar pentru bani probabil nu vei reusi. Pasiunea este acel lucru care iti da puterea sa treci peste obstacolele ivite in calea unui vis. Pasiunea este cea care te intareste atunci cand nimeni nu o face. Banii nu pot face asta, pasiunea poate. Pasiunea este putere!

6. Ai nevoie de o echipa

Ai posibilitatea de a proiecta si crea si de a construi cel mai minunat loc din lume. Dar ai nevoie de oameni pentru ca acel proiect sa devina realitate.

Issaia a scris “Fara o viziune, poporul piere. Dar cred ca e de remarcat faptul ca fara oameni si viziunea va pieri.” Niciodata nu uita ca ai nevoie de oameni si ca oamenii au nevoie de tine. Cand ajuti pe altii, te ajuti pe tine.

7. Fii mai bun pe zi ce trece

Ori de cate ori merg intr-o calatorie, ma gandesc la ceea ce este in neregula si cum as putea sa o imbunatatesc.

In fiecare zi ar trebui sa incerci sa devii mai bun decat ai fost in ziua anterioara. Daca vei putea sa te imbunatatesti zilnic cu un procent, ai putea sa-ti recreezi viata intr-o 100 de zile. Invata sa fii mai bun zilnic, cauta moduri de a te imbunatati, de a fi mai bun, mai inteligent si mai de ajutor.

"If you can dream it, you can do it."


miercuri, 29 mai 2013

Câteva gânduri de la Marcel Iureş

Marcel Iureş vorbeşte despre sentimente care nu au nume, despre prima lui dragoste (şi nu, nu e teatrul), despre birocratizarea vieţii şi despre adevărata adrenalină.

Dan Boicea: Îmi povesteaţi cândva, off the record, că prima mare dragoste a fost o ţigăncuşă frumoasă dintr-o şatră de pe lângă Afumaţi, la 12 km de Băileşti. Trecem amintirea on the record?

Marcel Iureş: E o amintire dintr-o copilărie de preşcolar. Am ajuns în preajma fetei pentru că eram curios să pun mâna pe o bivoliţă şi să mănânc unt proaspăt, făcut de părinţii ei. Am trăit în şatră, alături de grupul acela, care era destul de mare. Aveau şase-şapte căruţe cu bivoli, pictate frumos. Din când în când se mai certau, dar era viaţă. Cositoreau tot ce era din alamă, găleţi, cratiţe şi aşa mai departe, pentru că ţăranii din zona aia se pregăteau pentru făcut bulion, magiun sau săpun. Relaţia noastră a durat ceva. Apoi, ea s-a măritat, conform tradiţiilor ţigăneşti. Era o fată foarte frumoasă.

Aţi simţit o mare dragoste şi pentru un rol?

Nu pot să pun semnul de egalitate între acea întâmplare şi teatru. Pare că e asemănător, pentru că există aceeaşi mare curiozitate. Poate că m-am îndrăgostit de ideea de a mă preface că sunt altcineva. E o performanţă în sine, care nu are un scop. Pare o glumă a vieţii, dar poate duce foarte departe.

Care a fost momentul în care aţi simţit că v-aţi maturizat şi că nu mai există cale de întoarcere?

Ideea de maturitate a venit din ideea de responsabilitate, din faptul că a trebuit să-mi asum foarte multe lucruri. Asta mi s-a întâmplat când m-am însurat. Iar când s-a născut fiul meu, Alex, ideea a devenit şi mai adâncă, pentru că mi s-a modificat profund viaţa. Aveam 32 de ani.

Apoi am trecut alt prag, în momentul în care am auzit că sunt considerat intelectual sau artist. „Ai grijă ce vorbeşti, ce referinţe utilizezi…“, mi s-a spus. Atunci am devenit circumspect şi am recitit tot ce citisem până atunci. Am învăţat să citesc foarte devreme, pe la cinci ani, aşa că am avut multe lecturi, din pasiune şi din curiozitate, dar n-am înţeles mare lucru. Reţineam partea de basm, de poveste şi nu referinţele istorico-literare. Dar de ce era scrisă cartea, nu ştiam. A doua oară am înţeles ce am citit, pentru că aveam cifrul.

