marți, 8 octombrie 2013

Istoria recentă a României (pe care nu o cunoastem aproape deloc)

Mostenirea clandestina (I, II, III).
... ...
Prima, a doua si a treia parte a documentarului “Mostenirea clandestina”, realizat de Monica Ghiurco pentru TVR despre Larry Watts si cartea sa, “Fereste-ma, Doamne, de prieteni. Razboiul clandestin al blocului sovietic cu Romania“.

Sursa: http://www.ziaristionline.ro

miercuri, 11 septembrie 2013

Rosia Montana - ce nu s-a vazut la TV



Citeste si:
CLUJ: peste 10.000 de oameni (VIDEO). BUCUREŞTI: 20.000: “Ponta poţi pleca, asta nu e ţara ta!”

Tragediile americana si canadiana, dupa exploatarea cu cianuri.

Adevărul despre comorile munților de la Roșia Montană

Un argument economic împotriva exploatării aurului de la Roşia Montană

PLANUL SECRET pentru ROSIA MONTANA

Marile minciuni cu despăgubirile pentru Roşia Montană şi procedura de urgenţă.

Vezi si:
Asemanari intamplatoare? (Versiunea cu subtitrare în limba română a documentarului Open Pit,)



Ceea ce se vede in poza din dreapta este o exploatare miniera cu cianuri scapata de sub control. Au existat mai multe astfel de precedente in Romania: in 2004 raul Aries a ramas fara flora si fauna in urma unor infiltratii iar in 2011 o suta de tone de steril s-au scurs in raul Curmatura, la doi kilometri de confluenta cu Ariesul. In 2000 la Baia Mare a avut loc o scurgere de cianuri in cadrul exploatarii apartinand de societatea Aurul S.A., un joint-venture al companiei australiene Esmeralda Exploration si al guvernului roman. Cianura deversata a afectat raurile Sasar, Lapus, Somes, Tisa si Dunare inainte de a ajunge la Marea Neagra. Exploatarile care au produs aceste dezastre ecologice sunt sensibil mai mici decat cea care se vrea realizata la Rosia Montana si nici nu au fost insotite de un act legislativ emis in mod complice si abuziv. Oare ce urmeaza sa se intample atunci cand guvernantii isi dau mana si redacteaza pe sub masa 10 capete de lege prin care dau puteri depline unei corporatii functionand invariabil pe logica profitului imediat, gata sa exploateze tot ce se poate exploata: legi, guverne, omeni, mediu? Sa judece fiecare..



1. Perimetrul licentei RMGC nu are limite fixe. Agentia Nationala de Resurse Minerale are obligatia de a-l reconfigura oricand la cererea RMGC, in afara oricarei proceduri de reglementare. 



2. RMGC poate deveni proprietarul oricarui imobil necesar exploatarii miniere din perimetrul Rosia Montana asupra carora statul roman si/sau unitatile sale administrative detin un drept de proprietate. 



3. RMGC are dreptul sa utilizeze si sa schimbe folosinta oricaror imobile si terenuri din perimetrul minier, inclusiv a celor de importanta culturala (lacasuri de cult), istorica (vestigii arheologice), turistica (amenajari si amplasamente, munti si paduri), personala (cimitire).



4. RMGC va fi reprezentantul desemnat al Statului roman in procedura de expropriere a tuturor terenurilor necesare exploatarii miniere. Actiunile propriu-zise de scoatere a localnicilor din "fostele" lor gospodarii vor fi cel mai probabil facute de unitatile private de interventie care vor actiona in numele corporatiei cu autoritatea conferita de Stat.



5. RMGC va obtine direct de la Ministerul Economiei dreptul de concesiune asupra intregului perimetru al exploatarii miniere pentru o durata de 49 ani fara a mai fi necesara inscrierea in Cartea Funciara.



6. Actele premergatoare obtinute de RMGC in vederea autorizatiilor finale nu au termen de valabilitate. Ele produc efecte la infinit pentru legitimarea si autorizarea exploatarii. 



7. Autoritatile au obligatia de a re-elibera catre RMGC, in mai putin de 30 de zile, orice act sau aviz care a fost intre timp suspendat sau anulat.



8. RMGC poate desfasura lucrari miniere pe orice teren pe care Legea Minelor interzice strict desfasurarea acestor activitati.



9. RMGC poate sa includa in intravilan terenurile cu categoria de folosinta "pajiste" din perimetrul proiectului minier si poate scoate suprafetele cultivabile din circuitul agricol in termen de 30 de zile pe baza unei cereri in acest sens. 



10. RMGC urmeaza sa obtina licenta de exploatare in maximum 30 de zile de la depunerea documentatiei si garantiei financiare (acceptabila chiar si ca echivalent pentru un singur an din intreaga durata a exploatarii).



joi, 5 septembrie 2013

S.O.S. ROSIA MONTANA



Deci:
1. Proiectul RMGC este unul dintre cele mai mari proiecte de exploatare auriferă din lume, iar riscurile nu sunt comparabile cu nici un alt exemplu de exploatare de acest gen.
2. În toate ţările UE, adică în toată industria minieră din Europa, se utilizează aprox 1000 tone de cianuri, iar la Roşia Montană se doreşte utilizarea a 13.000 tone de cianuri pe an.
3. Proiectul va duce la escavarea a 500 milioane tone de steril în urma utilizării cianurilor.
4. Intervenţia se va face pe un perimetru de 1258 hectare, se vor rade efectiv 4 munţi şi se va săpa pe o adâncime de 400 de metri creându-se un crater gigantic vizibil şi de pe lună de aprox 8 km diametru.
5. Vom râmâne pentru totdeauna cu un lac de cianuri - 215 milioane de metri cubi cianuri şi un baraj ce trebuie să reziste pentru eternitate. Pentru mentenanţă şi operaţiunile de supraveghere ale acestui baraj RMGC oferă 150 milioane euro, în condiţiile în care Agenţia de Mediu a SUA a evaluat mentenanţa la 2.6 miliarde dolari.

Exploatarea se face la suprafaţă şi nu în galerii cum s-a făcut până acum în România. Astfel se aduc mari prejudicii mediului şi comunităţii, adică se distrug aproape complet.

Se foloseşte tehnologia pe bază de cianuri pentru că este cea mai ieftină, dar sunt şi alte tehnologii mai scumpe, dar care nu aduc asemenea prejudicii mediului. Logic, pentru că o firmă se gândeşte doar la profit şi doreşte ca cheltuilile să fie cât mai mici.



Ce oferă RMGC?

- câteva sute de locuri de muncă pe o perioadă determinată şi foarte puţine pentru localnici;

- o redevenţă de 6% oferită statului român;

De ce aş susţine un asemenea proiect????!!!

