sâmbătă, 1 decembrie 2012

Testament

"Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută."

miercuri, 28 noiembrie 2012

Zece locuri din Transilvania care au uimit lumea

Mai multe obiective turistice din Transilvania s-au remarcat în ultimii ani prin includerea în diverse topuri sau selecții mon-diale, făcute de publicații celebre. Castele, rute de drumeție, sate arhaice sau orașe idilice și-au găsit locul în companii selecte, pe listă cu „celebrități” în domeniu.

Site-ul cluj.travel a facut un top 10 al acestor locuri. Prezentate in ordine alfabetica acestea sunt:

Castelul Bran. La fel ca și Castelul de la Hunedoara, cel de la Bran figurează atât în topurile celor mai frumoase castele cât și în cele care enumeră cele mai înspăimântătoare clădiri. Una dintre cele mai prestigioase poziționări ale edificiului de la granița Transilvaniei cu Muntenia a fost într-o selecție a celor mai frumoase zece castele din lume, realizată de Budget Travel și preluată de CNN, în ianuarie 2009.  „Atât administratorii Castelului Bran cât și Oficiul de Turism al României insistă asupra legăturilor dintre Castelul Bran și Vlad Țepeș, cel care a inspirat personajul Dracula al lui Bram Stoker. Poate că aceste legături sunt subțiri, dar nimeni nu poate nega farmecul înspăimântător al numeroaselor turnuri și turnulețe”, scriau autorii de la Budget Travel.

Castelul Corvinilor. Fortificația medievală de la Hunedoara, transformată în timp într-un castel nobiliar somptuos, a fost inclusă în august 2011 de Lonely Planet într-un Top 10 al „castelelor de basm” din Europa. Castelul de la Hunedoara a fost clasat pe locul 8 în acest top, în care mai figurează castelele din Praga, Neuschwanstein sau Malbork. „Dacă nu simți un fior pe șira spinării atunci când te apropii de pod, cu râul spumegând dedesubt, înseamnă că îți lipsește glanda fricii: singurul motiv pentru care aici nu se mai găsesc vampiri este acela că ei au fost mâncați de vârcolaci”, glumeau autorii topului pe seama înfățișării castelului hunedorean. De altfel, Castelul Corvinilor figurează și în diverse clasamente ale celor mai înspăimântătoare clădiri din lume.

Cheile Turzii. Seria de volume de călătorie editată în 2007 de National Geographic Traveler sub titlul „Călătorii pentru o viață – 500 de locuri unice”, include printre destinațiile selectate și Cheile Turzii. „La sud de Cluj începe drumul care vă poartă prin abruptele chei ale Turzii, pline de peșteri în care locuiau odinioară oameni, în zorii preistoriei, decorate cu turnuri naturale din piatră și cu arcade”, scriau autorii de la NG Traveler. În text se mai menționează și că microclimatul Cheilor Turzii este propice pentru nu mai puțin de o mie de specii de plante, zona fiind „un paradis al speciilor rare de fluturi și păsări”.

Creasta Făgărașului. Prestigiosul cotidian britanic „The Guardian” a inclus, în august 2012, drumețiile în Munții Făgăraș într-un Top 10 al activităților de vacanță în Europa. „Amatorii de drumeții care caută o provocare mai puțin convențională nu trebuie să privească mai departe de lanțul muntos Făgăraș. Munții au o linie de creastă incredibilă, oferind priveliști uimitoare asupra lacurilor glaciare și a văilor abrupte”, consideră jurnaliștii britanici. Alte activități recomandate de jurnaliștii de la „The Guardian” includ surfing în Algarve (Portugalia) sau cicloturism în Alpii francezi.

Micloșoara, casele contelui Kálnoky. Lonely Planet Magazine includea în octombrie 2010 casele de oaspeți din Micloșoara, Covasna, ale contelui Kálnoky printre cele mai neobișnuite hoteluri ale Europei. „Frumos decorate, fostele cabane de vânătoare din secolul al 19-lea, sunt doar o parte a poveștii. Un ecologist, contele Tibor are și un scop secund, acela de a conecta viața satului cu lumea din afară. Puteți, de exemplu, să vă petreceți o zi alături de apicultorul satului, de fierar, sau să participați la o serie de plimbări în natură”, nota autorul selecției.

Pădurea Hoia-Baciu. Ultima sosită în familia celebrităților turistice transilvănene, pădurea de la marginea Clujului, unde se crede că au loc fenomene paranormale, a fost inclusă în octombrie 2012 de revista americană „Travel+Leisure” pe lista celor mai „bântuite” păduri din lume, alături de locuri precum Pădurea Neagră (Germania), Aokigahara (Japonia) sau Wychwood Forest (Anglia). „Hoia-Baciu din Transilvania are o faimă nedorită de mai bine de o jumătate de secol. Locuitorii din jurul ei susțin că pădurea – care are în centru o poiană de formă circulară – este un portal, iar cei care îl trec nu se mai întorc niciodată. Cine supraviețuiește povestește că pe timpul petrecut în pădure a avut stări de agitație și rău”, scrie revista americană.

Sibiu și Mărginimea. Orașul de pe Cibin și zona înconjurătoare au figurat în 2008 în topul celor mai idilice zece oraşe ale Europei, realizat de celebra revistă americană Forbes. „În împrejurimile oraşului, practic, nu este niciun zgomot şi nici poluare, iar localnicii îşi călăresc în continuare caii. Este un minunat stil de viaţă nealterat”,  declara la vremea respectivă, pentru Forbes, Ala Osmond, directoarea Exeter International, o companie din SUA care organizează trasee turistice în Europa. Sibiul a devansat în acel top Roma. Pe primele două locuri au fost plasate zone din Toscana, respectiv Provence.

Transfăgărașanul. A doua cea mai înaltă șosea din România apare în mod constant în topurile celor mai frumoase drumuri. Realizatorii emisiunii „Top Gear” au declarat-o în 2009 cea mai frumoasă șosea din lume, iar un an mai târziu site-ul de specialitate carsroute.com o plasa tot pe locul 1, într-un Top 15 al celor mai frumoase drumuri din lume. De asemenea, site-ul motorbikeeurope.com consideră Transfăgărășanul cea mai bună șosea pentru motociclete de pe continent.

Valea Zălanului, reședința Prințului Charles. Proprietatea moștenitorului coroanei britanice din Valea Zălanului, județul Covasna, figurează pe locul nouă în topul „Celor mai bune paradisuri private”, realizat de celebra revistă americană Vanity Fair în iunie 2012. Despre domeniul din Transilvania, revista notează: „Cu ajutorul prietenului său, Contele Kalnoky, Prințul Charles a petrecut ani de zile restaurând această proprietate și mobilând-o cu antichități locale. Peisajul care se unduiește ușor este ideal pentru aventuri în aer liber”. În top mai figurează vile opulente din Mexic, goelete turcești transformate în iahturi de lux sau castele din Irlanda.

Viscri. Ajuns celebru, la fel ca și Valea Zălanului, după ce Prințul Charles a cumpărat aici o casă, satul săsesc care adăpostește o biserică fortificată inscrisă în Patrimoniul UNESCO a fost inclus de revista „Travel+Leisure” pe lista celor 25 de „sate secrete” din Europa. „Perii sun replantați, fierăria are un magazin nou, iar un drum de-a lungul caselor pastelate din cărămidă le oferă vizitatorilor – și elitei filantropice – o privire asupra modului tradițional de viață săsesc”, menționa revista în numărul din aprilie 2010. Alături de satele Slavonice, din Cehia, Koguva, din Estonia, Plios, din Rusia, și de orășelul Kotor, din Muntenegru, Viscri a făcut parte din minoritatea de localități est-europene incluse în această selecție, restul aflându-se în vestul continentului sau în Grecia.



marți, 27 noiembrie 2012

Una dintre cele mai frumoase case din lume...



Arhitectul Ileana Mavrodin a construit Casa Verde lângă satul Sasca Română, din Banat, pe malul drept al râului Nera. Creaţia sa inedită este singura de la noi din ţară prezentă pe harta construcţiilor ecologice din lume şi a fost desemnată de site-ul Natural Homes una din cele mai frumoase zece case de cob de pe glob.

Cobul este un amestec de pământ lutos, apă, paie şi nisip fără cofraje, cărămizi sau chimicale, asemănător cu vaiuga/ paianta românească.

Proiectul căsuţei de lut a început cu o machetă şi cărămizi test, după care a urmat o construcţie pilot cu un diametru de 4m. În construcţia pereţilor casei au fost folosite şi sticle goale, care oferă o bună izolaţie termică. 

Fereastra mare orientată spre sud este refolosită, iar cele două ferestre mai mici sunt fixe, orientate spre est şi vest şi sunt, în realitate, parbrize de maşină.

Pentru economie de spaţiu, arhitectul a construit o platformă pentru dormit la 2,20m înălţime, iar un copac cu trunchiul curbat a fost crăpat în două pentru realizarea copertinei la intrare. Nişe şi crengi cu forme deosebite au fost folosite ca elemente de decor. Acoperişul a fost acoperit cu vegetaţie.

Încălzirea este realizată prin cuptorul construit din cărămidă.


Pe site-ul oficial al Casei Verzi puteţi afla cum a fost construită căsuţa din cob, etapă cu etapă.

Casa din cob poate costa la fel de mult ca o casă convenţională, dacă se apelează la o firmă de construcţii. Dacă, însă, doriţi să construiţi singuri o astfel de casă, preţul va fi de doar 1/10. Casa Verde construită de Ileana Mavrodin şi de colegii săi a costat 2.000 de dolari, în 2004, din care 400 de dolari a fost preţul terenului.
"Majoritatea cladirilor în care traim şi muncim sunt lipsite de “suflet” şi cu un impact nociv asupra mediului; există o nevoie reală pentru un alt fel de arhitectură: fie că e numită Verde, Alternativă, Ecologică, de Pamânt sau Organică, încercari se fac în toate colţurile lumii. Numai unindu-ne forţele pentru sensibilizarea opiniei publice şi câştigarea încrederii că această tehnică tradiţională, aflată chiar la ‘picioarele’ noastre, poate fi un raspuns la unele din problemele cu care lumea modernă se confruntă", scrie Ileana Mavrodin pe site-ul său.

marți, 13 noiembrie 2012

O noua descoperire arheologica pe traseul autostrazii Sibiu-Orastie


Un fragment ceramic inscriptionat cu simboluri necunoscute, ce ar putea dovedi existenta scrisului in neoliticul timpuriu, a fost descoperit de arheologi pe santierul autostrazii Sibiu-Orastie, la nord de Miercurea Sibiului, a anuntat, miercuri, directorul Muzeului National Brukenthal, Sabin Luca, citat de Mediafax.

Sabin Luca, directorul Muzeului National Brukenthal din Sibiu, institutie care a coordonat lucrarile de cercetare arheologica pe traseul autostrazii Sibiu – Orastie – lotul 3, a prezentat, miercuri, intr-o conferinta de presa, un fragment ceramic descoperit intr-un complex de locuinte datate de dinainte de anul 6.000 i. Hr.