Spuneaţi că una dintre marile reuşite ale vieţii dumneavoastră este că aveţi un fiu, „un om“. Ce educaţie i-aţi dat fiului dumneavoastră?

Alex face şi fotografii pentru teatru, are şi o companie de produs filme. A luat şi nişte premii pentru nişte documentare artistice, scurtmetraje. A început de unul singur, cum e şi firesc. Cu spaimă, cu tremurături, cu poticneli, dar acum e OK.

De la un moment dat ajungi să fii martorul evoluţiei propriului copil, pentru că mare lucru nu mai ai de făcut. Dacă i-ai pus în mână cărţile care trebuie şi ai o prietenie solidă cu el, lucrurile se simplifică. Devin grele sau complicate doar atunci când vezi că tinerii din ziua de azi nu sunt absorbiţi, nu sunt acceptaţi de lanţul social şi trebuie să facă eforturi supraomeneşti să se integreze în propria ţară. Se vede cu ochiul liber că sunt trişti.

Ceea ce spuneţi aici li s-a întâmplat realizatorilor filmului „Poziţia copilului“. Chiar dacă au luat Ursul de Aur la Berlin, nu le-au atras deloc atenţia politicienilor.

Asta a devenit un loc comun. Nu facem decât să repetăm, cu diverse ocazii şi la diverse niveluri…

Dar, dacă nu repeţi, ce poţi să faci?

Asta e o problemă pe care n-o putem rezolva doar dacă vorbim. E ca nevroza, ca angoasa. Se hrăneşte cu ea însăşi. Şi aşa am ajuns la un nivel de sterilitate în a comenta, teribil! Eu am propria mea soluţie. Dar eu nu-mi pot permite să dau soluţii cuiva sau să-l sfătuiesc cum să iasă din fundătura asta. Eu doar îmi văd de treabă.

Încerc să fac lucrurile cum cred eu de cuviinţă, fără să deranjez. E adevărat, e din ce în ce mai greu, pentru că eu trăiesc într-o ţară, iar guvernele, de orice culoare ar fi ele, trăiesc în cu totul altă ţară. E ca relaţia unui împărat cu înţelepţii din jurul lui. Ei pun pe masă idei, concluzii, previziuni, dar împăratul face tot ce vrea el.

V-a uimit ceva foarte tare în viaţă?

Eu nu sunt foarte atent la lucrurile senzaţionale. M-au fascinat şi mă fascinează în continuare copiii. Naşterea fiului meu a fost un moment excepţional, pentru că am văzut continuarea vieţii mele. E un lucru care te cutremură. E un sentiment care nu are nume. E naşterea unei galaxii pe care nu trebuie s-o priveşti cu telescopul, pentru că e lângă tine.

Yoko Ono spunea că timpul e un concept inventat de oameni, pentru că unii dintre ei se simt tineri la 90 de ani, iar alţii bătrâni la 18 ani. Când v-aţi simţit cel mai tânăr?

Cel mai tânăr mă simt dimineaţa. O parte din tinereţea zilnică începe atunci. Evident, mă simt tânăr atunci când mă pun în acord cu oamenii din jurul meu. În general, tinereţea e asociată cu victoria, cu puterea.

Care a fost cel mai nebunesc lucru pe care v-aţi propus să-l faceţi de acum încolo?

Nu cred în săritura fără plasă. Poţi să-ţi exciţi glandele şi să secreţi adrenalină stând pe un scaun şi fiind fascinat de o idee.

Vi s-a întâmplat asta pe scenă?

Au fost momente de mare fericire pe scenă, care sunt, mai ales, la sfârşitul unui spectacol. Atunci când eşti o pungă fără bani, ţi-a rămas doar aerul, dar banii sunt în sală. Şi ţi-ai făcut treaba.

Cum gândeşte Marcel Iureş? Iată cum:

Comentăm comentariul. Nu se-ntâmplă, de fapt, nimic. Nu facem decât să comentăm, să comentăm, la nesfârşit, cu metafore mai mult sau mai puţin colorate. Noi vorbim, vorbim, vorbim, dar reacţia este zero.