Mai multe informatii aici:
si aici:
si aici:

PLUS o declaratie care "face toti banii", din 2012 cand Victor Ponta era razboinic si pus pe "fapte mari":


si o inregistrare de la Rosia Montata, cel putin la fel de interesanta: 


Articole in limba engleza:
[Articles in the international press regarding Rosia Montana]


joi, 25 iulie 2013

Descoperire arheologică unică în România


Specialiştii de la Muzeul „Vasile Pârvan“ din Bârlad, ajutaţi de renumitul profesor universitar doctor Vlad Codrea, au făcut o descoperire de excepţie lângă satul vasluian Creţeşti, acolo unde au găsit mai multe fragmente de animale preistorice care au trăit acum aproximativ 10 milioane de ani.

Descoperirea extrem de importantă din punct de vedere paleontolgic a fost făcută în urmă cu două săptămâni, cu ocazia lucrărilor de reabilitare ale drumului european E 581, cel care leagă Albiţa de Crasna. Muncitorii au văzut scheletele de animale în timp ce săpau şi au anunţat specialiştii de la muzeul bârlădean. Aşa a intrat pe fir Laurenţiu Ursachi, şeful Secţiei de Ştiinţe ale Naturii din cadrul muzeului, care este şi unul din doctoranţii profesorului Vlad Codrea de la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, celsupranumit
„vânătorul de dinozauri“.

Astfel, timp de două săptămâni, specialiştii de la muzeul din Bârlad, sub directa coordonare a renumitului profesor clujean, au făcut săpăturişi au adus la lumină mai multe fragmente osoase aparţinând unor animale care au trăit în perioada miocenului. Primele fosile descoperite au fost trei carapace de broască ţestoasă care se aflau în acealşi loc, una peste alta. Despre ele se bănuie că ar fifost aduse în zonă de viitura unuirâu şi a atras atenţia specialiştilor, după ce cercetătorii au mai găsit alte nouă carapace.

Animale unicat în Europa de Sud-Est
Timp de două săptămâni, aceştia au continuat să caute, iar rezultatele nu au întârziat să apară. Fără îndoială, cele mai preţioase piese au fost trei cranii de tigri cu dinţi de pumnalsau sabie,aşa cum maisunt ei cunoscuţi, animale extrem de ciudate sub aspectul aparenţei, ce seamănă cu unul din personajul din desenele animate „Ice Age“. Două dintre craniisunt ale unor animale adulte, iar cel de-al treilea al unui pui din această specie. Potrivit profesorului Vlad Codrea, acest animal este unic în România.
„Cea mai frumoasă descoperire făcută au fost trei cranii complete de tigri cu dinţi de pumnal, ca cele din filmul animat <>, din specia Paramachairodus sau Metailurus. Le-am găsit întro stare de conservare impecabilă. Aşa am înţeles că, la vremea lor, acele animale nu erau de talie impresionantă, ci semănau cu actualul leopard. Aceste piese sunt, cu siguranţă, unicat în România, şi foarte rare în Europa de sud-est. Prin ele am aflat că aceste animale erau carnivore, deoarece am descoperit şi câteva schelete de rinocer, cel puţin două forme. A mai apărut şi o bogăţie aparte de nişte iepuri primitivi“, ne-a mărturisit profesorul Codrea.

Material de studiu
Descoperirea vine ca o mare satisfacţie pentru paleontologi, mai ales pentru echipa condusă de profecorul Vlad Codrea. Situl de la Creţeşti a reprezentat unul din cele mai vechi materiale de studiu, căutările fiind făcute aici încă de acum 8 ani. Odată cu aceste decoperiri, specialiştii cer ajutorul autorităţilor locale şi judeţene, deoarece acest sit „are un potenţial uriaş“.
„Este cel mai bogat sit din Moldova, incomparabil cu multe din ţară. Avem o listă de faună care ne va ajuta să reconstituim o comunitate animală din perioada miocenului şi pleistocenului. Vom continua căutările şi anul viitor, dar ar fi bnie să fim sprijiniţi şi de autorităţi. Nu cerem decât un excavator şi o basculantă pe care să le folosim doar pentru o singură zi“, a maispus renumitul profesor. O parte din fragmentele osoase vor fi păstrate la Cluj pentru preparare, dar şi ca obiecte de studiu. Ele vor fi, ulterior, expuse la Muzeul „Vasile Pârvan“ din Bârlad.


sâmbătă, 29 iunie 2013

"Am găsit aici extraordinarul"

România, văzută de scriitoarea Caroline Juler.



Daca sunteti interesati de cartile sale, le puteti gasi aici: http://www.mamaliga.co.uk

sâmbătă, 15 iunie 2013

Scrisoare catre Mihai Eminescu

din partea lui Ion Creanga


Bădie Mihai,

Ai plecat și mata din Ieşi, lăsând în sufletul meu multă scârbă și amăreală.

Să deie Dumnezeu să fie mai bine pe acolo, dar nu cred. Munteanul e frate cu dracul, dintr-un pol el face doi; ş-apoi dă, poate nu-s cu inima curată când grăiesc de fratele nostru că-i cu dracul, în loc să fie cu Dumnezeu.

Dar, iartă și mata, căci o prietinie care ne-a legat așa de strâns nu poate să fie ruptă fără de ciudă din partea aceluia care rămâne singur.

Această epistolie ţi-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin cu minunății, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase… frumoase…

Dar coşcogemite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă…

Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopți albe când hoinăream prin Ciric si Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Ieşul nostru uitat si părăsit de toţi.

Şi dimineața când ne întorceam la cuibar, blagosloviţi de aghiazma cea fără de prihană si atât iertătoare a Tincăi, care ne primea cu alai, parcă cine știe ce nelegiuire am făptuit şi noi.

Ţi-as scrie mai multișor, însă a venit Enăchescu si trebuie să plec cu dânsul la tipografie.

Cu toată dragostea, Ionică

Ieşi, 1877, decembre


marți, 11 iunie 2013

Ioana Eliza Găianu - talent de exceptie in pictura


O elevă de liceu din Constanţa reproduce uimitor capodopere celebre ale unor pictori ca Van Gogh, Monet, Renoir, Degas. Lucrările ei pot fi admirate doar pe Facebook, fiind imediat adjudecate de iubitorii artei.

Pe o foaie de caiet studenţesc, Van Gogh parcă vorbeşte, iar ochii lui scapără. Dacă n-ai observa pătrăţelele de matematică din jurul desenului, ai crede că priveşti chiar celebra pictură-autoportret al faimosului artist plastic. Desenul este al unei liceence de 18 ani, care nu studiază Artele, ci Ştiinţele Naturii. 

Deşi lucrările ei sunt cumpărate pe loc, ea nu a avut niciodată o expoziţie personală. Acesta este paradoxul Ioanei Găianu: este extrem de talentată pentru a reproduce picturi celebre, dar nu se consideră suficient de valoroasă pentru a susţine o expoziţie proprie. 

Trece pragul spre maturitate 
Ioana Eliza Găianu împlineşte 18 ani peste câteva zile, la 14 iunie. Este elevă în clasa a XI-a a Colegiului Naţional Mircea cel Bătrân din Constanţa şi se declară un „simplu“ fan al curentului impresionist. Fata reproduce uimitor lucrările lui Van Gogh, Claude Monet, Renoir, Degas, precum şi Tonitza. 