Fragmentul ar putea dovedi ca in perioada respectiva existau sisteme de scriere si, potrivit lui Sabin Luca, este “singurul fragment cunoscut, din acest moment cronologic, cu astfel de simboluri”.
“Eu sunt zguduit. Am organizat nu stiu cate simpozioane, am publicat nu stiu cate volume internationale cu semne, simboluri, cautand sa destructurez ideea dupa care in perioada asta existau sisteme de scriere. Eu tot timpul am zis ca exista sisteme de comunicare care nu inseamna scriere, ci simboluri. Nu stiu ce sa zic in cazul acesta, e ceva ordonat, cu simboluri variabile, dar va dati seama ca nu e ornament. E clar ca e un sistem de punere a ceva intr-o ordine, cu tipuri diverse si va ramane un prilej de dispute. Cand va aparea in lumea internationala va starni o furtuna”, a afirmat directorul Muzeului National Brukenthal.
Complexul de locuinte a fost descoperit in situl arheologic denumit “Miercurea Sibiului 2″, localizat la nord de orasul Miercurea Sibiului, pe Valea Garbovei, si atesta primul val de neolitizare din Romania.
“Am avut sansa sa descoperim inca un sit din primul val de neolitizare din Romania. (…) Acesta se datoreaza unor comunitati care au venit in vremea aceea undeva dinspre Macedonia, cele mai apropiate analogii pentru materialele descoperite se afla in Macedonia sarba si cea greceasca, deci nordul Greciei. E ciudat, dar asta este istoria. Din punct de vedere stiintific este o descoperire deosebita”, a declarat Sabin Luca.
Arheologii sibieni au explorat trei locuinte, alaturi de cuptoare si mii de fragmente de ceramica, dar ar mai putea fi, dupa calculele lor, alte trei – patru locuinte din aceasta perioada ramase neexplorate, in apropiere.
“Aceste descoperiri ne arata ca aceste comunitati au venit navalnic cu noua tehnologie a neoliticului cunoscuta: agricultura, cresterea animalelor, arhitectura de alt tip, alte relatii sociale, fata de vanatorii ce stateau pe aici, si au stapanit locul, mai intai in aceasta zona – Oltenia, o parte din Banat si jumatatea de vest a Transilvaniei”, a explicat Sabin Luca.
Sapaturile au fost realizate la o adancime de aproximativ cinci metri, in perioada martie – iunie a.c.
“Oricat ne-am fi caznit nu am fi reusit sa descoperim situl prin mijloace academice fiindca au fost 4 – 5 metri adancime, la un moment dat a cazut drumul tehnologic din cauza adancimii mari a sapaturilor. Cu niciun mijloc de detectie actual nu se putea descoperi acest sit. Nimeni nu sapa cu harletul la patru metri sperand ca va descoperi ceva”, a mai spus directorul muzeului din Sibiu.
In situl Miercurea Sibiului 2 au fost gasite, in total, 29 de complexe cu material arheologic, ce apartin neoliticului timpuriu – cultura Starcevo-Cris, primei epoci a fierului si perioadei Evului Mediu timpuriu.



miercuri, 7 noiembrie 2012

In trecutul indepartat, pe teritoriul Romaniei...


Epoca străveche   
Pământul pe care locuim noi – România de azi, situată aproximativ în centrul continentului Europa – a oferit condiţii de trai din vremurile cele mai îndepărtate. Cum arătau însă acei oameni pe care îi numim „primitivi”? Ei erau lipsiţi de toate bunurile pe care tot oamenii le vor adăuga în decursul timpului. Numai păsările cunoşteau tainele văzduhului, iar peştii pe cele ale adâncurilor mării; roata încă nu se inventase, iar uriaşele distanţe erau parcurte cu piciorul. Grupurile umane trebuiau să lupte din greu pentru a supravieţui, să-şi procure cele necesare traiului şi să se apere de animalele sălbatice.

Ce ne spune pământul? 
Arheologii au descoperit în pământ urme de viaţă ale acelor oameni primitivi: unelte, arme, podoabe. Vestigiile ne arată felul cum trăiau, cu ce se ocupau şi adesea chiar ce credinţe aveau. S-a putut dovedi că viaţa la Dunăre şi Carpaţi este străveche, dar mai cu seamă că de atunci ea a curs neîntrerupt, venind spre vremurile noastre. Până nu de mult, cele mai vechi urme descoperite erau cele de pe Valea Dârjovului (jud. Olt) – pietre de râu cioplite la unul dintre capete, şi care aparţinuseră primilor oameni ce au trăit cu 1.000.000 de ani î.Hr. Se pare însă că viaţa este mult mai veche la noi, concluzie trasă în urma unor noi descoperiri.

Epoca pietrei   
La începutul existenţei lor, oamenii trăiau o viaţa grea şi nesigură. Adunaţi în cete mai mici sau mai mari umblau din loc în loc pentru a găsi în natură de mâncare: fructe din arbori, rădăcinile unor plante, peşti din apele râurilor, mici animale. Îmbrăcămintea lor era sumară deoarece clima era caldă. Dormeau sub cerul liber, pe terasele râurilor sau adesea în scorburile copacilor. Treptat, răcindu-se clima, au găsit adăpost în peşteri. Dar cel mai mare rol în îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă l-au avut uneltele. Primele unelte au fost din piatră cioplită. De aceea, aceasta epocă se numeşte Paleolitic, fiind datată pe teritoriul ţării noastre între 600.000 – 5.500 î.Hr. Uneltele s-au perfecţionat mereu. Acestora li s-au adăugat cele din lemn şi os; erau folosite şi oale din lut, lucrate cu mâna. Din aceste vremuri s-au descoperit urme de locuire la Ripiceni, Cioclovina, Bucureşti şi în alte localităţi.


Bărbaţii organizau vânătoarea de mamuţi, animale foarte mari. Vânătoarea era plină de primejdii. Omul era superior animalelor nu prin forţa fizică, ci prin gandire şi inventivitate. Urmau calea mamuţilor şi, când unul dintre ei se răzleţea de turmă, îl speriau cu strigăte şi îl goneau spre o groapă anume săpată şi acoperită cu crengi înfrunzite. Mamutul cădea în capcană şi era ucis cu lovituri de bâte şi bolovani. Carnea era consumata la început crudă.

Descoperirea şi producerea focului   
Focul a jucat un rol covârşitor în viaţa omului primitiv. El a fost obţinut pe cale naturală: fulgerele aprindeau pădurile sau copacii răzleţi. Mai întâi, a învăţat să-l păstreze, apoi a izbutit să-l producă, fie prin frecarea a două lemne uscate, fie prin scăpărarea a două pietre. Focul a oferit două daruri: lumina şi căldura. Apoi, omul se putea apăra mai uşor de animalele sălbatice, care se speriau de foc. Cu vremea, îl va putea folosi şi la prepararea hranei. Oasele de animale serveau la confecţionarea undiţelor (harpoanelor) pentru prins peşte.

Alte progrese   
Colectivităţile umane se înmulţesc şi se organizează mai bine. Uneltele sunt acum din piatră şlefuită. De aceea, aceasta epocă se numeşte Neolitic. Pe teritoriul ţării noastre se întinde intre 5.500 – 1.800 î.Hr. Uneltele sunt acum mai ascuţite şi mai bune. Pieile şi blănurile de animale sunt folosite pentru veşminte. Se inventează arcul şi săgeata. Au dispărut animalele gigantice şi în peisajul codrului şi-au făcut apariţia animale mai mici: câinele, porcul, boul, calul etc. Cu ajutorul săgeţii, vânatul este mai uşor. Oamenii izbutesc să domesticească unele animale. Devin mai statornici. Se leagă de un anumit pământ, pe care încep să-l cultive, fac agricultură, îşi construiesc locuinţe, folosind piatra şi lemnul pentru ridicarea lor. Urme de aşezări din aceste timpuri s-au descoperit la Bucureşti, Cucuteni, Ariuşd, Hamangia, Caşolţ, Boian, Vădastra şi în alte multe localităţi.

Primele reprezentări artistice   
Cu timpul, oamenii acelor vremi au început să-şi exprime credinţele prin imagini ce vădesc un autentic simţ artistic. Crezând în magie, ei reprezentau cât mai real imaginea animalelor rănite, sperând să influenţeze astfel favorabil desfăşurarea ulterioară a vânătorii. Acestea pot fi considerate primele manifestări de artă. Ele au fost descoperite pe pereţii peşterilor (arta rupestră).

Pe teritoriul României s-au găsit puţine urme de asemenea artă, cum ar fi picturile pe stâncă de la Lăpuş (jud. Sălaj). Probabil vremea a măcinat şi a şters aceste urme. Simţul artistic se dezvăluie şi în împodobirea vaselor din lut cu diferite motive. Se realizează şi statuete. Mărturie a talentului sunt, de pildă, cele două statuete din lut ars, reprezentând un bărbat şi o femeie, descoperite la Hamangia, lângă Cernavodă. Datorită poziţiei sugestive în care este reprezentat bărbatul, arheologii l-au numit „Gânditorul”.

Epoca metalelor   
Oamenii au facut noi descoperiri. Cea mai importantă a fost confecţionarea uneltelor din metale. Nu le-au părăsit nici pe cele din piatră, lemn şi os. Dar metalul era mai dur şi mai rezistent. Primul metal folosit a fost arama. Mai bun decât aceasta s-a dovedit bronzul.

Aflarea şi folosirea minereurilor de fier au însemnat o adevărată revoluţie. În locul brăzdarului de plug din piatră sau lemn, care se distrugea uşor, au pus brăzdar de fier. Cu ajutorul roţii, olarul produce mai multe vase din lut şi de calitate mai bună.

Din această epocă, ce se cuprinde pe teritoriul României între 1.800 î.Hr. – 106 d.Hr., s-au făcut multe descoperiri arheologice, cele mai cunoscute fiind la Monteoru, Gârla Mare, Pecica, Poiana, Ferigele, Oradea, Lechinţa de Mureş şi altele. Ceramica este bogat ornamentată, iar ceaşca dacică – cea mai caracteristică prezenţă.

Sfârşitul epocii gentilice    
Prefacerile se înmulţesc. Oamenii devin tot mai statornici şi mai pricepuţi în munca lor. Se organizează în colectivităţi mari, numite triburi. Uneltele s-au perfecţionat, produsele sunt tot mai multe şi sunt schimbate între triburi. Încep însă şi războaiele între comunităţile tribale. Unele triburi înving, altele sunt învinse şi supuse. Dispare vechea egalitate ce domnise în vremurile trecute. Unii devin mai bogaţi decât alţii. Epoca gentilică ia sfârşit, oamenii trăitori atunci pe pământul de la Dunăre şi Carpaţi intrând într-o altă treaptă a istoriei.

(Petru Demetru Popescu, Istoria Românilor pentru toţi copiii, Ed. Coresi, 1999,  pag. 8-12)


miercuri, 31 octombrie 2012



O fabrică de cărămidă din secolul al XVII-lea a fos descoperită de arheologi în Cetatea din Târgu Mureş.

Arheologii români au descoperit o fabrică în care erau arse lunar mii de cărămizi şi care a furnizat materia primă pentru castelul din Iernut în perioada principelui Gheorghe Rakoczi I. Fabrica a fost descoperită în Cetatea din Târgu Mureş, în urma lucrărilor de reabilitare şi modernizare a acesteia.