Noi nu interacţionăm. Puterea, de mulţi ani în ţara asta, e paralelă. Îşi vede de o treabă care evident că nu corespunde cu ceea ce vrem noi.

Ajungi să fii asistat, când, de fapt, tu vrei să dăruieşti. Sau tu ai nevoie de ajutor, dar eşti considerat campion. Teatrul Act nu corespunde niciunui interes, nici de la Guvern, nici de la Primărie. Nu e convieţuire, ci o formă de supravieţuire, într-o derivă permanentă.

Nici măcar ministrul culturii şi ministrul educaţiei nu se duc la teatru. Nici regizorii de film nu se duc să vadă actorii la teatru.

Viaţa mea nu este construită pe răstit, pe înjurături, pe relaţii de forţă. Eu nu mi-am permis niciodată să mă răstesc la nimeni. Probabil că autorităţile ar reacţiona dacă aş începe să înjur. Să spun tot felul de vorbe grele. Dar nu pot, pentru că mă îmbolnăvesc. Relaţia asta de ostilitate e derizorie.

Dacă eu văd la televizor că o majoritate agramată aflată în sânul Parlamentului se răsteşte, mie bunul simţ şi educaţia îmi spun că trebuie să fac invers. E o chestie elementară, creştină, să cumpăneşti şi să stabileşti cu blândeţe ce ai de făcut.

În scandal nu poţi crea nimic. Doar consumi. Viaţa se poate construi cu resentimente, dar nu durează.

Ţelul suprem în viaţă e ca Paradisul. Poate să fie chiar lângă tine. Fericirea nu e un scop, e drumul către ce vrem noi. Uneori, fericirea e să respecţi binele.

Unii cred că dacă nu sari de la 30.000 de metri cu paraşuta, dacă nu ai spart o Bancă sau n-ai făcut 200.000.000 de euro, viaţa ta n-are sens. Eu nu cred asta. Cred că idealul e să dai ceva mai departe. Viaţa unui om, cu tot ce a avut ea mai bun, trebuie să se dizolve într-un subconştient colectiv.

Ce vise neîmplinite am? Încă nu ştiu. O să văd. Dacă e adevărat că omul îşi vede viaţa înainte de a muri, poate vorbim atunci.

Viaţa reală este întâlnirea dintre ceea ce credem noi că suntem şi ce vor alţii să fim. Trăim lipsiţi de comunitate.

Procesul de organizare a vieţii a devenit mai tare ca viaţa. Nu mai apuci să trăieşti ce organizezi. Birocratizarea vieţii e un proces care te consumă. Şi atunci, când mai trăieşti? Trăieşti făcând planuri? În timp ce te gândeşti cum să trăieşti, uiţi să trăieşti!

Noi trăim în partea rea a libertăţii. Dacă trăieşti în partea potenţială a libertăţii, lucrurile se limpezesc. Dar asta presupune efort şi o dragoste faţă de efort.

Sexul a ajuns o marfă împachetată în pixeli.

Omul nu poate fi invincibil decât pe porţiuni mici, care sunt tot atâtea capcane şi iluzii.

Prin viaţă am trecut din spaimă în spaimă şi din poticnire în poticnire.



miercuri, 22 mai 2013

Interviu cu Radu Beligan



Ai spune că s-a născut pe scenă. Dacă pare o exagerare, faptul că s-a născut pentru scenă nu este. Pentru că Ra­du Be­ligan este sinonim cu teatrul, pe care-l slujeşte şi la cei 90 de ani ai săi. Într-un dialog "Verde-n faţă cu Marius Tucă", maes­trul Radu Beligan a acceptat să-şi dezvăluie secretele. Inclusiv pe cel al supravieţuirii în societatea actuală. "Am inventat ceva care mă ajută să supravieţuiesc. Eu m-am mutat de mult în «Beligania». Asta e «Beligania» şi aici sunt stăpân absolut. Aici nu mă deranjează nimeni, nu mă supără nimeni, aici nu intră decât cei mai buni prieteni ai mei, deşi mulţi ar vrea să intre în «Beligania» – unii fac cerere să-i primesc", declară maestrul într-un interviu de excepţie, pentru Jurnalul Naţional.