Singurul loc unde expune este Facebook-ul, lucrările ei fiind imediat cerute de cei care îşi doresc o imagine celebră la ei acasă, pentru o sumă modică. Un tablou al Ioanei se vinde cu 400 lei, la dimensiunea 40 X 50, în funcţie şi de temă, de dificultate, de tehnică.

De aceea, Ioana nici nu apucă să-şi strângă lucrări pentru o expoziţie - şi ca urmare a cererilor, şi ca urmare a unei retineri personale. „Fac doar reproduceri, este adevarat că sunt foarte apreciate, dar când o să am proiecte individuale, o să am curaj să ies pe piaţa artistică. Poate când voi deveni mai bună în ce fac, o să-mi păstrez lucrări pentru o colecţie“, spune ea modestă.

„Am mult de învăţat“ 
Talentul Ioanei s-a manifestat din copilărie, iar în urmă cu 5 ani a devenit pasiune. Primul tablou pe pânză l-a pictat în 2009, o reproducere în acrilic după Cezanne. De atunci au urmat alte tablouri, schiţe şi desene care te captivează de la prima vedere. 

„Deocamdată sunt într-o fază în care învăţ prin reproducere. De numeroase ori mi-am spus că o să încep o serie de tablouri proprii, însă întotdeauna m-am lovit de unele aspecte tehnice. Poate şi o doză de lipsă de încredere în mine, în propria-mi imaginaţie. Am idei, vreau doar să le pun în practică într-un mod estetic şi cel mai important, corect. Am mult de învăţat: proporţii, volum, culoare... Îmi doresc să am mai mult timp pentru asta şi să nu mai asimilez doar «frânturi». 

Modelele sunt tablouri care aparţin altor pictori sau poze de pe internet ori proprii. Sunt fan al impresionismului şi admir lucrările lui Van Gogh, Claude Monet, Renoir, Degas. Sunt fascinată de pictura rusească, unde peisajele şi scenele cu personaje sunt absolut extraordinare. Îmi plac şi lucrările în stil realism şi fantasy, deşi mi se par o adevărată provocare“, mărturiseşte Ioana.

Două surori: una pictoriţă, una gimnastă de Naţională 
Nimeni din familia Ioanei nu are aptitudini artistice. Dar părinţii au încurajat-o enorm să-şi urmeze pasiunea şi i-au oferit tot suportul material şi moral. „Părinţii mi-au dat întotdeauna libertate, nu m-au presat cu şcoala, nu mi-au impus limite când a fost vorba de ieşit cu prietenii. Relaţia noastră se bazează pe încredere. Suntem uniţi şi ne sprijinim unii pe alţii“, îşi descrie Ioana familia. 

Într-o asemenea familie, copiii au crescut frumos, dezvoltându-se în domenii diferite. Ioana este pictoriţă, iar sora ei Corina Andreea este o sportivă foarte talentată, cu stofă de campioană. Ea face gimnastică de performanţă la Clubul Farul Constanţa, iar acum este în lotul naţional de junioare de la Oneşti. Corina Găianu va concura pe 14 iunie la Campionatele Naţionale de Junioare. 

Viitorul, pictat în halat alb 
Pentru pasiunea ei, Ioana a urmat 2 ani cursul de arte plastice de la Centrul Cultural Theodor Burada (fosta Şcoală de arte şi meserii), unde a fost îndrumată de profesorul Eusebio Spînu. 

„Atelierul meu este acasă, la birou. Nu e cel mai confortabil loc în care să pictezi (mai ales în uleiuri!), dar acest aspect poate fi trecut cu vederea. Până acum am încercat destule medii de pictură: creion, grafit, cărbune, creioane colorate, pasteluri cerate şi uleioase, culori de ulei, acrilice, acuarela, tempera, tuş. Cel mai mult îmi plac uleiurile şi culorile acrilice. Iar subiectele alese includ naturi moarte, animale, flori, peisaje, portrete“, enumeră Ioana. 

Totuşi, talentata artistă plastică îşi alege cariera în alt domeniu. Ioana vrea să devină medic. „Vreau să urmez Facultatea de Medicină Generală în cadrul Universitatii Carol Davila Bucureşti. În ceea ce priveşte specialitatea... am să mă hotărăsc pe parcurs. Îmi place să învăţ, să-mi ţin mintea ocupată. Mă fascinează felul în care suntem alcătuiţi, procesele din organism şi cred că aspectele sufleteşti nu trebuie neglijate în această meserie“, spune Ioana. Cu un medic care pictează atât de frumos, pacienţii nu trebuie să se teamă că nu vor fi trataţi cu atenţie şi delicateţe. 

Fata verde 
Dincolo de profesia aleasă, pictura rămâne sufletul Ioanei. „Dacă n-ar fi… n-aş mai fi eu. Nu aş putea să îmi imaginez o viaţă fără acest dar. Cred că aş fi puţin pierdută. Pentru mine acest talent înseamnă mult, pentru că îmi permite să creez şi să-mi petrec timpul frumos, constructiv. Într-o lume în care oamenii îşi caută ceva care să îi facă originali, să ai un talent este de nepreţuit“, zâmbeşte norocoasa fată. 

Dacă s-ar desena pe sine, Ioana ar fi… „Probabil unul dintre omuleţii aceia din linii, cu păr lung. Glumesc. Nu mi-am făcut un autoportret până acum, ci doar schiţe în creion. Dacă ar fi să mă pictez, aş folosi mult culoarea mea preferată: verdele“.




vineri, 31 mai 2013

7 lectii de la Walt Disney

Walter Elias “Walt” Disney a fost producator de film, animator, antreprenor, artist, regizor, scenarist, actor de voce, imagine internationala si filantrop. Walt este recunoscut pentru influenta sa in industria divertismentului din secolul al XX-lea, acesta a fondat Walt Disney Productions impreuna cu fratele sau Roy O. Disney. Aceasta companie a devenit una dintre cele mai faimoase case de productie din toate timpurile.

1. Gandeste in perspectiva

Un om nu ar trebui sa isi neglijeze familia pentru afaceri!

Familia este prima ta “afacere”, iar ea nu ar trebui neglijata in drumul spre implinirea visului tau. Ea ar trebui sa faca parte din calatoria ta si sa ramana mereu prezenta pe axa visului. Sa nu te consumi niciodata atat de mult pentru un lucru, incat sa neglijezi cele mai importante persoane din viata ta.

2. Competitia este buna

In viata, m-am confruntat cu competitii dure. Si nu stiu cum m-as fi descurcat fara ele!

Competitiile te fac mai puternic, mai bun, te mentin pregatit! Niciodata nu te inlatura de la competitii, niciodata nu ezita sa vezi valoarea acestor provocari. Competitiile iti pot oferi mai multe valori decat prietenii. Invata din ele si vei creste!