Cuptorul, unde se realizau 4.000 de cărămizi dintr-o singură ardere, s-a păstrat intact chiar şi după 400 de ani.

Reprezentanţii Muzeului Judeţean Mureş s-au declarat surprinşi de descoperire şi au precizat că vor să păstreze fabrica, aceasta urmând să fie un nou obiectiv turistic al cetăţii.


Descoperire UNICĂ în ţară
Directorul Muzeului Judeţean Mureş, Soos Zoltan, a declarat că săpăturile arheologice din Cetatea din Târgu Mureş, începute în urmă cu câteva luni în cadrul lucrărilor de reabilitare şi modernizare a acesteia, din fonduri europene, au scos la iveală o fabrică de cărămidă din secolul al XVII-lea, în România nefiind identificate până în momentul de faţă alte monumente industriale din acea perioadă.
"Din perioada respectivă nu cunoaştem alte monumente industriale similare identificate, cel puţin în momentul de faţă, în România. Din perioada următoare există mai multe descoperiri similare, dar din perioada secolelor XVI-XVII nu cunoaştem să fi fost identificate structuri industriale similare", a spus Soos, potrivit sursei citate.

               http://www.historia.ro/

marți, 23 octombrie 2012

Valea Regilor Traci


~ Articol de Aurora Petan ~

"De la Giurgiu la Russe e o aruncatura de bat. Un pod ce separa doua tari, peste o Dunare-granita care in trecut lega, si nu despartea, ca acum, malurile. Si care era o adevarata coloana vertebrala a Europei.

Sunt pentru prima oara in Bulgaria. Pentru mine e o tara straina, cu o limba straina. Si totusi, acum doua mii de ani, de o parte si de alta a apei, traia acelasi neam si se vorbea aceeasi limba. Asa cum de o parte si de alta a Muresului sau pe un mal si altul al Oltului traieste acelasi popor. Oamenii se strigau de pe un mal pe celalalt al Dunarii in acelasi grai. Flacaii mergeau la petit cu barcile, iar pescarii de pe ambele tarmuri se intalneau in mijlocul apei la povesti despre stime si balauri cu sapte capete. Dar ce s-a intamplat? Unde a disparut bucata aceasta de istorie comuna?

Din vremurile indepartate ale neoliticului, Dunarea a fost o singura casa pentru cei de pe ambele sale maluri: aceeasi cultura, aceleasi manifestari artistice, aceleasi traditii si stil de viata. Au intrat apoi in istorie daco-getii, numiti asa la nordul Danubiului si numiti “moesi” la sud. In campia sudica marelui fluviu, pe fasia ce se intinde de la tarmul Dunarii, pana la sirul de munti Stara Planina, numiti odinioara Haemus (Balcani), ce strabat Bulgaria de la vest la est, locuiau acesti moesi sau mysi, de la numele carora teritoriul acesta se va numi Moesia.

Aceasta este tara dacilor de la sud de Dunare, o tara orientata spre fluviu si continent, spre spatii inchise, pamanturi roditoare si clima temperata. In sud, dincolo de muntii Balcani, se aflau insa tracii, inruditi cu dacii, dar puternic influentati de lumea grecilor: o lume orientata catre mare, catre spatii deschise si clima calda, mediteraneana. Bulgarii vorbesc doar despre acei traci. Pe ei ii considera stramosii lor si se mandresc cu mostenirea lor tracica. Cel mai numeros neam dupa inzi, cum spune Herodot despre traci, au lasat in urma lor constructii si tezaure fabuloase, pe care bulgarii au stiut sa le scoata la lumina, sa le conserve si sa le arate intregii lumi. Ceea ce noi, romanii, nu am stiut sa facem cu dacii nostri.

Neam razboinic si mandru, tracii au avut perioade de mare glorie. Homer insusi ii aminteste ca fiind aliati ai troienilor, in razboiul impotriva grecilor. De fapt, insisi troienii se pare ca erau de neam tracic. Negurile istoriei sunt cu atat mai dense, cu cat ne indepartam mai mult in timp, iar peisajul de azi al campiilor bulgare nu mai evoca cu nimic vremurile de altadata. Tracii, care traiau divizati in multe triburi, au reusit in secolul al VI-lea inainte de Hristos sa se adune sub coroana regelui Teres, formand un mare regat, cel al odrisilor. Apogeul acestuia a fost atins in timpul dinastiei Cotizonilor si a regelui Sitalces, in secolul al IV-lea inainte de Hristos.
Dar romanii si-au intins stapanirea si peste Tracia, transformand-o in provincie, in secolul I i.Hr. Cercetatorii considera ca la venirea slavilor, care s-a petrecut in secolul al VI-lea dupa Hristos, tracii isi pierdusera deja identitatea si fusesera romanizati sau grecizati. Asa incat slavii s-ar fi asezat probabil pe un substrat romanic. Totusi, ceva nu e clar in aceasta poveste: exista asemanari mari de structura intre bulgara si romana, care nu au nimic a face cu latina si, ca urmare, sunt socotite de unii lingvisti “coincidente”.

Mai mult, trebuie facuta o distinctie intre daco-moesiana vorbita intre Dunare si Balcani si traca vorbita dincolo de Balcani. Cat despre romanizarea moeso-dacilor sau a tracilor, in absenta probelor e greu de sustinut acest proces. E usor de spus: tracii au fost romanizati, dar apoi au venit slavii care i-au asimilat si nu au mai ramas urme ale romanizarii. Dar nu e argumentabil stiintific. In schimb, nu s-au sters cu totul urmele substratului dacic al limbii bulgare. Iar bulgarii nu se straduiesc sa studieze acest aspect.


Tara de dincolo de Dunare

Am pornit in cautarea dacilor si a tracilor de la sud de Dunare, intr-o zi de vara, strabatand Bulgaria de la Russe spre inima tarii, prin paduri nesfarsite si sate marunte ce par pustii. Russe, Byala, Gorna, Veliko Tarnovo, Dryanovo, Gabrovo, pasul Shipka, Kazanlak – acesta e traseul care duce de la Dunare in renumita Vale a Regilor Traci.

Un traseu initiatic, ce urca brusc dupa Gabrovo, din campie in inima muntelui, unde temperatura scade instantaneu cu 20 de grade, ceturile sunt atat de dense, incat nu se mai vede nici marcajul pe sosea, iar serpentinele ametitoare sunt strajuite de paduri neguroase. Un drum prin pacla, frig si intuneric, bajbaind la limita, care dupa o ora de infern coboara triumfator in lumina, in valea vestitilor trandafiri de Damasc si a mormintelor regale, pictate cu cai si printese.

Ca si acum, in antichitate, acesti munti trebuie sa fi fost o pavaza teribila in fata dusmanilor, o granita de piatra. Nu e o intamplare ca regii traci si-au construit mormintele, dar si capitala, la poalele acestor munti. Iar faptul ca s-au asezat la sud arata ca dominatia lor se intindea spre Grecia, in vreme ce la nord de Balcani e posibil ca neamul daco-moesilor sa-si fi creat o lume oarecum diferita, mai putin influentata de civilizatia grecilor si mai aproape de cea a Carpatilor.

Ca si la noi, nici in Bulgaria nu au existat, dupa 1990, prea multi bani pentru sapaturi arheologice. Fusesera descoperite vestigii tracice imediat dupa al doilea razboi mondial, existau sute de tumuli funerari despre care se banuia ca adaposteau morminte si tainuiau comori, dar nu se facusera investigatii sistematice la scara mai larga.
In 1992, arheologul bulgar Georgi Kitov a planuit o campanie de sapaturi cu vise mari, dar a obtinut bani putini, doar pentru o saptamana de lucru. Si a avut de ales: sa sape la intamplare, intr-unul din tumuli, sperand ca ceea ce gaseste acolo sa convinga autoritatile sa-i dea mai multi bani, sau sa renunte pe moment, incercand sa obtina fonduri mai mari in viitor. A ales prima varianta. A sapat in tumulul Malkata, unde primele trei zile au fost dezamagitoare. 

Apoi a inceput sa apara aurul: mormantul fusese dezvelit. Dar si pacea celui adormit fusese tulburata. Ploi teribile si vanturi puternice s-au starnit dintr-o data, spulberand tabara arheologilor. Kitov a mers inainte. A obtinut fonduri si a condus expeditia timp de sapte ani. In acei ani a descoperit comori fabuloase, constructii funerare incredibile, picturi murale impresionante, simboluri si taine de nedescifrat. Intr-un cuvant, o lume intreaga ce parea sa fi fost pierduta pentru totdeauna. Asa a iesit la lumina Valea Regilor Traci.

Cele mai multe dintre mormintele regale ale tracilor se afla la mica departare de Kazanlak. Tumuli exista in Bulgaria cca 1500. Cercetati sunt cateva zeci. Astazi, mormintele sunt incluse in patrimoniul mondial UNESCO si sunt extrem de bine conservate. Mormantul de la Kazanlak are chiar o replica la scara, pe care o pot vizita turistii, pentru ca originalul sa fie cat mai putin expus.

Exista drumuri de acces in stare perfecta pana la aceste morminte, iluminare, ventilare, conditii de conservare, exista indicatoare si ghizi. Autocarele cu turisti se revarsa ritmic, iar blitzurile aparatelor de fotografiat clipesc in mainile japonezilor veniti de peste mari si tari sa viziteze lumea tracilor. (Dar nu si pe cea a dacilor!) Bulgarii au dezvoltat un infloritor turism cultural, bazat pe mostenirea tracica. Vorbesc mereu de traci, se mandresc cu ei, motivul tracic a devenit un fel de amprenta a civilizatiei de azi a bulgarilor.


Mormantul regelui Seuthes

Muzeul din Kazanlak adaposteste multe dintre minunatiile descoperite in Valea Regilor, chiar daca unele sunt replici, caci originalele se afla la Sofia. Dar e minunat sa poti vedea laolalta, chiar la fata locului, obiectele care alcatuiau lumea tracilor. Cel mai incredibil obiect din muzeu il constituie, cu siguranta, coroana regelui Seuthes al III-lea, descoperita in mormantul acestuia din movila Golyama Kosmatka: o cununa din ramuri, frunze de stejar si ghinde din aur, delicata si impunatoare in acelasi timp, o opera de arta fara egal. Alaturi se afla bustul de bronz al regelui Seuthes. Cu parul suvite, barba bogata, nasul puternic, coroiat, si privirea usor incruntata, dar patrunzatoare, regele Seuthes pare sa scruteze viitorul cumva asemenea dacilor de pe arcul lui Constantin. Alaturi, splendide vase de aur si argint, amfore, arme, si toate cele trebuitoare sa-l insoteasca pe cel plecat.