Ni se dezvăluie cu modestie şi căldură. E, în fond, un bun naţional. Un maestru, în adevăratul sens al cuvântului. S-a născut pentru teatru, iar acum, la 90 de ani, slujeşte tot teatrul. Uluitorul Radu Beligan, într-un dialog “Verde-n faţă” cu Marius Tucă. 


Marius Tucă: Ce e dragostea, domnule Beligan?

Radu Beligan: Dragostea este motorul vieţii, după părerea mea. Adică “unde dragoste nu e, nimic nu e”, cum spune... Biblia. De altfel, teoria mea este că longevitatea se datorează actului iubirii. Suntem născuţi pe lume pentru a iubi. Orice. Nu-ţi impun să joci, să iubeşti ce iubesc eu, ci să iubeşti ce iubeşti dumneata, dar să iubeşti cu adevărat. Cred că ăsta e marele mister: iubirea. Dacă oamenii ar putea să-şi însuşească asta, crede-mă că lumea ar fi o bucurie. Uită-te la săraca noastră ţară, unde războiul româno-român continuă fără încetare! Nu mai încetează!...

De ce nu mai încetează? Uneori mă întreb şi eu şi nu prea am răspuns la întrebarea asta.
Din cauza rapacităţii oamenilor. Unii vor prea mult, alţii nu pot să ajungă decât la o limită de viaţă, iar diferenţa asta e distrugătoare. 

Dar de ce la noi ca la nimeni?
Probabil că se adaugă şi nişte trăsături de caracter neplăcute.

Şi cred că sunt şi frustrările acumulate în toţi aceşti ani.
Sigur asta, categoric! Asta a zdrobit multe minţi. 

Merg până într-acolo, încât spun că s-a cam modificat gena neamului.
Da, da. 

Vorbiţi-ne despre suflet. Despre suflet în general şi despre sufletul dumneavoastră în special! Eu cred, dacă-mi permiteţi, uitându-mă la dumneavoastră, că sunteţi format din suflet, din iubire, despre care vorbeaţi mai devreme, talent şi raţiune. Lucrurile astea s-au adunat în dumneavoastră şi, bineînţeles, credinţa în Dumnezeu. Sunteţi, dacă vreţi, cea mai frumoasă definiţie, din punctul meu de vedere, a actorului cu “A” mare şi a omului cu “O” mare.
Mi-e ruşine...

A fost doar o întrebare, nu o laudă!
Întrebarea asta conţine un adevăr fundamental al întregii mele vieţi. Dar mi-e ruşine s-o declar eu. Dacă ai spus-o mata, îţi mulţumesc!

Am spus-o, pentru că o simt. N-o declar ca pe o experienţă, pentru că vă cunosc de departe, ca omul din faţa scenei, şi v-am spus exact ceea ce simţeam înainte şi ceea ce simt în faţa dumneavoastră. Nu vi s-a spus, după întâlnirile cu dumneavoastră, că îi încărcaţi pe oamenii cu care vă întâlniţi? Eu pot să vă spun că simt asta acum, ca pe un flux care mi se transmite.
Sunt bucuros, asta fac în fiecare moment. Sunt sensibil la tot ce e omenesc. Orice întâmplare de pe stradă mă opreşte şi caut să corectez ceva care mă supără. Multe cazuri am avut, aşa că am rezolvat pe loc anumite probleme.

Ne vorbiţi despre sufletul dumneavoastră şi despre suflet în general?
În piesa pe care o joc acum am o discuţie cu doctorul meu şi vorbim despre neputinţele medicinei, despre limitele ei şi despre ce s-ar putea face, că doar noi suntem făcuţi să trăim 100 de ani... Şi, la urmă, bineînţeles că el nu poate să dea nici un răspuns... fraze goale... şi zice că medicina “a făcut progrese enorme”. Zic da, doar descriptive şi lingvistice. A găsit numele ştiinţifice ale tuturor felurilor de a muri, dar n-a aflat esenţialul: de ce murim? Bineînţeles că nu are răspuns şi atunci eu, în ultima clipă, fac o pauză mare şi spun în şoaptă: “Dar dacă sufletul nostru este cel mai fragil şi se sparge cel mai uşor? Ei, ce zici, doctore?”... După asta cade cortina şi lumea stă înmărmurită. Cred că asta, în puţine cuvinte, spune mult, că nu trebuie neglijat sufletul, pentru că de la neglijenţa asta pornesc toate nenorocirile. 