3. Fa imposibilul posibil

E intr-un fel distractiv sa faci imposibilul!

Walt Disney a zis “Daca poti sa-ti imaginezi, poti sa si realizezi!”. Viata este prea scurta ca sa o petreci facand posibilul. Invata sa urmaresti imposibilul, sa realizezi ceea ce ceilalti zic ca nu poate fi facut, realizeaza ceea ce nu a fost inventat pana acum, urmeaza-ti visurile si transforma-le in realitate.

Trebuie sa crezi in frumusetea visurilor tale. Walt afirma: “Cand crezi intr-un lucru, crede cu totul in el, implicit si neconditionat!” Daca ai de gand sa crezi, crede tot drumul, pana la capat.

4. Actiunea intotdeauna invinge lipsa de activitate

Cel mai bun mod de a incepe este sa incetezi sa mai vorbesti si sa te apuci de treaba!

Intotdeauna se spune ca “bine facut” este mai bine decat “bine zis”, asa ca opreste-te din vorbit si incepe sa faci ceea ce ai de facut. Inceteaza sa mai planifici si incepe sa practici, sa ai un plan este bine, sa ai un plan bun este si mai bine, dar daca acel plan nu este pus in actiune este la fel de inutil ca o manusa cu patru degetare. Invata sa pui in actiune, incepe astazi, indiferent de ce va trebui sa amani, doar fa-o! Daca inca astepti “momentul potrivit” nu vei realiza nimic.

5. Fa ceea ce iubesti

Disneyland este o lucrare din dragoste. Nu ne-am apucat de acest proiect doar cu gandul de a face bani.

In viata trebuie sa-ti urmezi pasiunea, daca vei face ceva doar pentru bani probabil nu vei reusi. Pasiunea este acel lucru care iti da puterea sa treci peste obstacolele ivite in calea unui vis. Pasiunea este cea care te intareste atunci cand nimeni nu o face. Banii nu pot face asta, pasiunea poate. Pasiunea este putere!

6. Ai nevoie de o echipa

Ai posibilitatea de a proiecta si crea si de a construi cel mai minunat loc din lume. Dar ai nevoie de oameni pentru ca acel proiect sa devina realitate.

Issaia a scris “Fara o viziune, poporul piere. Dar cred ca e de remarcat faptul ca fara oameni si viziunea va pieri.” Niciodata nu uita ca ai nevoie de oameni si ca oamenii au nevoie de tine. Cand ajuti pe altii, te ajuti pe tine.

7. Fii mai bun pe zi ce trece

Ori de cate ori merg intr-o calatorie, ma gandesc la ceea ce este in neregula si cum as putea sa o imbunatatesc.

In fiecare zi ar trebui sa incerci sa devii mai bun decat ai fost in ziua anterioara. Daca vei putea sa te imbunatatesti zilnic cu un procent, ai putea sa-ti recreezi viata intr-o 100 de zile. Invata sa fii mai bun zilnic, cauta moduri de a te imbunatati, de a fi mai bun, mai inteligent si mai de ajutor.

"If you can dream it, you can do it."


miercuri, 29 mai 2013

Câteva gânduri de la Marcel Iureş

Marcel Iureş vorbeşte despre sentimente care nu au nume, despre prima lui dragoste (şi nu, nu e teatrul), despre birocratizarea vieţii şi despre adevărata adrenalină.

Dan Boicea: Îmi povesteaţi cândva, off the record, că prima mare dragoste a fost o ţigăncuşă frumoasă dintr-o şatră de pe lângă Afumaţi, la 12 km de Băileşti. Trecem amintirea on the record?

Marcel Iureş: E o amintire dintr-o copilărie de preşcolar. Am ajuns în preajma fetei pentru că eram curios să pun mâna pe o bivoliţă şi să mănânc unt proaspăt, făcut de părinţii ei. Am trăit în şatră, alături de grupul acela, care era destul de mare. Aveau şase-şapte căruţe cu bivoli, pictate frumos. Din când în când se mai certau, dar era viaţă. Cositoreau tot ce era din alamă, găleţi, cratiţe şi aşa mai departe, pentru că ţăranii din zona aia se pregăteau pentru făcut bulion, magiun sau săpun. Relaţia noastră a durat ceva. Apoi, ea s-a măritat, conform tradiţiilor ţigăneşti. Era o fată foarte frumoasă.

Aţi simţit o mare dragoste şi pentru un rol?

Nu pot să pun semnul de egalitate între acea întâmplare şi teatru. Pare că e asemănător, pentru că există aceeaşi mare curiozitate. Poate că m-am îndrăgostit de ideea de a mă preface că sunt altcineva. E o performanţă în sine, care nu are un scop. Pare o glumă a vieţii, dar poate duce foarte departe.

Care a fost momentul în care aţi simţit că v-aţi maturizat şi că nu mai există cale de întoarcere?

Ideea de maturitate a venit din ideea de responsabilitate, din faptul că a trebuit să-mi asum foarte multe lucruri. Asta mi s-a întâmplat când m-am însurat. Iar când s-a născut fiul meu, Alex, ideea a devenit şi mai adâncă, pentru că mi s-a modificat profund viaţa. Aveam 32 de ani.

Apoi am trecut alt prag, în momentul în care am auzit că sunt considerat intelectual sau artist. „Ai grijă ce vorbeşti, ce referinţe utilizezi…“, mi s-a spus. Atunci am devenit circumspect şi am recitit tot ce citisem până atunci. Am învăţat să citesc foarte devreme, pe la cinci ani, aşa că am avut multe lecturi, din pasiune şi din curiozitate, dar n-am înţeles mare lucru. Reţineam partea de basm, de poveste şi nu referinţele istorico-literare. Dar de ce era scrisă cartea, nu ştiam. A doua oară am înţeles ce am citit, pentru că aveam cifrul.

Spuneaţi că una dintre marile reuşite ale vieţii dumneavoastră este că aveţi un fiu, „un om“. Ce educaţie i-aţi dat fiului dumneavoastră?

Alex face şi fotografii pentru teatru, are şi o companie de produs filme. A luat şi nişte premii pentru nişte documentare artistice, scurtmetraje. A început de unul singur, cum e şi firesc. Cu spaimă, cu tremurături, cu poticneli, dar acum e OK.

De la un moment dat ajungi să fii martorul evoluţiei propriului copil, pentru că mare lucru nu mai ai de făcut. Dacă i-ai pus în mână cărţile care trebuie şi ai o prietenie solidă cu el, lucrurile se simplifică. Devin grele sau complicate doar atunci când vezi că tinerii din ziua de azi nu sunt absorbiţi, nu sunt acceptaţi de lanţul social şi trebuie să facă eforturi supraomeneşti să se integreze în propria ţară. Se vede cu ochiul liber că sunt trişti.

Ceea ce spuneţi aici li s-a întâmplat realizatorilor filmului „Poziţia copilului“. Chiar dacă au luat Ursul de Aur la Berlin, nu le-au atras deloc atenţia politicienilor.