Mormantul regelui, aflat la 15 minute distanta de Kazanlak, se afla in plin camp. Strajuita de ciresi incarcati de rod si de pajisti cu flori multicolore, movila rasare domol din campie, ca un animal garbov. Asfaltul negru duce pana la intrarea in “grobnita”, cum le spun bulgarii acestor morminte. La intrare vorbesc cu ghidul, care imi spune cate in luna si in stele despre traci si Seuthes, dar nu a auzit nici de daci, nici de Decebal. Intru in pantecele cocoasei de pamant, unde ma asteapta lumea celor plecati dincolo. Dupa un coridor de piatra lung de 13 metri, si doua incaperi boltite, urmeaza o a treia, sapata toata intr-un singur bloc de piatra, ce a fost transformata in incapere-sarcofag. Aici a fost inmormantat marele rege Seuthes al III-lea, a carui capitala, Seuthopolis, se afla astazi sub apele lacului de acumulare Koprinka.

Totusi, mormantul acesta nu mi se pare cu mult mai impresionant decat cel din movila Documaci, de langa Mangalia. Cele doua se aseamana foarte mult ca arhitectura si chiar si nuantele de vopsea conservate pe pereti par a fi identice. Dupa mormantul lui Seuthes, mai vizitez movilele Helvetsia si Ostrushka. Acum incep sa inteleg rostul acestor morminte-temple. La Helvetsia, mormantul reprezenta matricea, uterul, iar cel decedat se intorcea inapoi de unde venise, prin tainele si riturile care se practicau asupra lui. Acest mormant chiar are forma si neregularitatile unui uter si multe alte indicii trimit spre aceasta interpretare.

La Ostrushka, s-au conservat cateva picturi splendide, intre care chipul indurerat al unei nobile, probabil sotia decedatului, o femeie frumoasa, distinsa, cu parul roscat. Dar cele mai uluitoare picturi murale se gasesc in mormantul de la Kazanlak. Aici arta tracilor este prezenta in plin apogeul sau, prefigurand arta Europei de mult mai tarziu. Cupola ametitoare e acoperita de cercuri concentrice, cu scene diverse, asemenea unei biserici pagane. Culorile si formele pastrate aievea evoca o lume serena, cu cai frumosi, femei gratioase si mese imbelsugate, un fel de paradis in ocru si albastru, ce converge spre personajul regal ce-si tine soata de mana cu tandrete.

Mormintele tracilor nu par simple morminte. Sunt constructii impresionante, cu coridoare si incaperi boltite, cu usi de marmura strajuite de capete de zei si cu sisteme de inchidere a usilor care si astazi functioneaza. Sunt lumi in sine la scara mai mica, in care se petrec lucruri tainice, la hotarul dintre viata si moarte, lucruri care pentru universul profan in care traim nu mai au nici inteles, nici importanta.

Epoca pe care o acopera este cea a secolelor VI-II inainte de Hristos. Spre deosebire de traci, dacii aveau o alta viziune asupra lumii de dincolo. Exceptand influentele tracice din Dobrogea, lumea dacilor nu cunoaste astfel de “pregatiri” pentru lumea de dincolo, ci trupurile celor decedati erau incinerate. Cenusa era depusa intr-o urna, iar in epoca de varf a regalitatii (sec. II i.Hr. – I d.Hr.), nici urnele nu mai sunt de gasit. Probabil cenusa era imprastiata in patru vanturi sau pe ape, iar spiritul era eliberat de povara trupului.

Cat de mult din lumea aceasta a tracilor ne apartine? Nu stim prea bine. Imi vin in minte unele similitudini, fara sa le pot lega intr-un fir prea solid, din lipsa de alte informatii: o coroana asemanatoare cu cea a lui Seuthes, dar mai putin elaborata, s-a gasit in mormantul cu papirus de la Mangalia, un inel de aur cu broasca testoasa, asemanator cu cel descoperit de bulgari in movila Sineva, s-a descoperit in movila de la Documaci, iar aceasta din urma este extrem de asemanatoare cu mormintele tracice pe care le-am vizitat. Insa la noi nu se accepta ca cele doua morminte – de la Callatis si de la Documaci – sunt tracice. “Nu se stie”, mi s-a spus: pot fi grecesti, scitice, tracice mai putin. Sa vina bulgarii sa ne lamureasca.

Drumul prin Valea Regilor este un drum luminos, chiar daca trece printre morminte. Un drum curat, ce respecta trecutul. Si nu pot sa nu ma gandesc la dacii nostri, la drumurile, muzeele, indicatoarele noastre. La gunoaiele din cetatile dacice, la dezinteresul oficialitatilor, la furturile din situri, la infinitele gropi facute de cautatori, la nepasarea ucigatoare a celor ce ar fi in drept sa faca ceva. Ceva, orice, cat de putin, pentru noi, romanii. Nu neaparat autostrazi, pentru autocarele cu japonezi.


Dacii din sudul Dunarii

Poate ca nu in cautarea tracilor ar fi trebuit sa pornesc, ci in cautarea dacilor de pana la Muntii Balcani. Nu stim prea bine nici astazi care erau raporturile dintre daci si moesi, dintre daci si traci. Stim ca erau inruditi, poate dacii o ramura a tracilor, poate doua ramuri surori.

Dar daca tracii sunt mai departe de lumea noastra, in schimb moesii au fost mereu in contact cu locuitorii de la nordul Dunarii. In vremea lui Augustus au avut loc transbordari uriase de populatie getica, de la nord de Dunare la sud. Multe cetati infloritoare au incetat brusc sa fiinteze, depopulate cu ordin de la Roma. In acest fel romanii incercau sa tina sub control granita de pe Dunare.

Aceste sute de mii de daci adusi in sud au consolidat nucleul de dacism din Moesia. O a doua deplasare majora de daci, de la nord la sud, are loc in perioada retragerii aureliene, dupa anul 271, cand, pe langa armata si administratie, trec in sud si multe familii care doresc sa ramana in imperiu, pentru a fi protejate de invaziile migratorilor. Acolo ii gasesc, fireste, pe oamenii locului, frati de sange cu ei. Probabil ca astfel de treceri de o parte si de alta a apei nu au fost putine de-a lungul timpului.

Nu e deloc intamplator faptul ca Aurelian creeaza in sudul Dunarii o noua provincie, Dacia Aureliana, impartita administrativ, ulterior, in Dacia Ripensis si Dacia Mediterranea. Daca teritoriul acesta nu ar fi fost locuit de daci, Aurelian nu l-ar fi numit “Dacia”. Ce s-a intamplat cu acesti daci? Cu limba lor? Cu zestrea lor culturala si genetica? Odata cu retragerea aureliana, Dunarea devine granita a imperiului, iar dacii sunt divizati, o parte in imperiu, o parte in afara lui.

Acesta este inceputul sfarsitului in istorie. Insa doar in istorie, caci viata maselor, ce curge dincolo de istoria scrisa de invingatori, si-a urmat cursul neclintita. Asadar, daca din manuale nu putem afla mare lucru despre ce s-a intamplat cu acesti daci si cum de-am ajuns dupa atata timp sa fim doua tari straine pe doua maluri straine, putem incerca sa aflam altfel.


Bulgara si romana – surori nestiute?

Nu inteleg mare lucru din limba bulgara. Asa cum probabil n-as intelege mai nimic nici din limba albaneza. Si totusi, romana, bulgara si albaneza formeaza nucleul a ceea ce lingvistii numesc “uniunea lingvistica balcanica”. Adica aceste limbi, desi apartin unor familii diferite (bulgara e slava, albaneza traco-ilira, iar romana e considerata romanica), au, totusi, in comun, trasaturi foarte importante, care nu se regasesc decat aici, in Balcani. La aceasta “uniune” mai participa partial si greaca.

Unii lingvisti au sustinut, fara prea mult temei, ca trasaturile acestea au aparut independent, in fiecare limba. Cei mai multi insa sunt de acord ca ele provin dintr-un substrat balcanic comun. Desi nu intelegem mare lucru din aceste limbi, pentru ca difera vocabularul, totusi, structura, scheletul lor fundamental, care este mult mai stabil decat cuvintele care adesea vin si pleaca, este asemanator.

Iar aceste lucruri nu se imprumuta, ci se mostenesc. Asta inseamna ca bulgara s-a format pe un substrat asemanator cu romana. Aceasta limba slava sudica, ce difera de celelalte grupe de limbi slave, va fi purtatoarea unei intregi culturi ecleziastice, care va duce si la raspandirea alfabetului chirilic, impreuna cu slavona bisericeasca. Dar cine sa se mai intrebe care este originea reala a alfabetului chirilic, creat pe teritoriul dacic? El are, desigur, la baza, alfabetul grec. Insa bulgarii in nici un caz nu-si vor pune problema de unde au luat Chiril si Metodiu unele semne care nu exista in alfabetul grec si pentru care specialistii nu au gasit o origine.

Noi am luat tot de la toata lumea si nimeni nu a imprumutat nimic de la noi – pare sa fie postulatul preferat al oamenilor de stiinta din domeniul lingvistic. Iar daca e vorba de slava, cu atat mai mult. Exista, totusi, cercetatori straini, precum Giuliano Bonfante sau Mario Enrietti, care sustin ca slava a devenit slava numai in urma contactului cu protoromana, cand si-a conturat principalele caracteristici.

Dar vorbind strict de bulgara, putem spune ca aceasta este un fel de sora cu romana, poate sa-i zicem sora vitrega, caci cele doua surori au un parinte diferit si nu mai seamana la chip. Aici, in aceste trasaturi de limba, precum postpunerea articolului hotarat, formarea viitorului si a perfectului, evitarea infinitivului si altele, in spiritul limbii pe care lingvistii bulgari nu-l cerceteaza, iar cei romani nici atat, se ascund dacii din sudul Dunarii, abandonati de istorie, cu limba lor cu tot.


Imperiul vlaho-bulgar

Au venit apoi vremuri tulburi, in care nu stim ce s-a intamplat cu urmasii dacilor de la sud de Dunare. Daca ar fi sa dam crezare manualelor, nu a mai ramas nimic din neamul lor. Cand slavii au impanzit Peninsula Balcanica, dupa secolul al VI-lea, au asimiliat ce a mai ramas din urmele tracice, care fusesera expuse romanizarii. De fapt, ce au gasit slavii in actuala Bulgarie? Intre Dunare si Balcani, o populatie de sorginte dacica, ce vorbea ori vechea limba a dacilor, daca romanizarea nu apucase sa se produca, ori o protoromana. Cu alte cuvinte, bulgara este o limba slava cu substrat traco-dacic sau chiar stravechi romanesc. Cu populatia s-a intamplat la fel: slavii nu au exterminat populatia locala. Asa incat actuala etnie a bulgarilor trebuie sa aiba o componenta genetica foarte asemanatoare cu cea de la nordul Dunarii.

Dar ce s-a intamplat mai departe? Cand s-a pierdut, cel putin in memoria colectiva, legatura dintre nordul si sudul Dunarii? Probabil ca niciodata. Chiar daca dacii dispar din istorie, apar vlahii, urmasii acestora, al caror nume poate sa fi insemnat chiar “lupii”. Ei sunt cei care, in numeroase randuri, vor scrie istoria Balcanilor.
Si tot ei sunt cei carora li se va refuza, pana astazi, dreptul la istorie. Si nu este vorba doar de comunitatile compacte de vlasi sau vlahi (aromani, meglenoromani sau istroromani), ci de mase mari ce impanzeau peninsula Balcanica si o parte a Europei Centrale, despre care nimeni nu vorbeste. Ei sunt urmasii dacilor, ai dacilor liberi, ai dacilor din provinciile nord si sud-dunarene, ai dacilor bejeniti, plecati spre apus, dar si spre rasarit, cand urgia romana s-a abatut asupra tarii lor. Ei sunt oierii ce au impanzit Europa cu turmele lor, care au dat atatea nume romanesti muntilor si catunelor prin care si-au gasit adapost.