Apropo de ceea ce aţi spus, eu vă asigur că trebuie să fiţi pregătit cu multă răbdare, pentru că interviul ăsta nu se va termina niciodată. Una legată de cortină, pentru că am văzut recent un film cu Edith Piaf, care, întrebată care este cea mai frumoasă amintire a ei de pe scenă, a răspuns foarte simplu: “Ridicarea cortinei!”.
M-ai atins la unul dintre amorurile mele... definitiv! 

Răspunde atât de frumos şi de simplu!... Aţi veni cu un alt răspuns?
Nu! Pentru că atunci ai voie să intri acolo unde ai iubit toată viaţa. E liberă calea.

Eu am văzut în felul în care a spus-o că apare ca şi cum s-ar deschide cerul. Care este ultima întrebare la care n-aţi avut răspuns? Tinerii, de obicei, au răspuns la toate întrebările. Le ştiu pe toate şi ştiu răspunsurile la toate întrebările. Mă uit la mine, care n-am nici măcar jumătate din vârsta dumneavoastră, că am din ce în ce mai multe întrebări fără răspuns. Şi n-am răspuns la întrebările la care, la 20 de ani, aveam cele mai simple răspunsuri. Care e ultima întrebare la care n-aţi avut răspuns şi a rămas în suspans? Există vreuna?
Doar cele pe care mi le pun eu. 

La acelea mă refer.
De ce, având o inteligenţă ascuţită, având un suflet generos, de ce nu putem intui la vremea respectivă comportamentul pe care, pe urmă, îl regretăm? De ce am făcut atâtea lucruri neplăcute, de care acum îmi e ruşine? De ce n-am putut atunci, pe loc, să-mi dau seama?

Este o întrebare la care nu cred că vom găsi niciodată răspuns. Pe undeva seamănă cu întrebarea “de ce murim?”...
Mi-aduc aminte când mi s-a spus că trebuie să intru în Partid, în noaptea aia am transpirat, m-am chinuit ca hoţii de cai. Ce să fac, ce să fac...? M-am sfătuit cu unii, cu alţii... Pentru mine era simplu: eu, fără teatru, eram un om mort...! Dacă puteam face altă meserie, inginer sau altceva... nu-mi păsa. 

Şi-atunci, orice compromis care salva viaţa dumneavoastră...
Era ceva foarte curios, pentru că Ceauşescu mă iubea, şi ailaltă, nevastă-sa, mă ura de moarte. Şi-acum, în blocul ăsta, locuieşte ăla care a stat toată ziua în casa lor, cum se cheamă, ăla care le dădea de mâncare, care...

Omul de casă.
Omul de casă, da. Şi mi-a spus abia acum: “Ce-a pus-o la punct pe ea! Îi spunea: “Lasă-l în pace, că are valoare, nu te băga!”. Iar ea: “Nu, că e obraznic, că e nu ştiu cum”. Am făcut un serial la televiziune care s-a bucurat de un mare succes, “Pagini din istoria teatrului românesc”. Era foarte instructiv, mai ales pentru tineri, păcat că nu l-au păstrat! Bănuiesc că nu l-au păstrat. Ăştia au omorât teatrul radiofonic şi teatrul de televiziune. Nu mai există! Teatrele astea au fost marea bucurie sufletească... 

Au început să mai difuzeze la TVR.
Au început? 

Inima, cu ce se ocupă ea? Bătăile ei, bătăliile inimii dumneavoastră cum au fost? Sunt prea sofisticat sau prea inocent? Poziţionaţi-mă, ca să ştiu să mă repoziţionez eu!
Să-mi dau seama unde baţi...!

Niciodată nu bat acolo unde crede cel pe care îl întreb.
Bătăliile inimii mele unde bat?