Asta a devenit un loc comun. Nu facem decât să repetăm, cu diverse ocazii şi la diverse niveluri…

Dar, dacă nu repeţi, ce poţi să faci?

Asta e o problemă pe care n-o putem rezolva doar dacă vorbim. E ca nevroza, ca angoasa. Se hrăneşte cu ea însăşi. Şi aşa am ajuns la un nivel de sterilitate în a comenta, teribil! Eu am propria mea soluţie. Dar eu nu-mi pot permite să dau soluţii cuiva sau să-l sfătuiesc cum să iasă din fundătura asta. Eu doar îmi văd de treabă.

Încerc să fac lucrurile cum cred eu de cuviinţă, fără să deranjez. E adevărat, e din ce în ce mai greu, pentru că eu trăiesc într-o ţară, iar guvernele, de orice culoare ar fi ele, trăiesc în cu totul altă ţară. E ca relaţia unui împărat cu înţelepţii din jurul lui. Ei pun pe masă idei, concluzii, previziuni, dar împăratul face tot ce vrea el.

V-a uimit ceva foarte tare în viaţă?

Eu nu sunt foarte atent la lucrurile senzaţionale. M-au fascinat şi mă fascinează în continuare copiii. Naşterea fiului meu a fost un moment excepţional, pentru că am văzut continuarea vieţii mele. E un lucru care te cutremură. E un sentiment care nu are nume. E naşterea unei galaxii pe care nu trebuie s-o priveşti cu telescopul, pentru că e lângă tine.

Yoko Ono spunea că timpul e un concept inventat de oameni, pentru că unii dintre ei se simt tineri la 90 de ani, iar alţii bătrâni la 18 ani. Când v-aţi simţit cel mai tânăr?

Cel mai tânăr mă simt dimineaţa. O parte din tinereţea zilnică începe atunci. Evident, mă simt tânăr atunci când mă pun în acord cu oamenii din jurul meu. În general, tinereţea e asociată cu victoria, cu puterea.

Care a fost cel mai nebunesc lucru pe care v-aţi propus să-l faceţi de acum încolo?

Nu cred în săritura fără plasă. Poţi să-ţi exciţi glandele şi să secreţi adrenalină stând pe un scaun şi fiind fascinat de o idee.

Vi s-a întâmplat asta pe scenă?

Au fost momente de mare fericire pe scenă, care sunt, mai ales, la sfârşitul unui spectacol. Atunci când eşti o pungă fără bani, ţi-a rămas doar aerul, dar banii sunt în sală. Şi ţi-ai făcut treaba.

Cum gândeşte Marcel Iureş? Iată cum:

Comentăm comentariul. Nu se-ntâmplă, de fapt, nimic. Nu facem decât să comentăm, să comentăm, la nesfârşit, cu metafore mai mult sau mai puţin colorate. Noi vorbim, vorbim, vorbim, dar reacţia este zero.

Noi nu interacţionăm. Puterea, de mulţi ani în ţara asta, e paralelă. Îşi vede de o treabă care evident că nu corespunde cu ceea ce vrem noi.

Ajungi să fii asistat, când, de fapt, tu vrei să dăruieşti. Sau tu ai nevoie de ajutor, dar eşti considerat campion. Teatrul Act nu corespunde niciunui interes, nici de la Guvern, nici de la Primărie. Nu e convieţuire, ci o formă de supravieţuire, într-o derivă permanentă.

Nici măcar ministrul culturii şi ministrul educaţiei nu se duc la teatru. Nici regizorii de film nu se duc să vadă actorii la teatru.

Viaţa mea nu este construită pe răstit, pe înjurături, pe relaţii de forţă. Eu nu mi-am permis niciodată să mă răstesc la nimeni. Probabil că autorităţile ar reacţiona dacă aş începe să înjur. Să spun tot felul de vorbe grele. Dar nu pot, pentru că mă îmbolnăvesc. Relaţia asta de ostilitate e derizorie.

Dacă eu văd la televizor că o majoritate agramată aflată în sânul Parlamentului se răsteşte, mie bunul simţ şi educaţia îmi spun că trebuie să fac invers. E o chestie elementară, creştină, să cumpăneşti şi să stabileşti cu blândeţe ce ai de făcut.

În scandal nu poţi crea nimic. Doar consumi. Viaţa se poate construi cu resentimente, dar nu durează.

Ţelul suprem în viaţă e ca Paradisul. Poate să fie chiar lângă tine. Fericirea nu e un scop, e drumul către ce vrem noi. Uneori, fericirea e să respecţi binele.

Unii cred că dacă nu sari de la 30.000 de metri cu paraşuta, dacă nu ai spart o Bancă sau n-ai făcut 200.000.000 de euro, viaţa ta n-are sens. Eu nu cred asta. Cred că idealul e să dai ceva mai departe. Viaţa unui om, cu tot ce a avut ea mai bun, trebuie să se dizolve într-un subconştient colectiv.

Ce vise neîmplinite am? Încă nu ştiu. O să văd. Dacă e adevărat că omul îşi vede viaţa înainte de a muri, poate vorbim atunci.

Viaţa reală este întâlnirea dintre ceea ce credem noi că suntem şi ce vor alţii să fim. Trăim lipsiţi de comunitate.

Procesul de organizare a vieţii a devenit mai tare ca viaţa. Nu mai apuci să trăieşti ce organizezi. Birocratizarea vieţii e un proces care te consumă. Şi atunci, când mai trăieşti? Trăieşti făcând planuri? În timp ce te gândeşti cum să trăieşti, uiţi să trăieşti!

Noi trăim în partea rea a libertăţii. Dacă trăieşti în partea potenţială a libertăţii, lucrurile se limpezesc. Dar asta presupune efort şi o dragoste faţă de efort.

Sexul a ajuns o marfă împachetată în pixeli.

Omul nu poate fi invincibil decât pe porţiuni mici, care sunt tot atâtea capcane şi iluzii.

Prin viaţă am trecut din spaimă în spaimă şi din poticnire în poticnire.



miercuri, 22 mai 2013

Interviu cu Radu Beligan



Ai spune că s-a născut pe scenă. Dacă pare o exagerare, faptul că s-a născut pentru scenă nu este. Pentru că Ra­du Be­ligan este sinonim cu teatrul, pe care-l slujeşte şi la cei 90 de ani ai săi. Într-un dialog "Verde-n faţă cu Marius Tucă", maes­trul Radu Beligan a acceptat să-şi dezvăluie secretele. Inclusiv pe cel al supravieţuirii în societatea actuală. "Am inventat ceva care mă ajută să supravieţuiesc. Eu m-am mutat de mult în «Beligania». Asta e «Beligania» şi aici sunt stăpân absolut. Aici nu mă deranjează nimeni, nu mă supără nimeni, aici nu intră decât cei mai buni prieteni ai mei, deşi mulţi ar vrea să intre în «Beligania» – unii fac cerere să-i primesc", declară maestrul într-un interviu de excepţie, pentru Jurnalul Naţional.