Acesti vlahi, firi aprige si neinfricate, au scris pagini din istoria Bulgariei. In iarna anilor 1185-1186, birurile Imperiului Bizantin devenisera atat de grele, incat vlahii, impreuna cu bulgarii, s-au rasculat. A luat nastere Imperiul romano-bulgar sau Taratul vlaho-bulgar, cunoscut in istoriografia moderna sub numele de Al II-lea Tarat Bulgar. Intemeietorii acestui tarat au fost trei frati de origine vlaha, din dinastia Asanestilor: Petru, Asan si Ionita Caloian. Toate sursele medievale sustin ca cei trei frati erau de neam vlah. Cu toate acestea, istoricii bulgari nu accepta originea lor vlaha si sustin ca erau bulgari, afirmand ca prin “vlahi”, sursele medievale intelegeau “bulgari”. 

Ei insisi s-au autointitulat “imparati ai vlahilor si bulgarilor”. Capitala taratului a fost la Veliko Tarnovo, splendid oras medieval, ce si astazi pastreaza parfumul vremurilor trecute. Dinastia Asanestilor a stralucit timp de un secol si si-a impus dominatia in Balcani, luptand impotriva bizantinilor, a ungurilor si a cruciatilor. S-a stins dupa marea invazie tatara din 1241, dar imperiul a mai dainuit o vreme, destramandu-se spre sfarsitul secolului al XIV-lea, in mai multe state feudale, cucerite apoi de otomani. Bulgarii si-au sters din istorie numele de “vlah”, refuzand sa accepte ca aceasta perioada de maxima glorie, libertate si stralucire ni s-a datorat in mare masura noua, romanilor.


O istorie pierduta

Cat de mult este a noastra lumea tracilor? Poate cea a tracilor de dincolo de Balcani nu este a noastra decat in parte. Dar cea a dacilor dintre Dunare si Balcani este a noastra intru totul. Vremurile ne-au inlaturat-o din istorie si cine stie daca o va mai revendica cineva in manuale sau in constiinta urmasilor nostri. Bulgaria ramane tara de dincolo de Dunare, cu oamenii sai, cu istoria sa, in care regimul trecut nu a vrut sa se amestece, pentru a pastra buna vecinatate. Dunarea a devenit granita prin chiar mijlocul sufletului dac, involburata de un spirit slav potrivnic, ce refuza sa-si recunoasca substratul dacic sau romanesc, precum si stralucirea geniului vlah, fara de care Bulgaria nu ar fi avut istoria pe care o are. Ce avem totusi de invatat de la bulgari: sa pretuim ceea ce avem. Ei o fac. Noi, nu."



miercuri, 17 octombrie 2012

Despre istoria romanilor. Atat de putin cunoscuta. Atat de des ignorata.

În Europa de Vest nu se cunoaste istoria României si cei care o viziteaza acum vãd sãrãcia materialã de astãzi, si nicidecum milenara ei bogãtie culturalã si spiritualã. In plus, propaganda maghiarã din SUA se bazeazã pe milioanele de dolari ale D-lui Soros, care finanteazã edituri si opinii la Bucuresti, în timp ce în Elvetia am auzit de la un doctor în istorie (la Geneva, în iunie 1999) cã Transilvania a apãrut în secolul XIII si de la un ambasador francez în România (la Lausanne, în noiembrie 1998) cã poporul român a dispãrut timp de 1000 de ani ca sã reaparã, ca prin miracol, în secolul XIV !


Cu toate acestea, nimeni nu mentioneazã cã cea mai veche scriere din Europa a fost atestatã arheologic in 1961, tot în Transilvania, in satul Tãrtãria, pe râul Mures, în judetul Alba, de cãtre Profesorul Nicolae Vlassa, de la Universitatea din Cluj. În afarã de România, Tãblitele de la Tãrtãria, datate 4.700 î.e.n., au fãcut ocolul lumii anglo-saxone (Colin Renfrew, Marija Gimbutas) si au creat dezbateri aprinse pe tot globul. Desi românii stiau sã scrie acum 7000 de ani, acest detaliu esential nu este nici în ziua de azi, dupã mai mult de 40 de ani, cunoscut publicului românesc si nu apare în manualele de istorie.
Ce ne spun specialistii din România? În 1998 s-a publicat « Istoria României » (Editura Enciclopedicã , Bucuresti) de cãtre un colectiv academic sub conducerea unei « autoritãti în materie », Prof. dr. Mihai Bãrbulescu, culmea culmilor, de la aceeasi Universitate (din Cluj), care nu spune ca Profesorul Vlassa a descoperit Tãblitele. La pagina 15 a acestui impresionant volum, Tãblitele de la Tãrtãria sunt mentionate cu semnul întrebãrii într-o foarte scurtã frazã, fãrã nici un comentariu: « Într-o groapã de cult de la Tãrtãria, s-au gãsit (…) trei tablete de lut acoperite cu semne incizate (scriere?), cu analogii în Mesopotamia.»

Dar Dl. Bãrbulescu nu-si aduce aminte oare cã scrierea proto-sumerianã apare cu 1000 de ani mai tîrziu si cã cea cicladicã, proto-greacã, dupã 3000 de an? El a uitat cã metalurgia în Europa apare tot în Transilvania, în jur de 3500 î.e.n.? Cã tracii sunt primul mare popor indo-european care intrã în Europa tot în jur de 3500 î.e.n., cu mai mult de douã milenii înainte ca celtii, etruscii, romanii, germanii, sau slavii sã aparã pe harta Europei? Si cã tracii ocupau tot teritoriul intre Muntii Ural si Tatra de la est la vest si de la Marea Balticã la Dunãre si Marea Neagrã de la nord la sud?

De asemenea, si în acelasi context, nici un specialist în istoria României nu atrage atentia asupra altui “detaliu” primordial, si anume cã limba traco-dacicã este cu mii de ani anterioarã latinei (care apare abia în secolul VI î.e.n.) si cã, în consecintã, limba românã nu se trage din latinã, pentru cã, desi din aceeasi familie, existã istoric înaintea latinei, deci este o limbã proto-latinã. Latina se formeazã din etruscã si greacã, care, desi amîndouã indo-europene, sunt scrise cu un alfabet fenician, rãspîndit în lumea mediteranã a epocii. În plus, estruscii ei însisi erau o bransã a celtilor, coborâti în sudul Alpilor în jur de 1200 î.e.n. La rîndul lor, celtii erau o bransã a tracilor care migrau spre vestul Europei, si erau numiti ca atare, adicã traco-iliri pânã în secolul VI î.e.n., când se deplaseazã din Noricum (Austria) spre Alpii elvetieni, unde se numesc helveti.

Atâtea detalii ignorate despre originea, continuitatea, si însãsi existenta poporului român dau de gândit. Cine schimbã si interpreteazã istoria României?
În mozaicul de limbi si popoare de pe harta Europei, singurii care au o continuitate de 9000 de ani pe acelasi teritoriu, si o scriere de 7000 de ani, sunt românii de azi. Transilvania nu a fost maghiarã si nici nu putea fi când strãmosii maghiarilor de azi locuiau în nordul Mongoliei, sursã turco-finicã nu numai a ungurilor, dar si a bulgarilor (care nãvãlesc în România si în teritoriile Bizantine din sudul Dunãrii în secolul VI), a turcilor si a finlandezilor din zilele noastre. Hunii pãtrund în Europa pânã la Paris, Roma si Constantinopole sub Atila în secolul V, dar se retrag spre Ural pânã în secolul IX, când nãvãlesc din nou în Panonia, teritoriu ocupat la acea datã de daci liberi (80%) amestecati cu slavi (20%).

Poporul si limba dacã sunt deci cu mult mai vechi decât poporul roman si limba latinã, dar cele douã limbi erau foarte asemãnãtoare, si de aceea asimilarea s-a fãcut atât de repede, în câteva secole. Ovidiu, poet roman exilat la Tomis pe malul Mãrii Negre, nu numai cã a învãtat daca imediat, dar în sase luni scria deja versuri în limba lui Zalmoxis ! Invadarea Daciei, de fapt a unui coridor spre Muntii Apuseni, a avut ca scop precis aurul pe care Împãratul Traian (de origine ibericã) le-a dus la Roma ca sã refacã tezaurul golit al Imperiului. Peste mai mult de 1000 de ani, dupã cãderea Constantinopolului sub turci în 1453, tributul plãtit sultanilor otomani va fi tot în aur, în formã de “techini”. Si tot în aur se plãtesc în ziua de astãzi anumite interese în România, dupã ce tezaurul national de 80 tone-aur a fost vîndut de Ceausescu la licitatie în Zürich si cumpãrat de Banca Angliei.
Cele cateva milioane de români din afara României înteleg si simt acum, mai bine ca niciodatã, sensul versurilor transilvane “Muntii nostri aur poartã, Noi cersim din poartã-n poartã!”

În aceeasi ordine de idei, Imperiul Bizantin, care a durat mai mult de 1.000 de ani (330-1453), în timp ce Europa de Vest dormea sub jugul Bisericii Romane si a analfabetismului, este complet necunoscut pe aceste meleaguri. Cultura si civilizatia europeanã si-au mutat centrul de la Roma la Constantinopole în 330, când Bizantul devine capitala Imperiului Roman. Desi se studiazã istoria si limba Greciei antice, Imperiul Bizantin este nu numai complet ignorat în istoria Europei, dar chiar considerat “barbar” si “incult”. Nici un istoric elvetian nu a fost capabil sã-mi dea un singur nume de scriitor Bizantin, nici mãcar Ana Comnena !

Nimeni nu cunoaste aici cultura si civilizatia Bizantinã, religia ortodoxã (“ortodox” este în limbile occidentale un termen peiorativ), si cu atât mai putin istoria si traditia românã. Faptul, esential, cã analfabetismul nu exista în Bizant, dar exista în Europa de Vest în aceeasi perioadã este si mai necunoscut. Academiile “pãgâne” (socratice, pitagorice, orfice, druidice, etc.) au fost toate închise în secolul VI, iar când în cele din urmã universitãtile au început sã aparã în Occident în secolul XIII (Oxford, Cambridge, Padova) ele erau controlate de Biserica Romanã si studiau teologia. Numai cãlugãrii si clericii stiau carte, se îmbogãteau prin exproprierea de pãmânturi în favoarea mânãstirilor, si luau puterea în toate tãrile vestice, prin misionarism si prozelitism la început (prin teroare si Inchizitie mai târziu), pânã în secolul XI, când ultimul tinut liber, al vikingilor din Scandinavia, cade sub puterea Romei Papale.
Renasterea italianã apare ca o consecintã clarã si directã a cãderii Constantinopolui (1453), cu emigrarea în masã a savantilor Bizantini cãtre Italia. De exemplu, numai Cosimo de Medici primeste 5000 de savanti exilati din Bizant într-un singur an la Florenta, acolo unde în curând vor scrie Petrarca, Dante si Boccacio, si unde vor picta Michelangelo si Leonardo da Vinci.