Împotriva cui au bătut sau pentru cine au bătut? Cum au fost bătăliile inimii dumneavoastră? Le mai simţiţi? Au lăsat urme? Au lăsat cicatrice?
Au lăsat. Au lăsat, pentru că a trebuit să înghit multe, multe... Dar nu prea multe, de fapt, pentru că am avut şi izbucniri. 

Aia cu înghiţitul ţine mai degrabă de bilă decât de inimă...
De bilă, da, da! Exact, ăsta e cuvântul! 

V-a durut vreodată inima, domnule Beligan? Aţi simţit vreodată că vă doare inima? Ştiţi cum se spune : “Mă doare inima!” ... Când v-a durut cel mai tare inima?
Într-o noapte. În urmă cu aproximativ cincizeci de ani.

La propriu, da?
La propriu. După un spectacol, mult după miezul nopţii, m-a trezit o durere violentă în piept. Am respirat calm, şi când s-a potolit durerea, mi-am continuat somnul. Normal ar fi fost să mă duc a doua zi să mă vadă un doctor, dar fiindcă mă simţeam foarte bine, am renunţat. După vreo douăzeci de ani, cu ocazia unei investigaţii medicale de rutină, am aflat, cu stupoare, că probabil în noaptea cu pricina, avusesem un preinfarct. Doctorul Bradişteanu, care m-a consultat, mi-a spus că am “nişte coronare absolut splendide pentru vârsta mea” şi că, din fericire, nu e nevoie de operaţie. Trebuie să mărturisesc, de asemenea, că deşi am fost sfătuit să revin regulat la control, nu am prea avut timp pentru asta.

Cum a rămas în mintea dumneavoastră imaginea părinţilor? Cine v-a fost mai drag, mama sau tata?
Păi, îţi spun imediat. Mama, fără îndoială, asta nu se discută. A murit, săraca, în chinuri, de tânără... Dar tatăl meu a fost un personaj unic. Bunicul meu patern era preot. Deci, tot un fel de actor, într-o reprezentaţie sacră.

Într-o piesă mai serioasă.
El a avut nouă copii. Îl chema Adam Beligan. Nouă copii. Nevasta lui, prezbitera Ecaterina, analfabetă convinsă până la moarte, era vară primară cu Ion Creangă. Deci, o genă de prin partea aia a venit şi de-acolo. Dar, dintre cei nouă copii ai lui Adam Beligan, preotul... N-am aşa de multe amintiri din prima copilărie, dar ţi s-a întâmplat vreodată, ai avut aşa, câte o sclipire de o secundă, două... Ai avut?

Am. Îmi aduc aminte.
Era o casă ţărănească, o văd şi-acum, cu tavanul jos, cu bătrânul Adam Beligan preotul, cu barba albă. Când m-au dus acolo să mă prezinte, m-a luat aşa, m-a ridicat aproape de plafon şi a zis: “Tâta maree!”. 

Şi v-a dat cu capul de tavan?
“Tâta maree!”, adică...

Atât de mare!
Şi-am ajuns. Am ţinut minte clipa aceea. Dar cred că nu aveam decât vreun an jumate, doi. Aşa, vorbeam de tata. Tata, la 14 ani, a făcut o trupă cu colegii lui de gimnaziu şi-a făcut un turneu prin orăşelele Moldovei cu un spectacol coupe – un act din Hamlet, actul II, şi o adaptare făcută de el după “Sărmanul Dionis”. 