Ni se dezvăluie cu modestie şi căldură. E, în fond, un bun naţional. Un maestru, în adevăratul sens al cuvântului. S-a născut pentru teatru, iar acum, la 90 de ani, slujeşte tot teatrul. Uluitorul Radu Beligan, într-un dialog “Verde-n faţă” cu Marius Tucă. 


Marius Tucă: Ce e dragostea, domnule Beligan?

Radu Beligan: Dragostea este motorul vieţii, după părerea mea. Adică “unde dragoste nu e, nimic nu e”, cum spune... Biblia. De altfel, teoria mea este că longevitatea se datorează actului iubirii. Suntem născuţi pe lume pentru a iubi. Orice. Nu-ţi impun să joci, să iubeşti ce iubesc eu, ci să iubeşti ce iubeşti dumneata, dar să iubeşti cu adevărat. Cred că ăsta e marele mister: iubirea. Dacă oamenii ar putea să-şi însuşească asta, crede-mă că lumea ar fi o bucurie. Uită-te la săraca noastră ţară, unde războiul româno-român continuă fără încetare! Nu mai încetează!...

De ce nu mai încetează? Uneori mă întreb şi eu şi nu prea am răspuns la întrebarea asta.
Din cauza rapacităţii oamenilor. Unii vor prea mult, alţii nu pot să ajungă decât la o limită de viaţă, iar diferenţa asta e distrugătoare. 

Dar de ce la noi ca la nimeni?
Probabil că se adaugă şi nişte trăsături de caracter neplăcute.

Şi cred că sunt şi frustrările acumulate în toţi aceşti ani.
Sigur asta, categoric! Asta a zdrobit multe minţi. 

Merg până într-acolo, încât spun că s-a cam modificat gena neamului.
Da, da. 

Vorbiţi-ne despre suflet. Despre suflet în general şi despre sufletul dumneavoastră în special! Eu cred, dacă-mi permiteţi, uitându-mă la dumneavoastră, că sunteţi format din suflet, din iubire, despre care vorbeaţi mai devreme, talent şi raţiune. Lucrurile astea s-au adunat în dumneavoastră şi, bineînţeles, credinţa în Dumnezeu. Sunteţi, dacă vreţi, cea mai frumoasă definiţie, din punctul meu de vedere, a actorului cu “A” mare şi a omului cu “O” mare.
Mi-e ruşine...

A fost doar o întrebare, nu o laudă!
Întrebarea asta conţine un adevăr fundamental al întregii mele vieţi. Dar mi-e ruşine s-o declar eu. Dacă ai spus-o mata, îţi mulţumesc!

Am spus-o, pentru că o simt. N-o declar ca pe o experienţă, pentru că vă cunosc de departe, ca omul din faţa scenei, şi v-am spus exact ceea ce simţeam înainte şi ceea ce simt în faţa dumneavoastră. Nu vi s-a spus, după întâlnirile cu dumneavoastră, că îi încărcaţi pe oamenii cu care vă întâlniţi? Eu pot să vă spun că simt asta acum, ca pe un flux care mi se transmite.
Sunt bucuros, asta fac în fiecare moment. Sunt sensibil la tot ce e omenesc. Orice întâmplare de pe stradă mă opreşte şi caut să corectez ceva care mă supără. Multe cazuri am avut, aşa că am rezolvat pe loc anumite probleme.

Ne vorbiţi despre sufletul dumneavoastră şi despre suflet în general?
În piesa pe care o joc acum am o discuţie cu doctorul meu şi vorbim despre neputinţele medicinei, despre limitele ei şi despre ce s-ar putea face, că doar noi suntem făcuţi să trăim 100 de ani... Şi, la urmă, bineînţeles că el nu poate să dea nici un răspuns... fraze goale... şi zice că medicina “a făcut progrese enorme”. Zic da, doar descriptive şi lingvistice. A găsit numele ştiinţifice ale tuturor felurilor de a muri, dar n-a aflat esenţialul: de ce murim? Bineînţeles că nu are răspuns şi atunci eu, în ultima clipă, fac o pauză mare şi spun în şoaptă: “Dar dacă sufletul nostru este cel mai fragil şi se sparge cel mai uşor? Ei, ce zici, doctore?”... După asta cade cortina şi lumea stă înmărmurită. Cred că asta, în puţine cuvinte, spune mult, că nu trebuie neglijat sufletul, pentru că de la neglijenţa asta pornesc toate nenorocirile. 

Apropo de ceea ce aţi spus, eu vă asigur că trebuie să fiţi pregătit cu multă răbdare, pentru că interviul ăsta nu se va termina niciodată. Una legată de cortină, pentru că am văzut recent un film cu Edith Piaf, care, întrebată care este cea mai frumoasă amintire a ei de pe scenă, a răspuns foarte simplu: “Ridicarea cortinei!”.
M-ai atins la unul dintre amorurile mele... definitiv! 

Răspunde atât de frumos şi de simplu!... Aţi veni cu un alt răspuns?
Nu! Pentru că atunci ai voie să intri acolo unde ai iubit toată viaţa. E liberă calea.

Eu am văzut în felul în care a spus-o că apare ca şi cum s-ar deschide cerul. Care este ultima întrebare la care n-aţi avut răspuns? Tinerii, de obicei, au răspuns la toate întrebările. Le ştiu pe toate şi ştiu răspunsurile la toate întrebările. Mă uit la mine, care n-am nici măcar jumătate din vârsta dumneavoastră, că am din ce în ce mai multe întrebări fără răspuns. Şi n-am răspuns la întrebările la care, la 20 de ani, aveam cele mai simple răspunsuri. Care e ultima întrebare la care n-aţi avut răspuns şi a rămas în suspans? Există vreuna?
Doar cele pe care mi le pun eu. 

La acelea mă refer.
De ce, având o inteligenţă ascuţită, având un suflet generos, de ce nu putem intui la vremea respectivă comportamentul pe care, pe urmă, îl regretăm? De ce am făcut atâtea lucruri neplăcute, de care acum îmi e ruşine? De ce n-am putut atunci, pe loc, să-mi dau seama?

Este o întrebare la care nu cred că vom găsi niciodată răspuns. Pe undeva seamănă cu întrebarea “de ce murim?”...
Mi-aduc aminte când mi s-a spus că trebuie să intru în Partid, în noaptea aia am transpirat, m-am chinuit ca hoţii de cai. Ce să fac, ce să fac...? M-am sfătuit cu unii, cu alţii... Pentru mine era simplu: eu, fără teatru, eram un om mort...! Dacă puteam face altă meserie, inginer sau altceva... nu-mi păsa. 

Şi-atunci, orice compromis care salva viaţa dumneavoastră...
Era ceva foarte curios, pentru că Ceauşescu mă iubea, şi ailaltă, nevastă-sa, mă ura de moarte. Şi-acum, în blocul ăsta, locuieşte ăla care a stat toată ziua în casa lor, cum se cheamă, ăla care le dădea de mâncare, care...