Între timp, cultura Bizantinã este pãstratã si cultivatã în tãrile Române (de exemplu la Putna), care nu numai cã îsi pãstreazã autonomia fatã de Imperiul Otoman, plãtind-o în aur – ca de obicei -, dar voevozii români trimit anual aur în Grecia pentru a sustine mânãstirile ortodoxe (de exemplu la Muntele Athos).

În Occident, o scurtã istorie a României apare în 1943, scrisã de Mircea Eliade în englezã la Lisabona si publicatã la Madrid (“The Romanians, a Concise History”, Stylos, Madrid, 1943), si republicatã peste alti 50 de ani în România (“The Romanians, a Concise History”, Roza Vânturilor, Bucuresti, 1992). În timp ce prima istorie serioasã a Bizantului apare, tot în englezã, de abia în 1988 (Lord John Julius Norwich, “A Short History of Byzantium”, Penguin Books, London, 1988, 1991, 1995, 1997). Cu toatã bunãvointa lui de a reabilita “misterioasa” istorie a uitatului Imperiu Bizantin, din nefericire nici mãcar Lord John Julius, de la Universitatea din Oxford, n-a avut acces la texte Bizantine, pentru simplul motiv cã nu stie greaca, nici veche nici nouã.

În final, se pune întrebarea de ce nouã milenii, atestate arheologic, de civilizatie neîntreruptã pe teritoriul României sunt ignorate nu numai în Europa de Vest dar si în România ? Cu ce se ocupã istoricii români ? Si reprezentantii României peste hotare? Cine promoveazã cultura milenarã a României ? Dacã dentistii, si nu profesorii de românã, vor sã facã scoli în românã la Geneva, sã nu ne mirãm dacã profesorii vor deschide în curând cabinete dentare în acelasi oras.*

În 1996, când am fost la Bucuresti pentru a face cercetãri în mitologia tracicã la Academia Românã, spre uimirea mea, mi s-a pus întrebarea de ce mã intereseazã tracii si dacii, când acesta era subiectul de predilectie a lui Ceausescu**, fapt pentru care subiectul trebuie acum total ignorat. La rândul meu, mã întreb ce conteazã 50 de ani de comunism în comparatie cu cele 9 milenii de istorie româneascã ?

Prof. dr. Maria-Luminita Rollé, Universitatea din Edinburgh, Academic Consultant in European Mytholgy



marți, 16 octombrie 2012

Suntem urmasii primilor fauritori de orase din lume


~ Articol de Valentin Roman ~

Printre cei mai vechi intemeietori de asezari proto-urbane si urbane din lume se numara proto-tracii si tracii. Realitatea arheologica ne-o confirma. Nu noi facem din vietuitorii vechimii de pe aici “buricul pamantului’, asa cum deseori ni s-a reprosat, ci stiinta o face.
Inainte cu mii de ani ca zorii civilizatiei miceniene, ai Romei, Atenei sau maretelor orase egiptene sa se anunte, stramosii nostri ridicau asezari urbane in zone locuite neintrerupt de atunci si pana in zilele noastre.
Asa cum vom arata in cele ce urmeaza, in arealul geografic corespondent Romaniei si Bulgariei de astazi, vatra poporului trac, arheologia a scos la lumina vestigiile unora dintre cele mai vechi orase ale lumii. Vom trata fiecare zona a Pamantului in parte, enumerand acele asezari ce prezinta locuire continua, impreuna cu datarile aproximative, emise de specialisti.


Orientul Mijlociu

Ierihon, Israel/Palestina – Este considerat, in prezent, cel mai vechi oras al lumii, cu urme de locuire umana ce se intorc in timp pana la nivelul mileniului 9 i.e.n. Totusi, despre o asezare de tip proto-urban in acest loc ne putem referi incepand cu 6800 i.e.n, din acea vreme datand primele fortificatii ale asezarii.
Damasc, Siria – Desi unele descoperiri atesta o locuire pe vatra actualului oras inca din mileniul 9 inaintea erei noastre, totusi, dovezile care atesta o prezenta umana la scara larga dateaza din preajma anului 2000 i.e.n.
Byblos, Liban – Datarile cu carbon relevat urme de locuire umana in zona amintita inca din perioada anului 7000 i.e.n, insa despre o asezare de tip proto-urban in acest areal vorbim abia de la nivelul mileniului 3 i.e.n.
Sidon, Liban – Prezenta umana aici, intr-o asezare mai evoluata fata de cele rurale, este atestata arheologic de la nivelul mileniului 4 i.e.n.
Medinat Al-Fayoum sau Arsinoe, asa cum era cunoscut in antichitate, Egipt – Locuire umana confirmata incepand cu mileniul 4 i.e.n.
Rey, Iran – Asezarea este amintita in Avesta, un text ce contine rugaciuni zoroastriene. Prezenta umana aici este atstata inca din mileniul 3 i.e.n.
Beirut (Liban), Ierusalim (Israel) si Tyr (Liban) -  Orase in care prezenta umana a fost confirmata arheologic din perioada 3000-2750 i.e.n.
Kirkuk, Irak – Intemeierea acestei asezari este aproximata in perioada 3000-2200 i.e.n.


Asia Centrala si de Sud

Ghor, Afhganistan – Cea mai veche asezare proto-urbana a zonei dateaza din preajma mileniului 5 i.e.n
Delhi, India – Asezarea indiana capata profil proto-urban in preajma anului 3.500 i.e.n
Thanjavur, India – O asezare de intindere mai mare este atestata aici incepand cu mileniul 3 i.e.n.
Balkh, Afhanistan – O prezenta umana numeroasa si organizata in aceasta zona este confirmata arheologic de la nivelul anului 1500 i.e.n.


Cele mai varstnice asezari europene

Atena, Grecia – Orasul care a dat lumii democratia si care, o perioada indelungata de timp a fost izvorul culturii si civilizatiei europene, releva prezenta umana de la nivelul mileniului 4 i.e.n
Argos, Grecia – Este considerat cel mai vechi oras al Elladei, fiind intemeiat in mileniul 5 i.e.n.
Kutaisi, Georgia – Asezare urbana datata din mileniul 2 i.e.n.
Teba, Trikala, Chalcis (Grecia) -  Asezari intemeiate in perioada culturii miceniene, ele dateaza din intervalul de timp 1400-1200 i.e.n.
Lisabona (Portugalia) si Cadiz (Spania) – Cele doua orase iberice prezinta urmele unor asezari proto-urbane ce se intorc in timp pana in preajma aului 1100 i.e.n.


Asia de Est, Asia de Sud-est si Africa

In Asia de Est, Asia de Sud-est, cele mai vechi asezari urbane pot fi identificate in China de astazi.Luoyang (2070 i.e.n.), Xi’an (1100 ie.n.) si Beijing (aproximativ 1000 i.e.n.) sunt cele trei asezari urbane cu cea mai mare vechime confirmata arheologic din acest areal geografic.
In Africa, orasul Luxor este considerat ca fiind prima asezare urbana a continentului, avand o vechime atestata din jurul mileniului 3 i.e.n.


Proto-tracii: cei mai vechi intemeietori de orase din Europa si din lume

La Turdas, recentele cercetari au relevat faptul ca aici exista o locuire neintrerupta ce se intoarce in timp in preajma mileniilor 4-5 i.e.n.Volumul mare de material arheologic descoperit aici atesta o locuire intensa inca din perioada la care facem referire. Prin urmare, fara a exagera, se poate afirma clar ca, atunci cand vorbim despre aceasta zona, vorbim despre o asezare proto-urbana care este una dintre cele mai vechi ale lumii, ce ar putea fi inclusa in primele 4-5 astfel de asezari la nivel mondial.

De asemenea, Dealul Cetati Devei si platoul de la poalele ei, corespondent unei parti a actualui oras sunt locuite neintrerupt din mileniul 3 i.e.n, asa cum releva descoperirile arheologice din acest an, element ce include si acest areal in lista extrem de scurta a spatiilor locuite neintrerupt de mai bine de 5000 de ani.

Plovdiv, Bulgaria  – Asezare intemeiata de traci sau proto-traci, capata caracter proto-urban in preajma mileniului 4 i.e.n, cele mai vechi urme umane din zona datand din mileniul 6 i.e.n. Este considerata, de catre unii cercetatori, drept cea mai veche asezare proto-urbana a Europei.

Aceste datari ale centrelor proto-urbane din Romania si Bulgaria, cumulate cu certitudinea ca, in acest areal, au fost folosite primele forme de proto-scriere si scriere din lume (tablitele de la Tartaria, Iasi si, recent descoperite, placile de pe fundul lacului Bicaz), conduc la concluzia ca spatiul despre care vorbim a insemnat zona de aparitie a primelor forme si manifestari ale civilizatiei, cel putin la nivelul Europei.
Acest lucru este intarit si de faptul ca sursele literare antice vorbesc despre o raspandire radiala, din estul continetului, zona Marii Negre si a Dunarii, a elementelor civilizatoare, catre vest si nord.


marți, 9 octombrie 2012

Capitala nimanui: Sarmizegetusa Regia. ("Toate-s vechi si noi sunt toate".)


~ Articol de Dan Oltean ~

In vreme ce bulgarii isi salveaza monumentele tracice, redandu-le turismului international, comorile dacice de la Sarmizegetusa sunt lasate in paragina 

Minuni tracice

Sarace in zestre materiala, Bulgaria si Romania detin, in schimb, valori uriase in materie de spiritualitate si istorie. Mai ales perioada epocii preromane are o oferta inegalabila, cum putine tari ale vechiului continent, cu exceptia Greciei si Italiei, ar visa vreodata sa stapaneasca. Stramosii bulgarilor si romanilor, tracii si dacii, au lasat posteritatii cetati si sanctuare cum nu au avut nici celtii, nici germanicii, nici hispanicii si nici brittanii. In cazul in care toate aceste monumente antice s-ar fi aflat in Vestul Europei, ele ar fi fost conservate, restaurate, cercetate si puse in valoare, nu numai ca monumente ale trecutului, ci si ca simboluri ale prezentului. Ce fac insa bulgarii si romanii cu monumentele identitatii lor? Ce fac si ce au facut bulgarii cu Seuthopolis si ce se intampla la romani cu Sarmizegetusa Regia? Daca un turist de oriunde ar cauta pe harta Seuthopolis-ul, va afla cu stupoare ca el nu exista. Capitala tracilor, unul din cele mai importante monumente preistorice ale Bulgariei si ale intregii umanitati, a disparut.