Incredibil!
Când am aflat asta am fost cutremurat. Şi ce-a făcut? Pe urmă, cum a terminat şcoala asta, s-a dus la Conservator. Şi-acolo a lucrat în continuare rolul din Hamlet. Şi-a ajuns la Teatrul Naţional din Iaşi. Probist. Atunci nu erau maşini de scris şi erau obligaţi probiştii să scrie rolurile şi textele pieselor. Şi la Biblioteca Teatrului Naţional, la Arhivă, există textul. Am să-l iau odată împrumut şi-am să ţi-l arăt, că are o scriitură superbă... E scris în anul 1907. “Hamlet”. Această obsesie a fost pentru mine, toată viaţa, cumplită, pentru că tata a avut îndrăzneala la un moment dat să se ducă la directorul teatrului, care era nimeni altcineva decât Mihail Sadoveanu, de 26 de ani, să-i ceară o dublură, măcar la un matineu, la “Hamlet”, pe care-l juca profesorul lui de la facultate. Sadoveanu a fost aşa de stupefiat de îndrăzneala lui, că a luat călimara şi a aruncat-o în el. Purta unicul costum pe care îl avea şi i l-a stricat şi p-ăla! Durerea a fost atât de cumplită, încât n-a mai vrut să ştie de teatru... Şi-atunci a făcut o şcoală şi a intrat la Căile Ferate Române. Dar târziu de tot mi-am dat seama ce e în sufletul lui. Era impiegat-şef la Brad – Brad e o staţie finală – şi a făcut acolo o grădină frumoasă în faţă şi stătea pe un şezlong şi se uita de-a lungul liniilor, şi eu ştiam că el spune în gând toate monologurile pe care n-avusese ocazia să le spună.

Ducea cu el suferinţa asta.
Şi, probabil, că s-a rugat la Dumnezeu, pentru că era foarte credincios ca băiat de popă, s-a rugat ca fiul lui să răzbune această suferinţă.

Şi de ce răzbunare a avut parte...! Dar care e imaginea mamei dumneavoastră, care v-a rămas, care v-a urmărit în viaţă sau v-a marcat?
Trebuie să vă spun că e imaginea mamei ideale, că n-are egal, e ceva, aşa, abstract. Dar eu pot să spun că era o mamă abstractă. Nu se poate imagina. Ea ne făcea şi haine, ne cosea hainele, nu numai că gătea extraordinar, dar era o intelectuală. Citea în franceză fraţilor mei mai mici “Sergiu şi Albina”. Ea citea o carte de Emile Zola şi eroii se chemau Serge şi Abeille şi ea le-a tradus în româneşte Sergiu şi Albina pentru ei. Vreau să spun că m-am născut într-o casă cu bibliotecă, ceea ce e mare lucru, mare lucru!

Mai ales că asta se întâmpla în 1918. Aţi fost răsfăţat ca un copil?
Am fost iubit ca un copil, dar n-am prea stat cu părinţii, pentru că am stat în internat mai tot timpul. La 10 ani, vai de mine!... Sărăcia e una dintre dramele vieţii mele. Sărăcia lucie. La liceul-internat din Iaşi, pe care l-am terminat cu premiul I în fiecare an – era un liceu faimos, după modelul franţuzesc, cu propriile orchestră şi fanfară, cu amfiteatru, unde, în fiecare sâmbătă, unul dintre elevii din clasele superioare ţinea conferinţe... o sală de mese care se transforma în sală de spectacol, cu scenă în toată regula – acolo m-am manifestat eu în plin, an de an. Erau dirijate de Ramadan, marele actor, de Ion Sava şi de alţii, care veneau şi lucrau cu noi şi ne învăţau teatru. Aşadar, eu fiind bursier, aveam totuşi o mică plată de făcut, acolo, vreo 4.000 de lei, cum era în vremea aia. După vacanţă, când mă întorceam, trebuia să plătesc taxa şi trebuia să vină tata cu ăştia 4.000. Şi nu i-a avut... Şi-am întârziat o dată, de două ori... Eram disperat... Tata se ducea peste tot, la Târgu-Ocna, la un prieten, la altul, să găsească banii ăştia şi să mi-i dea, şi nu pot să uit... Vezi, sunt lucruri care te lovesc pentru eternitate... Aveam un pătuc în dormitorul lor. Nu adormisem încă, dar m-am prefăcut şi am văzut cum a venit tata, după un refuz dintr-ăsta şi a început să plângă...

Incredibil!
Până la urmă, directorul m-a primit şi fără banii ăia... Dar vreau să-ţi spun cum am intrat în internat, că a fost un examen greu şi pe urmă ne-a adunat în curte să anunţe cine a câştigat, iar eu eram primul... Tata era lângă mine şi, la un moment dat, auzim: “Toţi care au fost admişi trebuie să vină să plătească taxa”, iar tata m-a prins de mână ca să nu spun nimic, să stau, că eu mă şi repezisem. Mai avea câţiva bani în buzunar, iar după succesul ăsta formidabil ne-am dus la gară, aveam gratis pe tren, şi am mers la Copou. Tata a cumpărat juma’ de kil de prune şi o pâine... şi acolo, pe iarbă, a avut loc le dejeuner sur l’herbe care celebra succesul meu. Mai pot eu să-i văd acum pe ăştia, cât câştigă, sute de milioane? I-aş omorî pe toţi!... (Maestrul Beligan plânge, plânge adânc, întorcându-se în timp. Suspinând şi eu, cu ochii în lacrimi, după minute bune, care au părut o veşnicie, abia am reuşit să pun următoarea întrebare.)

Apropo de lumea asta pe care mi-o descrieţi, pare o lume idilică, dar totuşi e cât se poate de adevărată. Cu şcolile care aveau orchestră, fanfară, scenă în sala de mese... Când vă aud acum, totul în jur mi se pare derizoriu în lumea asta în care trăim.
Vai de copiii ăştia, vai de ei!

Mi se pare o lume atât de derizorie, încât trec cu greu prin toată superficialitatea, vulgaritatea şi lucrurile care n-au aproape nici o importanţă. Cum supravieţuiesc în dumneavoastră lumile astea laolaltă?
Uite cum supravieţuiesc. Am inventat ceva care mă ajută să supravieţuiesc. Eu m-am mutat de mult în “Beligania”. Asta e “Beligania” şi aici sunt stăpân absolut. Aici nu mă deranjează nimeni, nu mă supără nimeni, aici nu intră decât cei mai buni prieteni ai mei, deşi mulţi ar vrea să intre în “Beligania” – unii fac cerere să-i primesc...

Încearcă să obţină cetăţenie de “Beligania” ca să poată intra?
Da, asta este! Asta mă salvează, zidurile astea de cărţi...

Practic, supravieţuiţi în “Beligania” prin retragerea în acest univers. Când aţi vrut, ultima dată, să redeveniţi copil şi să vă mângâie mama? Vă pun întrebarea asta, pentru că eu, atunci când îmi e foarte greu, îmi doresc foarte mult să mai fiu copil şi să mă mângâie mama.
Cred, te-nţeleg. Eu sunt atât de departe de mama mea, la atâta distanţă, încât nu mai pot să am asemenea gânduri, visuri. Dar mi-aduc aminte cum ne-am despărţit. Ea a murit de cancer... De la fereastra gării, de-acolo... M-am urcat în tren şi i-am făcut cu mâna...


marți, 21 mai 2013

Sfintii Constantin si Elena

Biserica Ortodoxa ii praznuieste pe 21 mai pe Sfintii Imparati Constantin si mama sa, Elena.
Numele Constantin este de origine latina si vine de la constans, constantis ("constant", "ferm").
Elena - Stravechiul nume Helene este explicat de unii prin gr. helane ("torta", "faclie", dar si "foc sacru", la sarbatorile numite Heleneia, dedicate zeitei Artemis), iar de altii prin gr. hele ("lumina arzatoare a soarelui").

luni, 6 mai 2013

Oricum...

“Oamenii sunt adesea neînţelegători, iraţionali şi egoişti...
Iartă-i oricum.

Dacă eşti bun, oamenii te pot acuza de egoism şi intenţii ascunse...
Fii bun oricum.

Dacă ai succes poţi câştiga prieteni falşi şi duşmani adevăraţi...
Caută succesul oricum.

Dacă eşti cinstit şi sincer, oamenii te pot inşela...
Fii cinstit şi sincer oricum.

Ceea ce construieşti în ani, alţii pot dărâma într-o zi...
Construieşte oricum.

Dacă găseşti liniştea şi fericirea, oamenii pot fi geloşi...
Fii fericit, oricum.

Binele pe care îl faci astăzi, oamenii îl vor uita mâine...
Fă bine oricum.

Dă-i lumii tot ce ai mai bun şi poate nu va fi niciodată de ajuns...
Dă-i lumii tot ce ai mai bun, oricum.

La urma urmei este între tine şi Dumnezeu...
N-a fost niciodata între tine şi ei, oricum.”
(Maica Tereza)