Omul de casă.
Omul de casă, da. Şi mi-a spus abia acum: “Ce-a pus-o la punct pe ea! Îi spunea: “Lasă-l în pace, că are valoare, nu te băga!”. Iar ea: “Nu, că e obraznic, că e nu ştiu cum”. Am făcut un serial la televiziune care s-a bucurat de un mare succes, “Pagini din istoria teatrului românesc”. Era foarte instructiv, mai ales pentru tineri, păcat că nu l-au păstrat! Bănuiesc că nu l-au păstrat. Ăştia au omorât teatrul radiofonic şi teatrul de televiziune. Nu mai există! Teatrele astea au fost marea bucurie sufletească... 

Au început să mai difuzeze la TVR.
Au început? 

Inima, cu ce se ocupă ea? Bătăile ei, bătăliile inimii dumneavoastră cum au fost? Sunt prea sofisticat sau prea inocent? Poziţionaţi-mă, ca să ştiu să mă repoziţionez eu!
Să-mi dau seama unde baţi...!

Niciodată nu bat acolo unde crede cel pe care îl întreb.
Bătăliile inimii mele unde bat?

Împotriva cui au bătut sau pentru cine au bătut? Cum au fost bătăliile inimii dumneavoastră? Le mai simţiţi? Au lăsat urme? Au lăsat cicatrice?
Au lăsat. Au lăsat, pentru că a trebuit să înghit multe, multe... Dar nu prea multe, de fapt, pentru că am avut şi izbucniri. 

Aia cu înghiţitul ţine mai degrabă de bilă decât de inimă...
De bilă, da, da! Exact, ăsta e cuvântul! 

V-a durut vreodată inima, domnule Beligan? Aţi simţit vreodată că vă doare inima? Ştiţi cum se spune : “Mă doare inima!” ... Când v-a durut cel mai tare inima?
Într-o noapte. În urmă cu aproximativ cincizeci de ani.

La propriu, da?
La propriu. După un spectacol, mult după miezul nopţii, m-a trezit o durere violentă în piept. Am respirat calm, şi când s-a potolit durerea, mi-am continuat somnul. Normal ar fi fost să mă duc a doua zi să mă vadă un doctor, dar fiindcă mă simţeam foarte bine, am renunţat. După vreo douăzeci de ani, cu ocazia unei investigaţii medicale de rutină, am aflat, cu stupoare, că probabil în noaptea cu pricina, avusesem un preinfarct. Doctorul Bradişteanu, care m-a consultat, mi-a spus că am “nişte coronare absolut splendide pentru vârsta mea” şi că, din fericire, nu e nevoie de operaţie. Trebuie să mărturisesc, de asemenea, că deşi am fost sfătuit să revin regulat la control, nu am prea avut timp pentru asta.

Cum a rămas în mintea dumneavoastră imaginea părinţilor? Cine v-a fost mai drag, mama sau tata?
Păi, îţi spun imediat. Mama, fără îndoială, asta nu se discută. A murit, săraca, în chinuri, de tânără... Dar tatăl meu a fost un personaj unic. Bunicul meu patern era preot. Deci, tot un fel de actor, într-o reprezentaţie sacră.

Într-o piesă mai serioasă.
El a avut nouă copii. Îl chema Adam Beligan. Nouă copii. Nevasta lui, prezbitera Ecaterina, analfabetă convinsă până la moarte, era vară primară cu Ion Creangă. Deci, o genă de prin partea aia a venit şi de-acolo. Dar, dintre cei nouă copii ai lui Adam Beligan, preotul... N-am aşa de multe amintiri din prima copilărie, dar ţi s-a întâmplat vreodată, ai avut aşa, câte o sclipire de o secundă, două... Ai avut?

Am. Îmi aduc aminte.
Era o casă ţărănească, o văd şi-acum, cu tavanul jos, cu bătrânul Adam Beligan preotul, cu barba albă. Când m-au dus acolo să mă prezinte, m-a luat aşa, m-a ridicat aproape de plafon şi a zis: “Tâta maree!”. 

Şi v-a dat cu capul de tavan?
“Tâta maree!”, adică...

Atât de mare!
Şi-am ajuns. Am ţinut minte clipa aceea. Dar cred că nu aveam decât vreun an jumate, doi. Aşa, vorbeam de tata. Tata, la 14 ani, a făcut o trupă cu colegii lui de gimnaziu şi-a făcut un turneu prin orăşelele Moldovei cu un spectacol coupe – un act din Hamlet, actul II, şi o adaptare făcută de el după “Sărmanul Dionis”. 

Incredibil!
Când am aflat asta am fost cutremurat. Şi ce-a făcut? Pe urmă, cum a terminat şcoala asta, s-a dus la Conservator. Şi-acolo a lucrat în continuare rolul din Hamlet. Şi-a ajuns la Teatrul Naţional din Iaşi. Probist. Atunci nu erau maşini de scris şi erau obligaţi probiştii să scrie rolurile şi textele pieselor. Şi la Biblioteca Teatrului Naţional, la Arhivă, există textul. Am să-l iau odată împrumut şi-am să ţi-l arăt, că are o scriitură superbă... E scris în anul 1907. “Hamlet”. Această obsesie a fost pentru mine, toată viaţa, cumplită, pentru că tata a avut îndrăzneala la un moment dat să se ducă la directorul teatrului, care era nimeni altcineva decât Mihail Sadoveanu, de 26 de ani, să-i ceară o dublură, măcar la un matineu, la “Hamlet”, pe care-l juca profesorul lui de la facultate. Sadoveanu a fost aşa de stupefiat de îndrăzneala lui, că a luat călimara şi a aruncat-o în el. Purta unicul costum pe care îl avea şi i l-a stricat şi p-ăla! Durerea a fost atât de cumplită, încât n-a mai vrut să ştie de teatru... Şi-atunci a făcut o şcoală şi a intrat la Căile Ferate Române. Dar târziu de tot mi-am dat seama ce e în sufletul lui. Era impiegat-şef la Brad – Brad e o staţie finală – şi a făcut acolo o grădină frumoasă în faţă şi stătea pe un şezlong şi se uita de-a lungul liniilor, şi eu ştiam că el spune în gând toate monologurile pe care n-avusese ocazia să le spună.

Ducea cu el suferinţa asta.
Şi, probabil, că s-a rugat la Dumnezeu, pentru că era foarte credincios ca băiat de popă, s-a rugat ca fiul lui să răzbune această suferinţă.