Pana nu am ajuns la muzeul Iskra din Kazanlak, unde am intalnit primul bulgar care m-a lamurit unde se afla fosta capitala a tracilor, nimeni nu stia aproape nimic despre capitala lui Seuthes al III-lea. Cand i-am vorbit ghidului despre intentiile mele de a vizita capitala de acum 2500 de ani, acesta, cu o usoara jena, dar intr-o limba franceza impecabila, mi-a dezvaluit actualul "secret tracic": "Capitala se afla sub ape. A fost acoperita de apele barajului G. Dimitrov (numit actualmente barajul Koprinka). Este o crima ce au facut comunistii..." Imediat, mi-a venit in minte destinul asemanator al Sarmizegetusei Regia, cu zidurile betonate de comunisti, batjocorita de arheologi si jefuita de cautatorii de comori. Pentru Sarmizegetusa Regia, acelasi turist ipotetic, venit de oriunde, ar gasi pe harta o locatie cu totul gresita pentru capitala regilor daci. Denumirea de Sarmizegetusa desemneaza astazi colonia lui Traian, capitala Daciei de dupa cucerirea romana, si nu adevarata Sarmizegetusa dacica. Pe cele mai multe harti, Sarmizegetusa dacica poarta numele de Gradistea Muncelului, adica Ruina Muncelului (gradiste inseamna ruina in limba slava).

Oare cati turisti romani si straini nu cad in aceasta capcana, confundand Sarmizegetusa Regia, capitala dacilor, cu actuala comuna numita impropriu Sarmizegetusa, aflata pe soseaua nationala spre Caransebes?
Adevarata Sarmizegetusa, cea din munti, chiar daca nu a fost acoperita de apele unui baraj de acumulare ca in Bulgaria, a patimit atrocitati la fel de mari ca Seuthopolis-ul. Prin anii '80, in graba pregatirilor pentru organizarea Congresului International de Istorie, comunistii au betonat Sarmizegetusa. Unele plinte originale ale sanctuarelor de calcar au fost impinse cu buldozerul in prapastie si inlocuite cu replici din ciment. Tot atunci, un zid dacic, cu inaltimea de 6 metri s-a pravalit la vale.

Revenim la Muzeul Iskra din Kazanlak, unde cu o amabilitate de exceptie, ghidul ne invita sa vizitam sectia de tracologie a muzeului, sectie care acopera circa 90% din spatiul de expozitie al institutiei. Trecem, rand pe rand, dintr-o sala in alta, si ramanem fascinati de ceea ce vedem: fresce viu colorate, monede de toate tipurile, pietre cu inscriptii in limba tracica, coliere si podoabe din aur, inele si aplici din acelasi metal, coifuri, armuri din bronz. Totul culmineaza in ultima sala, unde este expus inventarul mormantului regelui tracic Seuthes al III-lea. Coroana sa regala, cu frunze de stejar lucrate in aur, este cu adevarat unica, o podoaba care va intra, cu siguranta, in toate cataloagele care infatiseaza comorile acestei lumi.

Este extrarordinar ce au facut bulgarii dupa caderea regimului comunist cu monumentele tracice din jurul Seuthopolis-ului, care nu au fost inghitite de lacul de acumulare. Totul a inceput in 1992, cand a fost descoperit primul tumul sub care se afla un mormant intact, al unui rege trac. Tumulul se afla la Biniova, si continea un veritabil tezaur de bijuterii de argint si de aur.

Descoperiri similare au continuat an de an. Astfel, in 1993, s-a descoperit un alt mormant intact al unui rege trac, la Ostroucha, unde cel trecut in lumea vesniciei era aparat de un bloc de granit cu greutatea de 60 de tone. Intre 1995-1996, au fost cercetate alte 7 asemenea morminte. In anul 2004, sub tumulul de la Svetitsa, a fost aflata o masca masiva din aur cu chip uman. Este un artefact asemanator cu cele ale faraonilor din Egipt. De fapt, aceste morminte ale regilor traci combina in mod ingenios arhitectura minoica cu cea egipteana, in ceea ce priveste reprezentarile despre lumea de apoi.


 Un Tutankamon al Bulgariei

La iesirea din muzeu, ghidul bulgar, cu aceeasi amabilitate, ne indruma sa vizitam tumulul unde a fost descoperit, cu cativa ani in urma, mormantul regelui Seuthes al III-lea. Parasim Kazanlak-ul si ne indreptam spre pasul Shipka. Dupa nici 2 kilometri, mai multe indicatoare, foarte vizibile, ne indica directia spre tumulul de la Goliama Kosmatka. Inaintam inca un kilometru pe un drum asfaltat de curand, printre lanurile de floarea-soarelui. Mormantul lui Seuthes al III-lea este perfect conservat. Aflam inca de la intrare ca este un monument UNESCO. Ghidul ne intreaba politicos daca dorim sa conversam in engleza. Aflam intreaga poveste a descoperirii acestui mormant si despre cum s-a ajuns la concluzia ca acolo era inmormantat fondatorul Seuthopolis-ului. Aflam, de asemenea, ca regele trac era un stramos indirect al lui Lisimah, cel care a fost invins de doua ori de regele get Dromichaites. Il intreb pe ghidul nostru despre cum a fost posibil ca un asemenea monument sa nu fi fost jefuit, si ii explic situatia de la Sarmizegetusa Regia. Bulgarul zambeste si imi arata ca obiectivul este supravegheat in permanenta de paza militarizata. In plus, cateva camere video de ultima generatie filmau, atat ziua, cat si noaptea, uriasul tumul. L-am acaparat in totalitate pe ghidul bulgar, fara a observa ca la iesirea din tunelul rece de piatra al monumentului regal se stransesera alti zeci de vizitatori.

Mormantul lui Seuthes al III-lea, care s-a descoperit absolut intact, este pentru bulgari similar cu ceea ce este pentru egipteni mormantul lui Tutankamon. Totul s-a gasit asa cum a fost lasat acum aproape 2500 de ani. Am putut vedea bustul regal din bronz, armura din acelasi metal, inclusiv coiful si cnemidele, de asemenea, splendida cununa cu frunze de stejar lucrata in aur, multe aplici si pocale din aur masiv. Bulgarii se pot, pe buna dreptate, mandri cu acest Tutankamon al Traciei care este Seuthes al III-lea.


Lehamitea romaneasca

Ce s-a intamplat, in acelasi timp, la Sarmizegetusa Regia?

Ce faceau romanii, in vreme ce autoritatile bulgare excavau zeci si zeci de morminte, in Valea Regilor, asa cum este numita astazi regiunea Kazanlak? Putem spune, fara teama de a gresi catusi de putin, ca la romani, toti si-au vazut nestingheriti de... lehamitea lor. Arheologii au sapat vara de vara atat la Sarmizegetusa Regia, cat si in imprejurimi, fara a gasi nimic "semnificativ", desi au folosit detectorul de metale. O cisterna in capitala... un turn in vecinatatea Blidaru-lui...si cam atat. In cisterna Sarmizegetusei, astazi canta broastele, iar in turnul de langa Blidaru se adapostesc vacile localnicilor...

Si cautatorii de comori si-au vazut de-ale lor, dupa 1990. In loc ca arheologii si autoritatile statului sa cerceteze si sa protejeze vestigiile trecutului in Romania, si mai cu seama la Sarmizegetusa Regia, cautarea aurului si a argintului a cazut in seama localnicilor si a anumitor personaje mafiote din Deva, protejate de oameni sus-pusi, din institutiile statului. Datorita acestor complicitati flagrante, astazi nici unul dintre acesti infractori nu a fost condamnat. In vreme ce la mormintele regilor traci, in timpul sapaturilor arheologice, a venit chiar presedintele Bulgariei, Parvanov, si ambasadorii marilor puteri, la Sarmizegetusa Regia si pe dealurile din preajma colindau doar cautatorii de comori, cu detectoarele lor de metale.

Ceea ce a dobandit Bulgaria dupa 1990 nu va putea fi negat, contestat de nimeni, niciodata. Tezaurele regilor traci gasite intacte in mormintele de pe Valea Regilor sunt bunuri ale patrimoniului mondial, care releva date sigure despre civilizatia tracica. Romania a reactionat tardiv, si mai ales la presiunile institutiilor U.E., in legatura cu jaful de patrimoniu comis dupa 1990, la Sarmizegetusa Regia. In comparatie cu artefactele tracice gasite in situ, bratarile de aur presupuse a fi fost gasite la Sarmizegetusa Regia, chiar daca ar fi autentice, au valoare incontestabil redusa, datorita conditiilor in care au fost gasite, traficate si apoi rascumparate. Nici pana astazi nu stim cu exactitate cine sunt persoanele (persoana ?) din S.U.A., de la care au fost rascumparate, la ce pret si ce comisioane au incasat functionarii statului roman.

Iata ca in vreme ce monumentele tracice ale bulgarilor, in pofida inundarii Seuthopolis-ului, le confera vecinilor din sud o imagine identitara clara si precisa, imagine care atrage mii si mii de vizitatori, in Romania, bratarile dacilor sunt rascumparate in conditii dubioase, pe banii contribuabilului roman, pur si simplu de la niste anonimi. (Nu cumva aveti si dvs. cateva "artefacte dacice" spre vanzare? Autoritatile romane vor gasi imediat "experti" din Germania, care le vor autentifica drept dacice.)

La Kazanlak, zona din vecinatatea orasului se numeste, mai nou, Valea Regilor Traci (in locul vechii denumiri de Valea Trandafirilor). Zeci si zeci de autocare cu turisti occidentali, dar si din Rusia (in zona fiind si manastirea ruseasca de la Shipka, unde isi duc somnul de veci mii de soldati rusi, cazuti in razboiul contra turcilor din 1877), sunt gazduite de comunitatile locale, in hoteluri si pensiuni.


Toamna dacica

In schimb, la Sarmizegetusa Regia, padurea continua sa cada peste vechile ziduri, drumul de acces nu a fost asfaltat si este un adevarat dezastru. Nu exista nici un ghid in toata aceasta zona, nici macar unul care sa vorbeasca in limba romana. Panourile de prezentare ale monumentelor sunt vechi, si desi vestigiile de aici sunt inscrise in patrimoniul UNESCO, nu exista nici macar un rand de text in vreo limba de circulatie internationala. Marcajele spre cetati sunt furate in mod repetat si inlocuite cu scanduri de lemn scrijelite. Balariile acopera absolut totul si, din cand in cand, cautatorii de comori mai dau cate o lovitura, in pofida "agentilor acoperiti", care patruleaza cat se poate de previzibil prin zona. Locuitorii de pe Valea Regilor din Muntii Dacilor nu si-au deschis pana acum decat doua pensiuni, si acelea modeste. Dupa caderea regimului comunist, nimeni nu a beneficiat de pe urma imensei bogatii de monumente istorice si naturale, cu exceptia cautatorilor de comori si a recuperatorilor de bratari. Sarmizegetusa Regia ramane in continuare... capitala nimanui.



sâmbătă, 6 octombrie 2012

Fizica cuantica si sentimentele


"Noi gândim în continuu, fie că vrem sau nu aceasta. Fiecare dintre noi are aproximativ 60.000 de gânduri pe zi. Iar toate aceste gânduri ale noastre produc consecinţe, pentru că fiecare gând este de fapt o energie pe care o lansăm în Univers şi nu doar în direcţia dorită, ci în toate direcţiile.
Energia emisă de gândurile noastre îşi caută apoi, în drumul ei, o altă energie cu care să vibreze la unison, după principiul „ceea ce se aseamănă se adună”.

Fiecare gând, indiferent că este bun sau rău, declanşează un proces de rezonanţă. Tot ceea ce va vibra la unison cu energia gândurilor noastre va fi atras automat în viaţa noastră.
Gândurile tale secrete, felul în care îi judeci pe ceilalţi, vorbăria interminabilă a minţii – totul formează un fel de intenţie.

Aşadar, prin gândurile noastre, noi emitem permanent energie către exterior, fapt care influenţează într-o mare măsură ceea ce atragem în viaţa noastră. De aceea, o scanare atentă a propriilor gânduri, mai ales a celor despre noi înşine, ne ajută să conştentizăm ce anume avem de schimbat. Ştiţi ce este minunat aici? Faptul că stă în puterea noastră să ne alegem gândurile. Precum la un televizor, putem comuta pe diferite programe, iar dacă v-aţi săturat de emisiunea „Sunt un prost. Nu fac nimic cum trebuie”, apăsaţi butonul şi alegeţi „Dragostea lui Dumnezeu mă înconjoară şi mă susţine în fiecare clipă a vieţii”. Veţi simţi diferenţa.


1. În crearea realităţii noastre, nu doar gândul este „implicat”. Mai este şi altceva…

Până nu demult, oamenii de ştiinţă au crezut că doar prin gândurile noastre emitem energie către exterior şi că  cel mai puternic emiţător energetic din corpul nostru ar fi creierul, cu impulsurile sale electromagnetice.
Dar trupul nostru dispune de un emiţător şi mai puternic – INIMA – care generează un câmp electric mult mai mare decât cel al creierului. Aceasta este una dintre cele importante descoperiri ale secolului XX: faptul că inima omenească are un rol mult mai important decât acela de a pompa sânge în corpul uman.
Responsabil pentru această descoperire este Institutul de Cradiologie din California care a realizat un studiu aprofundat al inimii. Astfel s-a descoperit faptul că acest organ uman este înzestrat cu ceea ce numim „inteligenţa inimii” şi că influenţele acesteia sunt foarte profunde pentru noi.

Măsurătorile realizate au arătat că inima generază un câmp electric care se extinde cu mult în afara corpului nostru. Acest câmp electric are o anumită formă, aratând ca un inel lat împrejurul trupului, cu o rază de aproximativ 2-3 metri.
Institutul de Cardiologie a mai descoperit că inima interacţionează atât cu trupul, cât şi cu mediul exterior prin câmpurile electromagnetice pe care le generează. Avem motive să credem că acest câmp generat de inimă are influenţă la mulţi kilometri în afara corpului nostru, pornind de la locaţia fizică a inimii.

Cum poate inima să facă aceasta? În ce fel comunică ea? Cum sunt transmise informaţiile?
În primul rând prin EMOŢII.
Ştiinţa ne spune că atunci când simţim o emoţie, ea este transpusă în energii electrice şi magnetice corespunzătoare, care interacţionează cu celulele corpului nostru şi cu atomii lumii înconjurătoare pentru a produce acele efecte formidabile de care vorbesc toate tradiţiile spirituale autentice. Ele ştiu cum să orienteze atenţia aspirantului către inimă, pe când noi o orientăm către raţiune, creând astfel o societate foarte mentală, bazată doar pe logică.

Alte studii asupra inimii au arătat că aceste câmpuri electromagnetice generate de inimă au şi o altă cauză la fel de importantă şi anume CONVINGERILE noastre, toate acele lucruri pe care le credem cu tărie şi în jurul cărora ne modelăm vieţile.
Deci nu numai emoţiile noastre sunt emise în afară, ci mai ales convingerile noastre. Iar inima este un fel de interfaţă care transformă toate emoţiile şi convingerile noastre în energii electromagnetice.
Asadar prin sentimentele noastre, prin iubire, iertare, compasiune, dar şi prin mânie, ură, supărare, noi putem produce modificări atât în trupul nostru, cât şi la mulţi kilometri în afara noastră.

Trăgând linie, este bine să reţinem următorul aspect: deşi creierul emite şi el câmpuri electromagnetice, oamenii de ştiinţă au arătat că undele electrice produse de inimă sunt de o sută de ori mai puternice, iar undele magnetice sunt de 5.000 de ori mai puternice decât cele generate de creier.
Astfel se explică de ce vindecarea se obţine mai repede printr-o susţinere afectivă decât doar printr-un proces de gândire, pentru că noi emitem mai multă energie prin intermediul inimii decât prin intermediul creierului.


2. ADN-ul uman are o influenţă directă asupra lumii înconjurătoare

Există încă o descoperire ştiinţifică importantă care ne arată cum influenţăm realitatea în care trăim.
Ştim, teoretic, că totul este interconectat şi în mod tainic interdependent. Dar să vedem cum se traduce această lege, la nivelul micro-universului nostru.
Studiile de laborator au arătat că ADN-ul uman influenţează direct particulele elementare responsabile pentru toate fenomenele electromagnetice, numite fotoni (fotonul fiind denumit şi cuantă de lumină).
Fizicianul rus Vladimir Poponin a realizat nişte experimente faimoase la începutul anilor ’90. El a pus într-o eprubetă închisă ADN uman şi fotoni, dorind să afle ce influenţă are ADN-ul uman asupra fotonilor. Dintr-una dintre eprubete s-a extras tot aerul, pentru a obţine “vid” (vidul este un termen care induce în eroare, deoarece el nu este un spaţiu gol, ci este plin de informaţii şi energie). Într-un astfel de spaţiu există fotoni care pot fi măsuraţi destul de exact cu unele aparate specifice.

În experimentul lui Poponin, aceşti fotoni s-au distribuit, aşa cum era de aşteptat, în mod dezordonat, fără să respecte o anumită ordine.
Apoi a fost introdus ADN uman în această eprubetă vidată. Şi acum s-a produs un lucru foarte surprinzător. ADN-ul uman avea o influenţă directă asupra fotonilor: printr-o forţă misterioasă, el ordona fotonii în forme regulate.
Acest aspect este foarte, foarte profund, deoarece arată că substanţa din care suntem creaţi, adică ADN-ul, are o influenţă directă asupra particulelor din care este creată lumea înconjurătoare, adică fotonii atomilor. 

Este prima dată când ştiinţa occidentală a demonstrat ceea ce tradiţiile spirituale străvechi au spus cu mult timp în urmă: suntem parte integrantă din această lume şi o influenţăm în permanenţă.
Iar experimentul nu se opreşte aici… Când ADN-ul uman a fost extras din eprubetă, fotonii s-au comportat ca şi cum ADN-ul era încă prezent acolo. Şi-au păstrat poziţia lor ordonată. Fotonii şi ADN-ul uman încă mai păstrau legătura, deşi fuseseră separaţi fizic. Părea că un anume câmp subtil încă le ţinea conectate.

Concluzia experimentului lui Poponin a fost aceea că există un câmp cuantic care ne uneşte cu tot ceea ce există în jurul nostru. Prin intermediul acestui câmp, suntem mereu în legătură cu toţi şi cu toate, fie că suntem conştienţi sau nu de aceasta.


3. ADN-ul uman este influenţat, la rândul său, de sentimente

Senimentele umane care izvorăsc din inimă, având în spate convingerile noastre puternice, modifică efectiv forma ADN-ului, iar acesta influenţează atomii, după cum am văzut.
S-au testat efectele sentimentelor pure asupra ADN-ului. Pentru aceasta a fost izolat ADN de la diferite persoane  în câte o eprubetă. Aceste eprubete cu ADN au fost supuse unor puternice câmpuri emoţionale. Pentru aceasta, subiecţii experimentului au folosit diferite tehnici emoţionale şi spirituale.

S-a observat un lucru care, protrivit vechilor legi ale fizicii, nu ar fi trebuit să se petreacă. În timp ce participantul emitea un câmp emoţional puternic, au putut fi măsurate reacţii electrice la nivelul ADN-ului. Persoanele care au participat la acest test puteau influenţa  molecula de ADN din eprubetă doar prin intermediul emoţiilor lor puternice.
Când subiecţii experimentului emiteau stări de iubire, recunoştinţă, molecula de ADN se dilata, lanţurile ADN-ului se deschideau, se măreau.
Când subiecţii respectivi trăiau stări de furie, frustrare, stres, molecula de ADN se micşora şi bloca astfel multe din codurile sale, răspunzând emoţiilor negative printr-o evidentă contracţie.
S-a observat astfel, în mod empiric, cum emoţiile, convingerile, sentimentele noastre pot modifica structura moleculei de ADN, precum şi ordonarea acesteia în celule.
Mai mult chiar, oamenii de ştiinţă au remarcat că această blocare a codurilor ADN putea fi anulată deîndată ce experimentatorii emiteau din nou stări de recunoştinţă, iubire şi fericire.

Aceste descoperiri, care au arătat că genele ADN-ului sunt modificate de energiile din exterior, stau la baza întemeierii unei noi ştiinţe, denumită Epigenetică. Creierul este un centru de comandă care interpretează evenimentele din exterior şi apoi trimite în trup semnale corespunzătoare. Printre aceste semnale se numără atât reacţiile  biochimice, cât şi undele electromagnetice. Aceste semnale influenţează în mod direct celulele şi produc astfel modificări ale codurilor lor genetice.

Cu ajutorul unui ceas atomic foarte precis, s-a măsurat diferenţa de timp dintre emiterea unei emoţii şi reacţia ADN-ului. S-a observat că reacţia ADN-ului avea loc întotdeauna simultan.
Tot ceea ce gândim şi simţim, ADN-ul nostru percepe în mai puţin de o nanosecundă (0,000000001 secunde), iar aceasta indiferent dacă mostra de ADN se află lângă noi sau pe cealaltă parte a Pământului.

Concluzia?
Gândurile şi sentimentele noastre pot modifica ADN-ul, iar ADN-ul modifică în mod direct materia din care este structurată lumea.

Atunci când trăim anumite stări, cum ar fi, de exemplu, compasiune, iertare, dragoste, dar şi stări negative, ca de exemplu mânie ură, supărare, gelozie, noi influenţăm direct structura ADN-ului nostru, iar aceste modificări se propagă în trupul nostru, cât şi în afara noastră pe distanţe extraordinar de mari, datorită câmpului cuantic, influenţând tot ceea ce există în această lume."

Fragmente din FILMUL “Legea rezonanţei”
În documentar apar oamenii de stiinta: Dr. Bruce H. Lipton, Gregg Braden, dr. Rupert Sheldrake, Prof. Dr. Dr. Ervin Laszlo, Prof. Dr. Fritz A. Popp, Lynn McTaggart Bärbel Mohr, Prof. Dr. James Hurtak, Dr. Masaru Emoto, dr. Eric Pearl, prof. dr. Hans-Peter Dürr, Dr. James L. Oschman, Dr. John Hinwood, Dr. James M. Sigafoose, Patricia Atanas, Dr. Peter Bancel, Renée Coltson, dr. Desiree Hurtak, Anna Rocker, Isabelle de Fallois, Michaela Merten, Julia Franckh, Fantuzzi, Lionel Wharton si Max Alberti.