Şi de ce răzbunare a avut parte...! Dar care e imaginea mamei dumneavoastră, care v-a rămas, care v-a urmărit în viaţă sau v-a marcat?
Trebuie să vă spun că e imaginea mamei ideale, că n-are egal, e ceva, aşa, abstract. Dar eu pot să spun că era o mamă abstractă. Nu se poate imagina. Ea ne făcea şi haine, ne cosea hainele, nu numai că gătea extraordinar, dar era o intelectuală. Citea în franceză fraţilor mei mai mici “Sergiu şi Albina”. Ea citea o carte de Emile Zola şi eroii se chemau Serge şi Abeille şi ea le-a tradus în româneşte Sergiu şi Albina pentru ei. Vreau să spun că m-am născut într-o casă cu bibliotecă, ceea ce e mare lucru, mare lucru!

Mai ales că asta se întâmpla în 1918. Aţi fost răsfăţat ca un copil?
Am fost iubit ca un copil, dar n-am prea stat cu părinţii, pentru că am stat în internat mai tot timpul. La 10 ani, vai de mine!... Sărăcia e una dintre dramele vieţii mele. Sărăcia lucie. La liceul-internat din Iaşi, pe care l-am terminat cu premiul I în fiecare an – era un liceu faimos, după modelul franţuzesc, cu propriile orchestră şi fanfară, cu amfiteatru, unde, în fiecare sâmbătă, unul dintre elevii din clasele superioare ţinea conferinţe... o sală de mese care se transforma în sală de spectacol, cu scenă în toată regula – acolo m-am manifestat eu în plin, an de an. Erau dirijate de Ramadan, marele actor, de Ion Sava şi de alţii, care veneau şi lucrau cu noi şi ne învăţau teatru. Aşadar, eu fiind bursier, aveam totuşi o mică plată de făcut, acolo, vreo 4.000 de lei, cum era în vremea aia. După vacanţă, când mă întorceam, trebuia să plătesc taxa şi trebuia să vină tata cu ăştia 4.000. Şi nu i-a avut... Şi-am întârziat o dată, de două ori... Eram disperat... Tata se ducea peste tot, la Târgu-Ocna, la un prieten, la altul, să găsească banii ăştia şi să mi-i dea, şi nu pot să uit... Vezi, sunt lucruri care te lovesc pentru eternitate... Aveam un pătuc în dormitorul lor. Nu adormisem încă, dar m-am prefăcut şi am văzut cum a venit tata, după un refuz dintr-ăsta şi a început să plângă...

Incredibil!
Până la urmă, directorul m-a primit şi fără banii ăia... Dar vreau să-ţi spun cum am intrat în internat, că a fost un examen greu şi pe urmă ne-a adunat în curte să anunţe cine a câştigat, iar eu eram primul... Tata era lângă mine şi, la un moment dat, auzim: “Toţi care au fost admişi trebuie să vină să plătească taxa”, iar tata m-a prins de mână ca să nu spun nimic, să stau, că eu mă şi repezisem. Mai avea câţiva bani în buzunar, iar după succesul ăsta formidabil ne-am dus la gară, aveam gratis pe tren, şi am mers la Copou. Tata a cumpărat juma’ de kil de prune şi o pâine... şi acolo, pe iarbă, a avut loc le dejeuner sur l’herbe care celebra succesul meu. Mai pot eu să-i văd acum pe ăştia, cât câştigă, sute de milioane? I-aş omorî pe toţi!... (Maestrul Beligan plânge, plânge adânc, întorcându-se în timp. Suspinând şi eu, cu ochii în lacrimi, după minute bune, care au părut o veşnicie, abia am reuşit să pun următoarea întrebare.)

Apropo de lumea asta pe care mi-o descrieţi, pare o lume idilică, dar totuşi e cât se poate de adevărată. Cu şcolile care aveau orchestră, fanfară, scenă în sala de mese... Când vă aud acum, totul în jur mi se pare derizoriu în lumea asta în care trăim.
Vai de copiii ăştia, vai de ei!

Mi se pare o lume atât de derizorie, încât trec cu greu prin toată superficialitatea, vulgaritatea şi lucrurile care n-au aproape nici o importanţă. Cum supravieţuiesc în dumneavoastră lumile astea laolaltă?
Uite cum supravieţuiesc. Am inventat ceva care mă ajută să supravieţuiesc. Eu m-am mutat de mult în “Beligania”. Asta e “Beligania” şi aici sunt stăpân absolut. Aici nu mă deranjează nimeni, nu mă supără nimeni, aici nu intră decât cei mai buni prieteni ai mei, deşi mulţi ar vrea să intre în “Beligania” – unii fac cerere să-i primesc...

Încearcă să obţină cetăţenie de “Beligania” ca să poată intra?
Da, asta este! Asta mă salvează, zidurile astea de cărţi...

Practic, supravieţuiţi în “Beligania” prin retragerea în acest univers. Când aţi vrut, ultima dată, să redeveniţi copil şi să vă mângâie mama? Vă pun întrebarea asta, pentru că eu, atunci când îmi e foarte greu, îmi doresc foarte mult să mai fiu copil şi să mă mângâie mama.
Cred, te-nţeleg. Eu sunt atât de departe de mama mea, la atâta distanţă, încât nu mai pot să am asemenea gânduri, visuri. Dar mi-aduc aminte cum ne-am despărţit. Ea a murit de cancer... De la fereastra gării, de-acolo... M-am urcat în tren şi i-am făcut cu mâna...


marți, 21 mai 2013

Sfintii Constantin si Elena

Biserica Ortodoxa ii praznuieste pe 21 mai pe Sfintii Imparati Constantin si mama sa, Elena.
Numele Constantin este de origine latina si vine de la constans, constantis ("constant", "ferm").
Elena - Stravechiul nume Helene este explicat de unii prin gr. helane ("torta", "faclie", dar si "foc sacru", la sarbatorile numite Heleneia, dedicate zeitei Artemis), iar de altii prin gr. hele ("lumina arzatoare a soarelui").

luni, 6 mai 2013

Oricum...

“Oamenii sunt adesea neînţelegători, iraţionali şi egoişti...
Iartă-i oricum.

Dacă eşti bun, oamenii te pot acuza de egoism şi intenţii ascunse...
Fii bun oricum.

Dacă ai succes poţi câştiga prieteni falşi şi duşmani adevăraţi...
Caută succesul oricum.

Dacă eşti cinstit şi sincer, oamenii te pot inşela...
Fii cinstit şi sincer oricum.

Ceea ce construieşti în ani, alţii pot dărâma într-o zi...
Construieşte oricum.

Dacă găseşti liniştea şi fericirea, oamenii pot fi geloşi...
Fii fericit, oricum.

Binele pe care îl faci astăzi, oamenii îl vor uita mâine...
Fă bine oricum.

Dă-i lumii tot ce ai mai bun şi poate nu va fi niciodată de ajuns...
Dă-i lumii tot ce ai mai bun, oricum.

La urma urmei este între tine şi Dumnezeu...
N-a fost niciodata între tine şi ei, oricum.”
(Maica Tereza)

sâmbătă, 27 aprilie 2013

Avem timp


~ de Octavian Paler

Avem timp
Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta - murim.
Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua !!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul ... depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fii iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta
personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta.
Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede ...
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile.
Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit.