joi, 31 martie 2011

Cuiul Dacic

„Cuiul dacic - care nu vrea sa rugineasca nici dupa mai mult de 2000 de ani."

Cercetare realizata in 1995 de Gh. Kiosse, G. Volodin, D. Grabco, C. Posteuca, N. Malcoci, I. Andronic sub conducerea D-lui Acad. Sergiu Radautan. Faptul ca in mai 1995 Dl. profesor Ioan Glodariu, seful santierelor din Muntii Orastiei, i-a dat lui Andrei sa studieze un cui dacic, care nu vroia sa rugineasca de peste 2000 de ani, in umezeala si intemperiile unui sanctuar dac de la Racos, din Persani, nu l-a impiedicat pe acelasi Andrei Vartic sa gaseasca o lupa (bolovan) din acelasi alfa-fier pur tocmai la Pestera Bodii. Distanta dintre Racos si Pestera Bodii fiind de peste 100 km. Ciudati si acesti stramosi ai nostri, care atinsesera perfectiunea in obtinerea si protejearea fierului si nu numai a fierului, dar si a aurului, pe care nu-l foloseau nici pentru podoabe, nici pentru monede si pe care, totusi, il adunau in cantitati uriase).
*Andrei Vartic, Magistralele tehnologice ale civilizatiei dacice, Ed. Basarabia, 1998.

Pe data de 4 septembrie 1997 soseam la Chisinau sa-mi intilnesc un prieten, Tudor Pantiru - fostul Ambasador al Republicii Moldova la Natiunile Unite, si sa ma reped pina la Orheii Vechi, din ratiuni sentimentale familiale. Am intilnit o multime de oameni minunati dar povestea unuia dintre ei mi s-a parut deosebit de interesanta.

L-am cunoscut pe Andrei Vartic, de profesie fizician-spectroscopist, un pasionat al istoriei dacilor, care-mi spunea:
"Este trist sa stai de vorba cu "profesori universitari in arheologie" care sapa tot cu lopata veche de 20-40-100 de ani si nimic altceva, mentinind cercetarea arheologica, in Romania, pe pozitii aproape paukeriste, negind or refuzind sa vada radacinile extraordinare pe care romanii o au in civilizatia lumii".

A face azi cercetare arheologica fara laboratoare de teren, care sa-i spuna cercetatorului ce roca sapa, ce compozitie are cutare caramida sau ciob, fara acces la Internet, la cele mai solide baze de date, fara urmarire prin satelit a ceea ce se intimpla in Carpati (ca de pilda misterioasele "arsuri"), fara o echipa solida multi-disciplinara incluzind sociologi, etnologi, istorici, medici, economisti, este in cercetarea arheologica moderna un fel de a juca turca pe rampa de lansare a unei rachete, nevazind altceva decit tuiul.

L-am intrebat cum de ajuns sa fie asa de pasionat de daci, la care Andrei mi-a raspuns:
"Pe vremea cind eram student in anul I la Fizica, in 1966 la Leningrad, unchiul meu, Grigore Constantinescu - absolvent al Sorbonei, mi-a facut cadou cartea lui Daicoviciu "Dacii" - pe atunci o carte interzisa pe teritoriul Republicii Socialiste Sovietice Moldovenesti. Am devenit asa de indragostit de acei Daci, incit imediat dupa colapsarea imperiului sovietic, am fugit repede "Acasa" in Muntii Orastiei, ca sa-i intilnesc pe Daci ori pe urmasii lor."

Ce a realizat Andrei Vartic, in expeditia sa, este formidabil. Acesta descifreaza Topografia Dacica, redescopera Metalurgia Dacica - cea mai avansata din lumea antica, descrie materialele de constructie dacice, in special Betoanele Dacice, vorbeste despre Cosmogonia Dacica, Moralitatea la Daci si, ce este cel mai important, ii redescopera pe Daci, scriind carti ca: "Ospetele Nemuririi", "Enigmele Civilizatiei Dacice", "Fierul-Piatra, Dacii-Timpul", "Magistralele Tehnologice ale Civilizatiei Dacice", publicindu-si cercetarile chiar si in conferinte NATO.

El, Andrei Vartic, ridica valul nepasarii de pe trecutul nostru dacic. In timp ce se plimba, acum 7-8 ani, in jurul Movilelor Ciclopice de la Sona, descopera in huma acestora o veritabila Ghiara de Sfinx; fiind un om corect, el cheama Institutul de Arheologie din Cluj, care trimite pe cineva ce soseste peste noapte, o ridica si ... dispare. "Ei, asa or fi legile pe aici" si-a spus Andrei, putin necajit ca ei, arheologii, nu au discutat si cu el.

Era vara, frumos, papadii galbeme peste tot cind Andrei gaseste calupuri de fier dacic de peste 40kg si din nou corect ii anunta pe "tovarasii" arheologi care vin, iau si ... pleaca.

Tot el gaseste in sanctuarul dacic de la Racos, Cuie Dacice si din nou "echipa" de bravi arheologi romani (?) soseste in frunte cu Dl. Prof. dr. Ioan Glodariu si il felicita, iau Cuiele Dacice, nu inainte de ai da "cadou" si lui Andrei ... un Cui Dacic "cu tema" sa-l cerceteze.
Andrei trece cu Cuiul peste granita, acasa, de cealalta parte a Prutului, la ceilalti romani, urmasi ai acelorasi Daci, dar despartiti de niste politicieni care i-au convins pe istoricii moldoveni ca ei ar fi de un alt neam si ca ar vorbi si o alta limba, diferita, Moldoveneasca, care ar avea si niste foarte mici asemanari cu Limba Romaneasca, dar prea mici pentru a fi luate in consideratie. Dar ei politicienii din dreapta si din stinga Prutului, cind se intilnesc, uita ca nu folosesc traducatori, ba de multe ori sint veri ori cumnati, avind si aceleasi nume.

Dar sa revenim la Andrei Vartic. Se facuse iarna la Chisinau, intr-o zi ningea, in alta ploua, iar el, Andrei, intr-una din dupa amieze se uita cind pe geam, afara la ploaie, cind la Cuiul Dacic vechi de peste 2000 de ani, primit ca "tema de lucru", care nu era nici mincat, nici acoperit de rugina, o adevarata minune.
Astfel incepe istoria acelui Cui Dacic, Cui al lui Pepelea (spun eu), primit de la profesorul roman, de arheologie de din dreapta de Prut.
Andrei ia cuiul si fuge cu el la Institutul de Metalurgie de la Balti unde, minune, X-Ray-ul arata ca, acel cui de peste 2000 de ani, acel Cui Dacic care nu vrea sa rugineasca, avea in componenta lui nici mai mult nici mai putin decit alfa-fier pur de 99,97%; nici urma de impuritati, adica de compusi ai carbonului ce ramin de la prelucrare.

O "Minune Antica", care va atrag atentia ca se poate obtine numai in conditii speciale de laborator sau in cosmos! Pina la ora actuala sint cunoscute in lume numai doua exemple de astfel de fier antic: stilpul de fier de la Delhi si un disc din Mongolia, datat din secolul IX, cercetat si in laboratoarele de la NASA, cit si la Universitatea Harvard.
Specialistii spun ca procesul modelarii unui obiect din fier pur este mult mai complicat chiar decit obtinerea lui, data fiind posibilitatea introducerii in el a unor impuritati. Discul din Mongolia putea fi modelat doar in cosmos, sustin specialistii de la NASA, iar cercetatorii de la Chisinau aveau aceasi parere despre Cuiul Dacic.

Andrei, pragmatic, mai neincrezator, a fugit cu Cuiul la Leningrad, la Institutul Metalurgic, caci fier pur, o fi el dar poate ca suprafata lui sa fi fost vopsita cu vreo vopsea speciala "dacica", ca sa nu rugineasca. La Leningrad cercetatorii au mai descoperit o minune, despre care va voi vorbi mai tirziu.

Vrind sa verifice minunea, Andrei ia "Cuiul lui Pepelea" si fuge la Moscova. Si de asta data rezultatul a fost acelasi: Cuiul Dacic care nu vroia sa rugineasca de peste 2000 de ani, format din alfa-fier pur in proportie de 99,97% era acoperit, nu cu vopsea, ci cu 3 straturi moleculare, perpendiculare, care-l protejau impecabil, pastrindu-i puritatea, aceste trei straturi fiind, tineti-va respiratia va rog:
1. suprafata - Magnetita "Fe3O4"
2. oxid de fier "FeO"
3. alumo-silicati.

Prin cercetarile efectuate de profesorul Kiosse si doctor Galina Volodin, utilizind metode de iradiere cu X-Ray aplicate la pelicule subtiri de semiconductori (asa numitele unghiuri mici) s-a putut observa peliculele protectoare despre care am vorbit mai sus. Profesor Daria Grabco a studiat la microscop microstructura deosebita a fierului dacic si a mai observat ca acest fier are doua straturi de "domene", unul central si unul de suprafata.
Domenele, si aici este "ciudatenia", sint orientate perpendicular unul pe altul asta insemnind ca, mai intii s-a solidificat (in cimpul magnetic al Pamintului) stratul interior, apoi, peste el s-a aplicat in stare lichid! un alt strat, care s-a solidificat si el, dar ... in alta pozitie fata de cimpul magnetic al Pamintului!!!

Ei domnilor si asta se intimpla acum peste 2000 de ani, intr-o tara salbatica, populata de tarani daci, primitivi si salbatici. Cuceriti mai tirziu de romani (numai 14% din teritoriul Daciei) care au sosit cu o "mica" armata de 150.000 de legionari si carora le-au trebuit mai mult de 6 ani sa cucereasca ce ... citiva kilometri din Spatiul Dacic. Oare s-a intrebat cineva cum a putut rezista in fata Romei, o simpla civilizatie taraneasca? De ce se temeau romanii de daci? De ce Caesar si Burebista au murit in acelasi timp? De ce, de la moartea lui Caesar (care dorise sa porneasca razboiul impotriva dacilor) si pina la cucerirea a numai 14% din Dacia, de catre Traian, au mai trebuit sa treaca 150 de ani? De ce in toti acesti 150 de ani romanii si dacii nu s-au avintat in conflicte directe? De ce nici o armata romana nu pleca la razboi fara sa aibe cel putin un Doctor Dac cu ea? Ce or fi avut de impartit ei dacii si romanii ca acestia din urma, dupa cucerirea unei bucati asa de neinsemnate din teritoriul Daciei, sa declare cea mai lunga sarbatoare cunoscuta pina in zilele noastre, o sarbatoare de nici mai mult nici mai putin de 123 de zile, in care poporul roman putea sa manince si sa bea gratuit pe socoteala statului ... 123 de zile? Ce or fi sarbatorit de fapt romanii? Astfel se demonstreaza ca ei Dacii au lasat documente mult mai rezistente in fata macinarii timpului decit cele ale anticilor Greci sau Romani, dar in alt limbaj decit in cel scris-vorbit. Limbile sint si ele supuse distrugerii, alfabetele la fel.

Ca dacii ne-au lasat mostre de "civilizatie" extraordinara ca:
- Betoane perfecte nedistruse de timp, apa si intemperii de peste 2000 de ani
- Metalurgie mai avansata decit ceea din zilele noastre - cuie care nu ruginesc de 2000 de ani, calupuri de fier de 40 kg, cind romanii nu puteau sa topeasca in cuptoarele lor bucati mai mari de 25kg.
- Modelele Matematice de la Gradistea Muscelului si desigur cele Topografice, prin asezarea "asa ziselor cetati" din Muntii Sureanului, Cindrelului, Persanilor (Racos) intr-o ordine perfect geometrica de invidiat chiar si azi.

Dar nimanui, se pare, ca ii pasa acolo sus, la nivel "profesoral" de acesti daci, iar Andrei Vartic in loc sa gaseasca nu intelegere, ci dorinta arzatoare din partea compatriotilor romani, sa nu fie nevoit sa se duca in Rusia cu acel "Cui al lui Pepelea", spre a-i cerceta misterele.
De ce nu s-a oferit Institutul de Metalurgie din Romania sa faca studii, daca nu din sentiment patriotic, macar interes stiintific? Pe Andrei Vartic l-a chemat si presedintele de atunci, Ion Iliescu, pentru o intrevedere de 15 minute, care a durat o ora si jumatate, urmata de promisiuni – dar guvernul s-a schimbat!

Istoria poporului nostru Carpato-Dunarean nu a fost scrisa inca, iar Sarmisegetuza este inca un mister acoperit de paminturi care poate ca o protejaza. Unii spun ca numele ei vine de la Sarmis e (si) Getuza, altii mai initiati in tainele Vedice il citesc Sarmi Seget Usa, adica "Eu ma grabesc sa curg" (in sanscrita).
Din nefericire azi pling si caprele din Muntii Orastiei de mizeria ce domneste in "Zona Sacra" a Sarmi-Segetusei. Excavatii cu buldozere, nepasare, chiar reavointa iau locul a ceea ce ar fi trebuit sa fie declarata rezervatie a cetatilor dacice din Muntii Sureanului. Ce nume ciudat si acest Sureanului, ce o fi insemnind domnilor arheologi, istorici, lingvisti?

Il citez din nou pe prietenul meu Andrei Vartic, care spunea ca "Lipsa idolilor in asezarile dacilor din Muntii Suryanului (Surya, zeul soarelui la indienii arhaici, urmasi ai arienilor Carpato Danubieni, spun eu) ne duce cu gindul la Marele creator Divin, al poporului dac, Daksha, zapacit si el de Creatia sa, aflata in contiuna, ireversibila si cuantificata descoperire a Drumului Frumos, s-a indragostit de ea.
De aceea el, daco-romanul, cind spune "buna ziua" de fapt spune "Bun e Dyaus". El Dyaus Pitar (pitar - cel ce aduce pita - in sanscrita) a fost primul mare zeu al arienilor (indo-europeni cum se mai spune). De la el se trage Zeus, Saturn, si intorcindu-ne la cea mai veche, poate, poveste a genezei cind Zeului Suprem i-a placut Pamintul a dat nastere prin respiratia sa celor 7 zei ai genezei lumii, avindu-l conducator pe Marele Zeu Dak-Sha.
Acesta dupa ce s-a uitat peste tot pe pamint a gasit un loc unde ape albastre tisneau din munti impaduriti, dealuri blinde ii inconjurau, acoperite de covoare verzi de iarba, unde clima era blinda si ... in timpul noptii a populat acest spatiu sacru cu primii 10.000 de fii, fii lui iubiti Dacii "the chosen people".

"Bun e Dyaus" domnilor daco-romani, treziti-va si va redescoperiti trecutul pina nu vi-l fura or distruge altii, daca nu o veti face voi insisi.
(Dr. Napoleon Savescu)


Sursa:

miercuri, 30 martie 2011

The Short Guide to Finding Your Passion

~ by Leo Babauta

The supreme accomplishment is to blur the line between work and play.” - Arnold Toynbee

Following your passion can be a tough thing. But figuring out what that passion is can be even more elusive.

I’m lucky — I’ve found my passion, and I’m living it. I can testify that it’s the most wonderful thing, to be able to make a living doing what you love.
And so, in this little guide, I’d like to help you get started figuring out what you’d love doing.

This will be the thing that will get you motivated to get out of bed in the morning, to cry out, “I’m alive! I’m feeling this, baby!”. And to scare your family members or anyone who happens to be in yelling distance as you do this.

This guide won’t be comprehensive, and it won’t find your passion for you. But it will help you in your journey to find it.

Here’s how.

1. What are you good at? Unless you’re just starting out in life, you have some skills or talent, shown some kind of aptitude. Even if you are just starting out, you might have shown some talent when you were young, even as young as elementary school. Have you always been a good writer, speaker, drawer, organizer, builder, teacher, friend? Have you been good at ideas, connecting people, gardening, selling? Give this some thought. Take at least 30 minutes, going over this question — often we forget about things we’ve done well. Think back, as far as you can, to jobs, projects, hobbies. This could be your passion. Or you may have several things. Start a list of potential candidates.

2. What excites you? It may be something at work — a little part of your job that gets you excited. It could be something you do outside of work — a hobby, a side job, something you do as a volunteer or a parent or a spouse or a friend. It could be something you haven’t done in awhile. Again, think about this for 30 minutes, or 15 at the least. If you don’t, you’re probably shortchanging yourself. Add any answers to your list.

3. What do you read about? What have you spent hours reading about online? What magazines do you look forward to reading? What blogs do you follow? What section of the bookstore do you usually peruse? There may be many topics here — add them to the list.

4. What have you secretly dreamed of? You might have some ridiculous dream job you’ve always wanted to do — to be a novelist, an artist, a designer, an architect, a doctor, an entrepreneur, a programmer. But some fear, some self-doubt, has held you back, has led you to dismiss this idea. Maybe there are several. Add them to the list — no matter how unrealistic.

5. Learn, ask, take notes. OK, you have a list. Pick one thing from the list that excites you most. This is your first candidate. Now read up on it, talk to people who’ve been successful in the field (through their blogs, if they have them, or email). Make a list of notes of things you need to learn, need to improve on, skills you want to master, people to talk to. Study up on it, but don’t make yourself wait too long before diving into the next step.

6. Experiment, try. Here’s where the learning really takes place. If you haven’t been already, start to do the thing you’ve chosen. Maybe you already are, in which case you might be able to skip to the next step or choose a second candidate to try out. But if you haven’t been, start now — just do it. It can be in the privacy of your own home, but as quickly as possible, make it public however you can. This motivates you to improve, it gets you feedback, and your reputation will improve as you do. Pay attention to how you feel doing it — is it something you look forward to, that gets you excited, that you love to share?

7. Narrow things down. I recommend that you pick 3-5 things from your list, if it’s longer than that, and do steps 5  & 6 with them. This could take months, or perhaps you’ve already learned about and tried them all out. So now here’s what you need to ask yourself: which gets you the most excited? Which of these can produce something that people will pay for or get excited about? Which can you see yourself doing for years (even if it’s not a traditional career path)? Pick one, or two at the most, and focus on that. You’re going to do the next three steps with it: banish your fears, find the time, and make it into a career if possible. If it doesn’t work out, you can try the next thing on your list — there’s no shame in giving something a shot and failing, because it’ll teach you valuable lessons that will help you to be successful in the next attempt.

8. Banish your fears. This is the biggest obstacle for most people – self-doubt and fear of failure. You’re going to face it and banish it. First, acknowledge it rather than ignoring or denying it. Second, write it down, to externalize it. Third, feel it, and be OK with having it. Fourth, ask yourself, “What’s the worst that can happen?” Usually it’s not catastrophic. Fifth, prepare yourself for doing it anyway, and then do it. Take small steps, as tiny as possible, and forget about what might happen — focus on what actually is happening, right now. And then celebrate your success, no matter how small.

9. Find the time. Don’t have the time to pursue this passion? Make the time, dammit! If this is a priority, you’ll make the time — rearrange your life until you have the time. This might mean waking earlier, or doing it after work or during lunch, or on weekends. It will probably mean canceling some commitments, simplifying your work routing or doing a lot of work in advance (like you’re going on a vacation). Do what it takes.

10. How to make a living doing it. This doesn’t happen overnight. You need to do something, get good at it, be passionate about it. This could take months or years, but if you’re having fun, that’s what’s most important. When you get to the point where someone would pay you for it, then you’re golden — there are many ways to make a living at that point, including doing freelance or consulting work, making information products such as ebooks, writing a blog and selling advertising. In fact, I recommend you do a blog if you’re not already — it’ll help solidify your thinking, build a reputation, find people who are interested in what you do, demonstrate your knowledge and passion.

I told you this wouldn’t be easy. It’ll require a lot of reflection and soul-searching, at first, then a lot of courage and learning and experimentation, and finally a lot of commitment.

But it’s all worth it — every second, every ounce of courage and effort. Because in the end, you’ll have something that will transform your life in so many ways, will give you that reason to jump out of bed, will make you happy no matter how much you make.

I hope you follow this guide and find success, because I wish on you nothing less than finding your true passion.

Choose a job you love, and you will never have to work a day in your life.” - Confucius

Sursa:

marți, 29 martie 2011

Degetica

~ de Hans Christian Andersen

Era odata o biata femeie saraca, traia singura si grozav dorea sa aiba un copil pe langa dansa, care sa-i fie sprijin la batranete. Se duse intr-o zi in padure, acolo intalni o zana careia ii spuse pasul ei.

Aceasta-i dete un bob de orz, zicandu-i:
- Asta nu-i orz, de cel care creste pe camp si-l mananca gainile. Pune-l intr-un ghiveci de flori si asteapta.
- Iti multumesc, zise femeia, si cum se intoarse acasa, isi sadi bobul de orz.

In curand rasari din pamant o floare mare, frumoasa, ce semana cu o lalea imbobocita.
"Ce floare minunata!" zise femeia sarutand petalele rosii si galbene, si-n clipa aceea floarea se deschise cu zgomot mare. Acum se vede bine ca-i o lalea adevarata, si-nauntrul ei, pe fundul verde sedea o fetita mica, mica de tot si draguta, numai cat degetul cel mic de inalta, femeia ii dadu numele de Degetica.

Dintr-o coaja de nuca lustruita frumos ii gati leagan, foi de viorele ii puse in loc de saltea, si-o inveli cu o petala de trandafir. Dormea in timpul noptii, si ziua se juca pe masa, unde femeia punea o farfurie cu apa, inconjurata de-o cununa de flori. In farfurie plutea o foaie mare de lalea, pe care Degetica putea sa stea, si sa se plimbe de la o margine la alta cu ajutorul a doua fire albe de par de cal, ce-i tineau loc de vasle.
Nu se putea inchipui ceva mai dragalas ca fetita asta; s-apoi stia si sa cante, si avea un glas asa de dulce, cum nu se mai auzise pe fata pamantului.

Intr-o noapte, pe cand ea dormea, o broasca urata intra in odaie printr-o spartura a ferestrei. Si uraciunea asta sari pe masa unde dormea Degetica, invelita cu petala ei de trandafir.

- Ce frumusica sotie ar fi asta pentru baiatul meu, zise broasca.
Si insfacand coaja de nuca, iesi pe aceeasi fereastra, ducand si pe Degetica afara in gradina. Pe acolo curgea un parau, care in trecerea lui atingea o mlastina. In mlastina asta locuia broasca si cu fiul ei. Slut si murdar, semana leit cu mama lui. "Coac! Coac!" incepu el a striga, cum zari pe dragalasa fetita in coaja de nuca.

- Nu vorbi asa tare! O s-o trezesti, zise broasca. Ar putea sa ne scape inca, e asa de usoara, ca un fulg de lebada. S-o punem pe o frunza lata de lipan, in mijlocul apei. O sa fie acolo ca pe un ostrov si n-are sa poata fugi. In vremea asta, noi sa gatim in fundul baltii odaia cea mare, care o sa fie locuinta voastra.

Apoi broasca sari in apa si porni s-aleaga o frunza mare de lipan prinsa de mal, si aseza pe ea coaja de nuca in care dormea Degetica. Cand se trezi biata fetita si vazu unde se afla, incepu a plange cu amar. De jur imprejur era numai apa, cum sa se mai intoarca ea pe uscat?

Broasca, dupa ce impodobi odaia din fundul iazului cu papura si floricele galbene, veni cu odorul ei sa ia patutul micutei, sa-l duca in odaia pregatita. Se inclina inaintea fetitei zicandu-i:
- Iti prezint pe fiul meu, viitorul tau sot. V-am pregatit o locuinta de toata frumusetea, in fundul baltii.
- Coac! Coac! adauga fiul. Apoi luara coaja de nuca si se departara. Biata Degetica, ramasa singura pe frunza ei verde, incepu sa planga cu hohot, gandindu-se la broasca uricioasa si la soarta ce-o astepta.

Auzisera insa si pestisorii cele ce spusese broasca, si vrura sa vada si ei pe Degetica. Si cum o vazura, li se paru atat de draguta, incat socotira c-ar fi o mare nenorocire pentru dansa, sa ia de sot pe fiul broastei. Nunta asta nu trebuia sa se faca! Se adunara cu totii in jurul frunzei, si cu dintisorii lor taiara codita ce-o tinea de mal. Frunza desprinsa, duse pe Degetica departe, pe rau, asa ca broastele n-o mai puteau ajunge. Ea trecu astfel prin multe locuri frumoase, si pasarelele prin tufisuri cantau cand o vedeau:
- Ce mai fetita dragalasa! Ce mai fetita dragalasa!

Frunza plutind mereu tot inainte, tot mai departe, Degetica facu o adevarata calatorie. Pe cand mergea ea asa, un fluturas alb incepu a zbura in jurul ei, si la urma se aseza chiar pe frunza, nemaiputand sa-si lua ochii de la asa minune. Degetica, vesela ca scapase de uricioasa broasca, se bucura de frumusetea locului si de privelistea apei ce stralucea ca aurul in bataia soarelui. Isi lua cingatoarea, lega un capat de aripa fluturasului, pe celalalt de frunza, si astfel putu inainta mai repede.
Dar iata ca trecu un carabus, care, zarind-o, o prinse din zbor si se opri cu ea intr-un copac. In vremea asta frunza de lipan luneca inainte pe rausor, dusa de fluturasul care nu se mai putea desprinde de ea.

Dumnezeu stie numai spaima ce-o cuprinse pe biata Degetica, cand fu luata de carabus si dusa pe copac! Ea insa plangea acum pe fluturasul alb pe care-l legase de frunza, si se gandea ca el o sa moara de foame, daca nu s-o putea desface.
Carabusului nu-i pasa nimic de toate astea, el o aseza pe frunza cea mai mare din copac, o ospata cu sucul florilor, si, cu toate ca ea nu semana deloc a carabus, ii lauda foarte mult frumusetea.
In curand toti carabusii din copac venira s-o vada. Fetele carabusilor insa, vazand-o, isi miscara antenele zicand:
- Ce mai lucru! N-are decat doua picioare.
- Si nici antene n-are, adauga una. E slaba, subtire, si seamana cu omul. O! Ce urata e!

Degetica insa era fermecatoare, si carabusul care-o adusese, cu toate ca o gasea frumoasa, dar auzind pe ceilalti ca-i scornesc fel de fel de cusururi, i se paru si lui pe urma ca-i urata, si nu mai vru s-o tina. O dete jos din copac, si o aseza pe-o floare de cicoare.

Degetica incepu a plange de suparare, ca fusese izgonita de carabusi pentru uratenia ei, si doar ea era minune de frumoasa. Ramasa singura in padure, isi petrecu acolo toata vara. Din firicele de paie isi impleti un patut pe care-l anina sub o frunza de brusture, ca sa fie ferita de ploaie. Cu sucul florilor se hranea si setea si-o alina band roua ce cade dimineata pe frunze.

Asa trecura vara si toamna; dar iata ca sosi iarna, iarna cu zapada si frigul ei. Toate pasarelele, care-o desfatasera cu cantecele lor, plecasera-n alte tari, copacii nu mai aveau frunze, florile erau vestejite, si frunza de brusture care-o adapostea se suci, neramanand din ea decat un cotor uscat si galben.

Frigul chinui cu atat mai mult pe Degetica, cu cat acum si hainele ei erau aproape numai zdrente. Intr-o noapte incepu a ninge si fiecare fulg ce cadea asupra-i era pentru ea ca o lopata de zapada. Se-nvelise, biata, c-o frunza uscata, dar ce caldura sa-i tina asta, si acum era aproape sa moara de frig.

Langa padure era o intinsa miriste de grau, nu se vedea decat paisul ramas deasupra pamantului inghetat. Degetica porni intr-acolo. Aceasta era pentru ea o uriasa padure de strabatut. Ajunse zgribulita de tot, la vizuina unui soarece de camp. Intra pe-o gaurica mica, sub paie, soarecele era batran si avea o locuinta foarte buna, o odaie plina numai cu graunte de tot felul, o bucatarie si o sufragerie frumoasa. Degetica veni la usa ca cersetoare si ceru sa-i dea si ei un bob de grau, ca de doua zile n-a mancat nimic.

- Saracuta de tine, zise soarecele, care avea o inima buna, vino de mananca si tu cu mine in odaia mea, este cald aici.
Si prinzand soarecele dragoste de Degetica ii zise:
- Iti dau voie sa stai toata iarna aici, da’ cu tocmeala sa-mi tii totdeauna odaia curata, si sa-mi spui povesti frumoase, ca ma prapadesc dupa ele.
Degetica primi cu bucurie invoiala si n-avu a se plange de nimic.

- O s-avem musafiri, zise intr-o zi soarecele. Vecinul meu are obicei sa vina la mine o data pe saptamana. El e mult mai bogat decat mine, are odai mari si poarta o blana frumoasa de catifea. Daca ar vrea el sa te ia de sotie ai fi foarte fericita, sa-i spui povestile tale cele mai frumoase.

Degetica insa nu prea avea pofta sa se marite cu bogatul vecin care nu era decat un sobol. Imbracat in blana-i de catifea neagra, veni sa-si faca vizita. Se luara intai de vorba despre bogatiile si despre invatatura lui, dar sobolul vorbea rau de soare, de flori, ca el niciodata nu le vazuse.

Degetica ii canta o multime de cantece, intre altele: "Zboara carabus, zboara, zboara!" si "Cand vine in camp calugarelul". Sobolul incantat de glasul ei, isi arata numaidecat dorinta de a se casatori c-o persoana asa de bine inzestrata, dar de hotarat nu hotari inca nimic, fiindca era foarte chibzuit.

Sobolul ca sa faca placere fetitei si soarecelui, ii pofti sa se plimbe printr-o hruba lunga ce sapase de curand, pe sub pamant, intre cele doua locuinte, si le spuse sa nu se sperie de-o pasarica moarta, pe care au vazut-o in drumul lor.
Si-ntaia oara cand soarecele si Degetica venira sa faca plimbarea asta, sobolul le iesi inainte tinand in dinti un putregai din care iesea o lumina alba care inchipuia un felinar. Cand ajunsera la locul unde era pasarica moarta, sobolul sparse putin tavanul hrubei, si o raza de lumina strabatu de-afara. In fata lor statea intinsa o randunica, desigur moarta de frig, cu aripile stranse, cu capul si picioarele ascunse sub pene. Vederea asta mahni sufletul fetitei, ea care iubea atat de mult pasarelele ce-o inveselisera toata vara cu cantecele lor! Dar sobolul impinse cu laba pe randunica, zicand:
- N-o sa mai fluiere de-acum! Ce mare nenorocire sa te nasti pasare! Slava Domnului, niciunul dintre neamurile mele n-o sa aiba o soarta asa de ticaloasa. O astfel de faptura n-are alta avere decat acelasi si acelasi cirip, cirip! si cand vine iarna moare de foame.
- Cuminte graiesti! raspunse batranul soarece, acest ciripit nu aduce nimic, e tot ce trebuie ca sa pieri de foame: si cu toate astea sunt unii care-si fac o fala numai ca stiu sa cante.

Degetica nu zise nimic, dar cand soarecele si sobolul se intoarsera cu spatele, ea se apleca incetisor asupra pasaricii si dand la o parte penele capului, ii saruta ochii inchisi.
„Poate ca-i tocmai aceea care canta asa de dragut pentru mine asta vara, se gandi ea, biata pasarica, tare mi-e mila de tine!"

Sobolul dupa ce astupa spartura pe care-o facuse in tavan, isi petrecu musafirii pana acasa. Neputand dormi deloc noaptea aceea, Degetica se scula si impleti un covoras din firicele de paie, si repede se duse de-l intinse peste pasarica moarta. Apoi ii puse de-o parte si de alta un smoc de lana ce gasise la soarece, parca i-ar fi fost teama ca nu cumva raceala pamantului sa faca rau trupului neinsufletit.

- Adio, pasarica frumoasa, adio! Iti multumesc pentru cantecul tau care ma fericea atat de mult asta vara, cand puteam sa ma bucur de verdeata si sa ma incalzesc la soare.
Si isi rezema capul pe inimioara randunelei, dar deodata se scula speriata, simtise o miscare usoara, incepuse a bate inima pasarelei, care nu era moarta ci numai amortita de frig. Caldura o reinviase. Toamna, cand se duc rindunelele in tarile calde, daca intarzie vreuna pe drum, frigul o culca la pamant, ea pare moarta si zapada o inveleste.

Degetica tremura inca de spaima, pe langa ea, care nu era mai inalta decat degetul cel mic, randunica parea un urias. Totusi ea nu-si pierdu cumpatul, stranse bine lana imprejurul pasaricii, se duse repede s-aduca o frunza de menta cu care se-nvelea ea, si i-o puse pe cap.

In noaptea urmatoare ducandu-se iar la bolnava ei, o gasi cu viata, dar era atat de slaba, incat abia o clipa deschise ochii sa vada fetita, care tinea in mana, ca sa-i dea lumina, o farama de putregai lucitor.

- Iti multumesc, dragalasa copilita, zise pasarica, tu m-ai incalzit. Peste putin timp am sa capat puteri, si-am sa zbor la soare.
- E frig tare afara, raspunse Degetica; ninge, ingheata, mai stai in patutul tau, o sa am eu grija de tine.

Apoi ii aduse apa intr-o frunzisoara. Pasarica o bau, si-i povesti cum rupandu-si o aripa intr-un tufis de maracini, nu s-a mai putut tine de celelalte pasari cand au plecat in tarile calde. Atunci a cazut la pamant si din clipa aceea nu-si mai amintea nimic din ce i se-ntamplase.

Toata iarna Degetica, fara stirea soarecelui si a sobolului, ingriji cu multa dragoste pe randunica. Cand sosi primavara si soarele incepu a incalzi pamantul, pasarica isi lua ziua buna de la fetita, care-i redeschise in tavan spartura facuta de sobol. Randunica ruga pe fetita sa mearga impreuna cu ea in padurea inverzita. Degetica insa stia ca plecarea ei o sa faca mare suparare batranului soarece.

- Nu, zise ea, nu pot merge.
- Adio dar, adio dragalasa copilita! raspunse randunica, luandu-si zborul spre soare.
Degetica o privi zburand si avea lacrimile in ochi, ii era asa de draga pasarica! "Cirip! cirip!" mai zise o data randunica si nu se mai vazu.
Si Degetica era cu atat mai mahnita, cu cat ea nu putea iesi sa se bucure de razele soarelui.

Graul crestea acum deasupra locuintei soarecelui, si pentru fetita, numai cat degetul cel mic de inalta, se parea ca-i o padure mare.
- In vara asta, trebuie sa-ti lucrez zestrea, ii zise soarecele, caci plicticosul sobol ceruse mana fetitei. Si ca sa te mariti cu sobolul trebuie sa fii si tu mai bine chivernisita din rufarie si din haine.

Mititica fu silita sa-si ia furca-n brau si soarecele mai lua cu ziua inca patru paianjeni, care torceau si teseau fara incetare.
In toate serile venea sobolul si le vorbea de neajunsurile verii, care usuca pamantul si-l face de nesuferit. Asa ca si nunta n-au s-o faca decat mai pe toamna.

In vremea asta Degetica in toate zilele venea pana-n usa vizuinii, la rasaritul si la apusul soarelui si se uita si ea printre spicele batute de vant la cerul albastru, bucurandu-se de frumusetea de afara si gandindu-se la randunica iubita. Dar randunica era departe, poate ca n-o sa mai vina niciodata.

Sosi si toamna si Degetica isi gatise zestrea.
- Peste patru saptamani facem nunta! zise soarecele. Si biata fetita incepu a plange, ca ea nu voia deloc sa se marite cu ursuzul de sobol.

- Ce prostie! striga soarecele, ia sa nu fii asa de incapatanata, ca pe urma te musc cu dintii mei cei ascutiti. Ar trebui sa te simti foarte fericita ca te ia de sotie un domn asa de falnic, care poarta o blana de catifea neagra, cum nici imparateasa nu are la fel. Mai bine multumeste lui Dumnezeu ca gasesti o bucatarie si o pivnita asa de plina cu de toate.

Dar iata ca sosi si ziua nuntii. Sobolul se infatisa ca sa ia pe Degetica si s-o duca sub pamant, unde niciodata nu era sa mai vada lumina soarelui, fiindca sotul ei nu-l putea suferi. In locuinta soarecelui tot mai putea veni pana-n usa sa se bucure de lumina.
- Ramani cu bine, soare frumos! zise ea cu un aer mahnit, ridicand manutele in sus, ramai cu bine! Ca eu sunt osandita sa traiesc de-acum inainte in intuneric, lipsita de razele tale.

Apoi facu cativa pasi afara din casuta, graul era secerat, nu mai ramasese decat paisul.
- Adio, adio! zise ea sarutand o floricica rosie, daca vreodata vei vedea pe randunica mea, sa-i spui ca ma gandesc la ea.
- Cirip! Cirip! auzi ea cantand langa dansa. Ridica ochii si-o vazu.

Randunica nu mai putu de bucurie cand zari pe Degetica, cobori repede ciripind mereu Cirip! Cirip! si se aseza langa binefacatoarea ei. Aceasta-i povesti cum trebuie sa se marite cu uriciosul de sobol, care locuia sub pamant, unde niciodata nu strabate soarele. Si spunand toate astea, siroaie de lacrimi curgeau din ochii ei.

- Vine iarna, zise randunica, eu trebuie sa plec in tarile calde, vrei sa vii cu mine? Te vei sui pe spinarea mea, te prinzi cu cingatoarea ta de mine, si vom zbura departe de uriciosul tau sobol si de locuinta-i intunecoasa, dincolo de munti, unde soarele straluceste mai frumos ca aici, unde vara si florile nu se trec niciodata. Haide, vino cu mine, scumpa fetita, tu care mi-ai salvat viata cand zaceam in intuneric, pe jumatate moarta de frig.

- Da, da, merg cu tine! zise Degetica. Si se sui pe spatele pasarelei, lega cingatoarea ei de o pana mai mare si astfel trecura pe deasupra padurii, a marii si a muntilor inalti acoperiti cu zapada.

Degeticii ii era frig, atunci se vari in penele calde ale pasarelei, lasandu-si numai capsorul afara, ca sa poata vedea frumusetile ce-i lunecau pe dinaintea ochilor. Si ajunsera astfel intr-o tara calda, unde vita cu struguri dulci creste pe margina santurilor, unde sunt paduri intregi de lamai si de portocali, unde felurite flori, care de care mai minunate, raspandesc cele mai dulci miresme. Pe drumuri, copiii se jucau cu fluturi mari pestriti.

Randunica se opri pe marginea unui lac albastru, langa un palat de marmura, inconjurat de coloane mari ce sprijineau largi bolti de vita. Pe sub streasina erau nenumarate cuiburi. Unul din aceste cuiburi era al randunicii.
- Iata si locuinta mea, zise pasarica, tu insa n-ai sa poti sta aici, alege-ti o floare care-ti va placea si eu te voi aseza acolo. O sa-mi dau toata silinta ca sa nu-ti lipseasca nimic.
- Cu bucurie! raspunse Degetica, batand din manutele ei.

Flori mari albe cresteau printre franturile unei coloane rasturnate, randunica puse fetita acolo, intr-o floare, pe una din cele mai largi frunze. Degetica in culmea fericirii, era uluita de toate frumusetile ce-o inconjurau.

Dar iata ceva care-o mira mai presus de toate: un omulet mic de tot, alb si straveziu ca sticla, statea pe o floare inalta cat degetul, el avea pe cap o coroana de aur si la umeri aripi stralucitoare.

Era Duhul florilor, si fiecare floare era locuinta unei perechi de asemenea mici fapturi cu chip omenesc, iar el, Domn era, peste intreg poporul acesta.
- Doamne, ce frumos e! zise incet Degetica randunelei.

Printisorul asta, cand vazu pasarea, uriasa pentru el, se sperie intai, dar cum zari pe Degetica i se mai puse inima la loc. I se paru cea mai frumoasa fiinta din lume. Ii puse coroana de aur pe cap, o intreba cum o cheama si daca vrea sa fie sotia lui. Ce sot era acesta, pe langa fiul broastei, ori pe langa sobolul cu blana de catifea neagra! Primind sa fie sotia lui, ea se facea Zana florilor! Se invoi deci, si-n curand incepura a iesi din fiecare floare cate un domn si o doamna, mititei ca si ea, si care veneau sa-i faca daruri. Nimic n-o bucura mai mult, ca o pereche de aripi stravezii care fusesera mai inainte ale unei gaze albe. Prinse numaidecat aripile de umerii ei si incepu sa zboare de la o floare la alta.

In vremea asta randunica in cuibul ei, canta cele mai vesele si melodioase cantece de nunta, insa trista in sufletul ei ca trebuia sa se desparta de fetita.
- De-acum inainte, n-o sa te mai cheme Degetica, ii zise Duhul florilor: noi iti vom zice Maia.
- Adio, adio! zise randunica luandu-si zborul spre Danemarca. Acolo cum sosi, isi regasi vechiul cuib deasupra ferestrei celui care a scris povestea asta si care-i astepta reintoarcerea.

Cirip! Cirip! incepu ea, si astfel afla el povestea!


Sursa: [Foto]

luni, 28 martie 2011

Best attitude for living

"My pain may be the reason for somebody's laugh...But my laugh must never be the reason for somebody's pain."
~ Simran


Durerea mea poate provoca rasul cuiva... Dar rasul meu, niciodata, nu trebuie sa provoace durere cuiva.

sâmbătă, 26 martie 2011

A iubi...

~ de Bruno Ferrero

A iubi este provocarea cea mai ambitioasa a intregii noastre existente. Cea care aduce cele mai mari satisfactii. Spune-le celor pe care ii iubesti:

„Vreau sa stii cat de important esti pentru mine, iar daca vrei, poti fi creatorul persoanei care se afla in mine. Tu esti singurul care poate dărâma zidul in spatele caruia tremur. Tu esti singurul care poate vedea in spatele măștii mele. Tu singur ma poti elibera de lumea mea de umbra, facuta din panica, din nesiguratna si singuratate. De aceea, te rog, nu trece mai departe.
Stiu ca nu va fi usor pentru tine. Convingerea ca nu valorez nimic ridica in mine ziduri de netrecut. Si cu cat te vei apropia mai mult de mine, cu atat, poate, voi reactiona mai orbeste. Vezi, se pare ca lupt impotriva celor de care am mai mare nevoie.

Mi-au spus ca iubirea e mai puternica decat orice zid si aceasta este singura mea speranta. De aceea, dărâmă zidurile acestea cu mâinile tale puternice dar blande, caci ceea ce este infantil in mine este foarte sensibil si nu poate creste in spatele acestor ziduri.
De aceea, te rog nu renunta! Am nevoie de tine!”
.

vineri, 25 martie 2011

Luceafărul de seară şi Luceafărul de zi

~ Basme populare ~

A fost când a fost, pe vremea când se potcovea puricele cu nouăzeci şi nouă ocă de fier la un picior, cu nouăzeci şi nouă ocă de oţel la alt picior şi tot i se părea uşor.

A fost odată un împărat şi avea împăratul cela un băiat neastâmpărat şi zbânţuit, de nu mai avea încotro. Într-o zi, băiatul a ieşit la poartă şi împroşca cu praştia pietre. Tocmai atunci a trecut prin poarta palatului o babă cu un ulcior cu apă. Băiatul a împroşcat şi a nimerit drept în ulcior. Ulciorul s-a stricat, apa toată s-a vărsat, iar baba s-a întors şi i-a zis băiatului:
— Să mergi tot pământul umblător, astâmpăr să nu mai ai, până nu vei nimeri pe tărâmul fără de moarte, şi nici acolo ceas de tihnă şi loc de odihnă să nu-ţi afli.

Băiatul s-a întors în palat şi după trei zile a prins a se lua pe gânduri, l-a pălit o tristeţe şi un dor să meargă în lume, să găsească tărâmul fără moarte. S-a luptat el în sinea lui cât s-a luptat şi într-o bună dimineaţă îi spune împăratului să-i dea bani de cheltuială, haine de primeneală, sabie şi buzdugan, că se duce în lume. N-a putut nimeni să-i stea în cale, s-a dus feciorul împăratului şi dus a fost. Dacă s-a pornit, a mers pe un drum, pe altul, ba într-un sat, ba în altul şi a ajuns la o chilie. A bătut în uşă, a ieşit un sihastru şi l-a întrebat:
— Ce cauţi, măi băiate?
— Caut tărâmul fără de moarte.

Sihastrul s-a mirat:
— Încă nu mi s-a dat ochii a vedea şi urechile a auzi de aşa tărâm.
— Ce mă fac eu acum, că doar înapoi n-am să mă întorc.

Sihastrul atunci i-a dat un sfat:
— Treci pădurea aceasta deasă şi întunecoasă. În pădure ai să întâlneşti tot felul de jivine, pe la toate să mergi, să le dai bună ziua! La urmă ai să ajungi la un palat, dinaintea acestui palat stă culcat un balaur cu capul pe prag, îi dai şi lui bună ziua; el de bucurie are să întoarcă capul într-o parte, şi ai să treci. Acolo ţi-or spune încotro să mergi.

Feciorul împăratului aşa a şi făcut, a umblat pădurea toată, şi câte animale, păsări şi gângănii a întâlnit la toate le-a dat binețe. După aceea a ajuns la un palat. În faţa palatului stătea un balaur culcat cu capul pe prag.

Feciorul împăratului de departe s-a închinat şi i-a zis:
— Bună ziua, laur-balaur cu solzii de aur!
Balaurul s-a bucurat, a întors capul şi a spus:
— Să nu-mi fi dat bună ziua, aici îţi făceam capătul.

Băiatul a păşit pragul şi a răspuns:
— Să te fi repezit asupra mea, aici te făceam harcea-parcea.

A intrat feciorul împăratului în palat şi a văzut un moşneag cât lumea de bătrân.
— Ce vânturi te poartă pe-aicea, voinice?
— Caut tărâmul fără de moarte.
— Departe-i, voinice, departe, nimeni n-a fost pe cele tărâmuri şi nimeni nu ştie drumul. Fiindcă mi-ai dat binețe la toate jivinele, o să-ţi dau un ghem de aur, să-ţi arate calea înainte. Încotro se va rostogoli ghemul, într-acolo să mergi.

Şi-a luat băiatul ziua bună, a aruncat ghemul şi ghemul a prins a se rostogoli peste dealuri, peste văi, peste câmpii, peste pustii. Cât mergea ghemul, se desprindea de pe el un fir de aur subţire ca o aţă de păianjen. Aşa a mers voinicul cale lungă, şi într-un târziu a ajuns la un stejar, unde s-a oprit să poposească.
S-a aşezat voinicul la umbră şi a nimerit drept pe o ghindă, care crăpase şi slobozise colţ. Ghinda, simţind aşa greutate asupra ei, întreabă:
— Cine eşti, voinice, şi încotro mergi?
— Sunt fecior de împărat, merg la tărâmul fără de moarte, să trăiesc cât lumea şi pământul.
Ghinda îi zice:
— Dă-te de pe mine, că abia am încolţit, sunt firavă şi slabă, să nu mă striveşti, lasă-mă să cresc şi, dacă vrei, stai aici cu mine şi vei trăi până voi creşte eu stejar mare şi falnic, vei vieţui până voi ajunge la adânci bătrâneţe şi, când mă voi risipi din picioare şi se vor scălda vrăbiile în colbul meu, abia atunci o să-ţi vie şi ţie sfârşitul.

Feciorul de împărat s-a sculat, a învelit ghinda cu pământ, ca să crească, şi-a luat ziua bună şi s-a pornit mai departe. A mers el şi a tot mers din urma ghemului şi a ajuns la un butuc de viţă de vie, încărcat cu struguri. S-a oprit voinicul la popas, a rupt un strugure şi a mâncat. După ce s-a săturat, viţa de vie l-a întrebat:
— Unde te duci, voinicule?
— Mă duc la tărâmul fără de moarte, unde voi trăi cât lumea şi pământul.
Viţa de vie îi zice:
— Îngroapă o bobiţă în pământ, să crească, să rodească şi, dacă doreşti, stai aici şi vei trăi până s-a înmulţi poama, de nu vor avea loc rădăcinile în pământ şi frunzele sub soare, şi cât voi fi aici, vei bea vin şi vei mânca poamă.
Voinicul a îngropat o bobiţă de poamă în pământ şi a zis:
— Îţi mulţumesc, viţă de vie, rămâi cu bine, creşte şi te înmulţeşte, că eu mă duc mai departe.
— Fii sănătos şi umblă în plin.

Feciorul de împărat a mers înainte şi, nu multă zăbavă, vede un vultur. El a întins arcul să tragă. Vulturul atunci zice:
— Voinice, nu trage şi nu mă săgeta. Ia şi mă lecuieşte şi mă îngrijește, că de mare folos ţi-oi fi. Când te-a păli vreo nevoie mare, numai cu gândul să te gândeşti la mine şi eu voi fi la tine.

Feciorul de împărat i-a purtat de grijă vulturului, i-a legat rănile cum ştia mai bine, l-a hrănit, l-a lăsat bun sănătos şi de acolea a mers mai departe şi a ajuns la malul unei ape. Mergând aşa pe malul apei, vede ceva strălucind şi înălbind înainte. Se uită el şi se gândeşte:
— Oare ce să fie?

A mers el hăt departe, şi când colo ce să vadă? Marea se trăsese la adânc, iar pe nisipul fierbinte ca focul se perpelea împăratul peştilor — lung de doisprezece paşi şi înalt de un stat de om, cu solzii de aur, cu aripile de argint, cum nu s-a mai pomenit cândva pe pământ. Băiatul s-a apropiat şi a zis:
— Alei, bun ospăţ de peşte o să mai fac!
Peştele l-a auzit şi i-a răspuns:
— Voinice, dacă mă vei mânca, n-ai să te îngraşi, mai bine ia şi mă dă la adânc şi, când vei gândi la mine, eu voi fi la tine.
El a căutat un drug lung, l-a săltat pe încetul şi l-a dat pe împăratul peştilor în mare.

Apoi băiatul şi-a luat drumul înainte şi a mers multă lume-împărăţie, cuvântul să ne fie, limba să nu ostenească, nici să poposească, şi la o bucată de loc vede o vulpe, fugărită de ogari, muşcată de câini. El întinde arcul să tragă, dar vulpea zice:
— Voinice, nu mă omorî, apără-mă de câini şi de ogari, lecuieşte-mă şi la nevoie ţi-oi fi de ajutor.

S-a repezit feciorul de împărat, a alungat câinii şi ogarii, a luat-o sub ocrotirea lui şi i-a purtat de grijă, până s-a întremat vulpea de-a binelea, şi i-a dat drumul. La despărţire vulpea i-a zis:
— Mulţumesc, fecior de împărat, că nu m-ai lăsat să mă rupă câinii şi ogarii. Când îi ajunge la vreo greutate, să te gândeşti la mine şi eu voi fi la tine.

A plecat feciorul de împărat iar la drum, şi cu cât mergea, ghemul cel de aur se dezvârtea şi se făcea tot mai mic. Aşa a mers el pe bură nescuturată, pe cale necălcată, până a ajuns la un ulm cu două tulpini.
Între tulpinile ulmului era întinsă o pânză de păianjen, iar pe pânză se zbătea un ţânţar. Când l-a văzut pe feciorul de împărat, ţânţarul a prins a striga:
— Voinice, voinice, scapă-mă, că ţi-oi sta într-o mână de ajutor. Eu ştiu unde te duci, te duci la tărâmul fără de moarte, şi de mi-i face un bine, la vremea vremii şi eu te-oi ajuta cu ceva.

Drumeţul, dacă a văzut treaba de-aşa, s-a oprit, l-a hrănit şi i-a dat drumul.
— Mulţumescu-ţi dumitale, om călător, pentru benefacere. Când îi avea vreo greutate, numai cu gândul să te gândeşti la mine şi eu voi fi la tine. Iar acum mergi sănătos înainte, căci nu ţi-a rămas mult de mers şi vei ajunge la un palat. Acolo dacă vei ajunge, mergi drept la împărat şi cere-i fata cea mai mică de mireasă, că până nu-i fi însurat, nu-i putea stăpâni tărâmul fără de moarte.

A mers feciorul de împărat, a ţinut tot drumul înainte şi de cale lungă ghemul se tot micşora , se făcuse cât un măr, apoi cât o nucă şi, când ajunsese cât mazărea, a văzut feciorul de împărat înaintea lui nişte palate aurite, poleite, mândre şi, ce să mai vorbesc, erau aşa de frumoase, că nu se mai aflau altele să le stee împotrivă pe faţa pământului. Feciorul de împărat a mers drept la palat şi a bătut în poartă. Împăratul a trimis straja de l-a întrebat ce umblă el acolo, de unde vine şi încotro se duce.

Feciorul de împărat i-a spus totul de-a fir-a-păr. Iaca cum şi iaca ce... atunci a ieşit împăratul la poartă şi voinicul i-a vorbit aşa:
— Luminate împărate, vedea-o-aş pe fiica ta cea mai mică mireasă în capul mesei şi pe mine mire alături de ea. Iată am venit să-i cer mâna. Mi-o dai?
— Ţi-o dau, ţi-o dau, dacă te vei putea ascunde să nu te găsească nimeni. Atunci vom face nuntă şi vei trăi aici la palat cât lumea şi pământul, căci de la poarta aceasta începe tărâmul fără de moarte.

Acum pe sărmanul băiat îl pălise o mâhnire ca aceea, dar ce era să facă. Stând aşa pe gânduri, îşi aduse aminte de vultur şi cât ai clipi din ochi vulturul a fost lângă dânsul.
— Ce te-ai întristat, stăpâne?
— Uite ce nevoie m-a pălit...
Şi a prins a-i spune de porunca împăratului.
— Cât despre asta, n-ai ce te întrista.

Vulturul l-a luat pe feciorul împăratului şi l-a dus tocmai la torţile cerului şi l-a ascuns după nouă rânduri de nouri.
Împăratul avea trei fete tot o faţă, tot un păr, tot o îmbrăcăminte, tot o ciuboţică. A ieşit împăratul, cu sabia goală, cu fata cea mai mare şi i-a spus hotărât că, dacă nu l-a găsi pe feciorul împăratului unde-i ascuns, îi ia capul. Fata a ieşit cu tatăl său în pragul uşii, să-l vadă pe feciorul împăratului.

S-a uitat fata pe pământ, nu l-a văzut, s-a uitat în mare, nu l-a văzut, s-a uitat în cer, l-a văzut şi a strigat:
— Ieşi de după nouri, că te văd.

Cât te-ai şterge la ochi, vulturul l-a coborât pe feciorul împăratului din nouri.
Împăratul zice:
— Acum ce, să-ţi iau capul?
Fata i-a luat apărarea voinicului:
— Luminate împărate, păcatul de prima dată se iartă.

Împăratul l-a iertat.
— Iată te iert, dar a doua oară, dacă te va vedea fata cea mijlocie, îţi iau capul.
Împăratul s-a dus la palat s-o aducă pe fiica cea mijlocie. Băiatul nu mai ştia ce să facă.

Cum stătea el oropsit şi se tânguia, cine să-l scoată dintr-o greutate ca aceasta, îşi aduce aminte de împăratul peştilor. Numai cu gândul s-a gândit şi, când colo, ce să vezi, se pomeneşte cu marea la zidurile palatului şi cu peştele săltând din apă.
— Ce necaz ai, stăpâne?
— Am dat peste primejdie...
Şi prinde a-i spune de cuvântul împărătesc, că-l ameninţă să-i taie capul.
— Vai de mine, fă-ţi pace, nici capul nu-ţi bate, ştiu eu nişte ascunzişuri prin fundul mării, că nu te mai găseşte nimeni cât pururea.
Peştele l-a luat pe feciorul împăratului în gură, ca pe un grăunte şi l-a dus în străfundul mărilor.

Împăratul a ieşit cu fiica cea mijlocie, a scos sabia din teacă şi i-a spus:
— Să-l găseşti pe feciorul împăratului unde-i ascuns, că de nu, capul nu-ţi mai stă unde stă.

Fata împăratului s-a spălat pe faţă, şi-a pus o garofiță în paneraş, şi s-a uitat să-l vadă pe feciorul de împărat. L-a căutat fata pe tot pământul umblător şi nu l-a găsit, s-a uitat în cer, pe după soare, pe după lună — nu l-a aflat, s-a uitat fata în fundul mărilor şi l-a zărit. Împăratul a strigat:
— Ieşi, voinice, că te-a văzut fata mea.
Peştele l-a scos la mal, şi împăratul, când l-a văzut, i-a spus:
— Acum se cuvine să-ţi iau capul.

Fata cea mijlocie a sărit:
— Iartă-l, tată, căci păcatul de-al doilea se iartă; dacă-l vei vedea a treia oară, să-i ei capul.
— Ei, iată te iert şi a doua oară pe cuvântul fetei. Dacă şi a treia oară nu te vei putea ascunde, să ştii că nu mai calci iarbă verde.

A ajuns feciorul de împărat la atâta mâhnire și groază, ţine-te, inimă!
— O să-mi ieie capul şi mântuită-i socoteala, ce să fac eu să nu mă vadă fetele împăratului, cine să mă scoată de la un necaz ca acesta?
Pe când se văieta el, îşi aduce aminte de vulpe, şi cât s-a gândit —iată şi vulpea dinaintea lui.
— Ce plângi, stăpâne?
— Iaca cum şi iaca ce...
— Taci, nu plânge şi nu te mâhni pentru atâta treabă, fă-ţi pace, nici capul să nu te doară. Dacă ţi-i vorba de aşa, hai cu mine, că ştiu eu ce-oi face.

S-a pornit vulpea înainte, feciorul de împărat după dânsa, au sărit pârleazul prin fundul grădinii, au intrat în grădina cu flori a fetelor, şi vulpea s-a rotit împrejur, l-a lovit pe feciorul împăratului cu coada şi l-a făcut o garofiță mare, înflorită, decât toate garofițele mai aleasă şi mai frumoasă.

Fata cea mai mică a împăratului s-a spălat, s-a dus şi tocmai acea garofiță a rupt-o, căci i-a plăcut mai mult, şi a pus-o în paneraş.
A ieşit împăratul în faţa palatului cu sabia goală, a chemat-o pe fata cea mai mică şi i-a hotărât să-l caute pe feciorul împăratului unde ştie, că, de nu, îi taie capul cu sabia.

Se uită fata împăratului pe pământ — nu-i; se uită pe mare — nu-i; se uită în cer — tot nu-i. Se mai uită ea o dată prin fundul pământului, prin întorsul cerului, pe scările stelelor şi mai departe, nu-i şi pace.
Împăratul atunci i-a zis:
— Uită-te bine, tu îl ascunzi!
Fata a răspuns:
— M-am uitat de-a mărunţelul şi nu-i, umbra lui este, iar el nu se vede.

Împăratul n-a avut încotro şi a strigat:
— Ieşi, voinice, de unde eşti, că nu te-a văzut fata mea.
El a sărit din paneraş şi a zis:
— Iată-mă-s, împărate!
— Bine, voinice, văd că eşti viteaz.

Împăratul a dat poruncă să vină muzicile şi i-a spus băiatului să intre în curte, s-o cunoască pe fata cea mai mică; dacă va cunoaşte-o, face nunta, iar de nu, îi taie capul. Când să se vadă băiatul cu gândurile împlinite, na-ţi-o şi pe aceasta mai decât toate. Se pune el pe plâns şi plânge, şi plânge până i se făcură ochii ca păstrama. De bună seamă, nu mai scapă. Cât a fost, a fost, iar acum — hotărât că împăratul îi ia capul. Cum se văieta el aşa, şi-a adus aminte de ţânţar. Şi cât a gândit cu gândul, ţânţarul a şi fost lângă dânsul.

— Ce greutate ai, stăpâne, de boceşti aşa de tare?
— Cum să nu plâng, sărmanul de mine, că uite când să mă văd şi eu scăpat de nevoi, mă sfârşeşte împăratul de zile. Mai pot eu să le deosebesc pe fetele împăratului, când ele seamănă leit una cu alta?
— Nu te mâhni, stăpâne, nici în seamă nu lua, eu le cunosc bine pe fetele împăratului, ştiu care-i mai mare, care-i mai mică, eu între dânsele am crescut. Când le-a scoate împăratul pe tustrele, eu mă voi aşeza pe nas la cea mai mică şi tu pe aceea s-o alegi. Fetele împăratului au ieşit toate tot un ochi, tot o faţă, aceeaşi statură, aceeaşi rochie, nici ca să se deosebească cu ceva. Ţânţarul a zburat prin stufării, prin dudăi, a venit şi s-a aşezat pe nasul uneia dintre fete. Fata a ridicat mâna să-l pălească, da feciorul împăratului a apucat-o de mână şi a spus:
— Aceasta-i, împărate, fata cea mai mică.

Împăratul a zis:
— Adevărat, aceasta este.
Şi era fata aceea mândră şi frumoasă, ca soarele când răsare, ca busuiocul cu floare.

Împăratului foarte bine i-a părut, l-a poftit pe mire în palat, l-a pus în capul mesei şi i-a vorbit:
— Dau fiica după tine şi împărăţia cât încape în hotare. De azi înainte vei trăi cu noi, nu vei şti de moarte, vei vieţui de-a pururi, cât lumea şi pământul. Umblă şi cutreieră împărăţia în lungiş şi în curmeziş, dar înapoi, pe poarta care ai intrat, să nu ieşi, că o să fie rău.

Feciorul de împărat a intrat şi a văzut grădini de aur şi argint împodobite cu piatră scumpă, fântâni zidite de marmoră cu căni de argint, râuri pe care curgeau lapte şi miere, dumbrăvi cu fel de fel de păsări cântătoare, pajişti cu flori, cu iarbă verde crescută, în trei, în patru împletită, bătută cu mărgărint, de n-am văzut de când sunt...

Şi câte şi mai câte nu erau acolo, ca să stai să la spui pe toate, le-ai spune, dar nunta s-a aşezat cu tot temeiul, cu chiote şi veselie şi aşa a ţinut nunta aceea multă vreme, cât anume nu pot spune, căci acolo soarele nici nu răsărea, nici nu asfinţea, stătea numai în crucea amiezii.

După nuntă, s-a aşezat feciorul împăratului pe trai şi trăia ca în flori de măr. La un timp de vreme a plecat el la vânătoare, a luat arcul şi, când a tras, săgeata a zburat peste poartă. El a văzut încotro a zburat săgeata, s-a luat după dânsa şi a uitat de poveţele socru-său.

A tras zăvorul, a deschis poarta şi nu s-a mai gândit să păţească ceva. Când colo, vede strălucind firişorul de aţă de la ghemul cel de aur, îşi aduce aminte de casă, de tată, de mamă şi-l păleşte un dor să se ducă să-i vadă. Mai trece cât mai trece, şi ce gândi el? Las toate în pământ şi mă duc acasă, să văd ce mai este.

Împăratul i-a tot zis:
— Stai, dragul tatei, n-ai la ce te duce, că de atunci au trecut maluri de vreme, nici pomeneală de părinţi, nici neam din neamul lor nu mai este.
Dar el n-a crezut. S-a gătit voinicul de drum, şi-a pus armele la îndemână, s-a închinat până la pământ şi a plecat. Împăratul şi fata cea mai mică au rămas cu jale în inimă. S-a pornit feciorul de împărat pe firişorul cel de aur şi a tot mers calea înapoi, a ajuns la viţa de vie şi a găsit-o bătrână, întinsă pe coline, că nu i se vedea capătul nici într-o parte, nici în alta.
— Stai, voinice, şi poposeşte.
El i-a răspuns:
— Bun cuvânt ai, dar mă grăbesc să ajung mai degrabă acasă.

A mers el mai departe şi a ajuns la un stejar bătrân. Şi stejarul l-a cunoscut.
— Îngăduie, voinice, stai la popas, că mare bine mi-ai făcut, când ai trecut pe aici. Eu am crescut din ghinda pe care ai acoperit-o cu pământ.
Feciorul de împărat s-a mirat, nici nu-i venea să creadă că a trecut atâta vreme.

A mers mai departe, a ajuns la palatul de unde luase ghemul de aur şi l-a găsit pe balaur uscat de bătrân. I-a dat bună ziua, balaurul s-a bucurat, a întors capul şi a spus:
— Măi băiate, acum era să te mănânc, dar fiindcă mi-ai dat bună ziua nu-ţi fac nimica.

Feciorul de împărat a intrat şi l-a găsit pe stăpânul palatului. De multă vreme ce-a trecut îi crescuse barba, cu o parte se învelea şi alta îşi aşternea. Bătrânul a ridicat genele de la ochi cu cârja, s-a uitat la voinic şi a zis:
— Înapoi când vei veni, tot pe aici să treci.

Şi-a luat el ziua bună, s-a pornit spre casă, căci nu mai rămăsese mult, şi când a ajuns la chilia sihastrului, a dat de o sihlă deasă, să te apuce lupii de spate. Cât despre chilie, sihastru — nici urmă. L-a pălit pe feciorul de împărat tristeţea şi mai că-l bătea gândul să se întoarcă înapoi, dar nu s-a oprit, a mers înainte şi a ajuns acasă.

S-a uitat încolo, s-a uitat încoace, într-o parte, în alta, şi n-a văzut nimic. Numai recunoștea locurile. A potrivit cam pe unde era casa părinţilor, dar n-a găsit nici palat, nici curte, erau numai nişte risipituri. Într-o râpă a zărit o căscioară. S-a dus acolo şi a întrebat aşa şi aşa. În casa aceea trăia un moşneag de trei sute de ani. El i-a spus că a auzit de la moși strămoși că a fost aici curtea unui împărat, care avea un fecior, şi vorbeau că s-a dus pe lume după viaţă fără moarte şi tinereţe fără bătrâneţe, să trăiască cât lumea şi pământul. În sat a fost după aceea o ciumă şi a murit şi om, şi vită, şi pasăre. Feciorul de împărat s-a mâhnit, şi-a adus aminte de sfatul lui socru-său şi s-a întors înapoi.

Când a ajuns pe locul unde fusese poarta curţii împărăteşti vede un hârdău. Dă voinicul cu piciorul în hârdău şi de desupt iese moartea — neagră, uscată.
— Ehe, dragul mătuşii, tocmai acum ai venit, de când te aştept eu, nu-mi pot mântui zilele fără tine.

Voinicul şi-a ţinut firea şi hai fuga înapoi, de da inima dintr-însul, să ajungă cât mai degrabă la tărâmul de unde venise. Când l-a văzut moartea fugind, s-a luat după dânsul. Aproape de casa moşneagului nu mai putea fugi, a dat bună ziua balaurului, balaurul s-a bucurat, a întors capul într-o parte, şi voinicul a intrat. De ostenit ce era, atâta a zis:
— Ajută-mă, moşule, nu mă lăsa, pune-mă la cale ce să fac, că mă calcă moartea din urmă.
Moşneagul i-a dat un brâu şi i-a spus:
— Na, dă-i-l morţii, să-l poarte până l-a ponosi, de nu se va ţine fir de fir, şi abia atunci să vină la tine.

Când a ajuns moartea şi a văzut balaurul, a ridicat coasa să-l taie. Balaurul a sărit cu gura căscată, cu limba înfocată, a duhnit foc şi smoală asupra ei şi n-a lăsat-o să se apropie.
— Stai, boanghină, opreşte-te, ce dai oarbă peste oameni?
— N-am treabă cu tine, dă-mi drumul să intru în casă.
— Trebuia să-mi fi dat bună ziua, iar acum caută-ţi de drum, dacă ţi-s dragi zilele, că ia amuş te-oi apuca, ţi-a trece de toate.

Văzându-l aşa îndârjit, moartea a dat înapoi şi de departe striga:
— Moşule, dă-i drumul feciorului de împărat să iasă afară, c-am să-ţi smulg barba câte un fir.

Atunci a ieşit feciorul de împărat cu brâul şi a spus:
— Na, moarte, brâul acesta, încinge-te, întoarce-te înapoi şi poartă-l. Când îl vei ponosi de istov, de nu se va mai ţine fir de fir, să vii la mine.

Moartea a luat brâul să-l poarte, să-l ponosească, iar feciorul de împărat a mers tot înainte, a ajuns la stejar, şi stejarul l-a chemat:
— Vino, voinice, la popas.
— Nu pot, că mă ajunge moartea din urmă.
— Despre asta n-avea grijă, bagă mâna în scorbura mea, scoate un toiag de fier.
— L-am scos...
— Dacă te-a ajunge moartea din urmă, dă-i toiagul acesta şi spune-i să-l poarte, până-l va roade, de nu va avea ce ţine în mână, şi abia atunci să vină la tine.
Şi cum a vorbit l-a şi nimerit.

Voinicul şi-a luat ziua bună, şi a mers el şi a mers peste câmpuri fără drumuri, peste ape fără vaduri. Şi într-o zi îi iese moartea în cale.
— Stai, voinice, atâta ţi-a fost să trăieşti!
— De ţi-i voia să mă sfârşeşti de zile, sfârşeşte-mă, dar mai întâi poartă toiagul acesta de fier şi, când îl vei roade, de nu vei avea ce ţine în mână, atunci să vii la mine.
Moartea a apucat toiagul şi a luat drumul în picioare, că doar trebuia să umble ceva, ca să roadă un toiag ca acela.

Feciorul de împărat, când s-a văzut slobod, parcă prinsese aripi, a mers cale înainte, a ajuns la viţa de vie şi viţa de vie, cum l-a văzut, de departe l-a chemat:
— Stai, voinice, de mănâncă poamă şi bea vin.
— De stat, prea aş sta, dar trebuie să mă duc, că mi-s drumurile departe şi cărările încurcate, uite mă ajunge moartea din urmă.
— N-avea nici o grijă, că m-oi pune luntre şi punte să-ţi fiu de folos.
— Toate ca toate, de mi-i spune ce să fac să opresc moartea, ştiu că mi-i face un bine.
— Apoi de te ajunge, să arunci sabia şi să zici:
— Ia, moarte, sabia şi ţine-o să ruginească, până nu s-a alege nimic dintr-însa, şi atunci vino la mine.
— Îţi mulţumesc, cum oi da ochii cu dânsa, cum i-oi spune.

S-a pornit iar feciorul împăratului pe cale, pe cărare şi păşea cât apuca piciorul. La un moment dat se pomeneşte cu moartea în faţă.
— Stai, că ţi-a venit capătul!
— Apoi, dacă ţi-i vorba de aşa, nu-ţi stau împotrivă. Iată mai am o sabie, nu m-aş lăsa de ea odată cu viaţa, ţi-o dau s-o ţii până va rugini şi nu se va alege nimica dintr-însa, şi atunci, de mă vei ajunge — bine, de nu, să nu cauţi pricină, că eu mă duc la tărâmul de unde am plecat.

Feciorul împăratului i-a dat sabia şi s-a tot dus. După ce a ruginit sabia, moartea s-a pornit din urma lui ca vântul şi ca gândul. Da atunci feciorul împăratului a ajuns la palat, a deschis poarta, fiica cea mai mică i-a ieşit în întâmpinare, l-a apucat de mână, când colo, şi moartea soseşte şi-l apucă de picior.

— Stai pe loc, eşti al meu, unde te duci? făcu moartea.
— Ba e al meu! Se opuse fiica împăratului.
— Dă-i drumul!
Fata împăratului a zis atunci:
— De-i aşa, eu l-oi face un măr de aur, l-oi azvârli în sus, şi cine dintre noi îl va prinde, a aceleia va fi.
Fata împăratului a azvârlit mărul cel de aur în sus, şi mărul s-a prefăcut în luceafăr de seară.

Împăratul şi cele două fete ale lui au venit la poartă şi, aflând ce-i socoteala, au prefăcut-o pe fată într-un măr de aur, au aruncat-o în sus şi i-au spus să-l găsească pe feciorul împăratului şi să se coboare cu el în curtea palatului, că moartea n-o să aibă ce face.
Mărul a zburat în cer şi s-a prefăcut în luceafărul de zi.

Văzând una ca aceasta, moartea s-a mâiniat, i-a călcat pe tustrei pe umbră şi i-a prefăcut, pe împărat şi cele două fete, stane de piatră în poartă.
De atunci sunt luceferi în cer şi stâlpi de piatră — la porţi.
 .

joi, 24 martie 2011

Neam fara noroc...

"Printre neamurile fara noroc, ne numaram in frunte noi românii (…). Istoria neamului românesc n-a fost decât o lunga, necontenita, halucinanta hemoragie. Ne-am alcatuit într-un uragan si am crescut în vifor. Popor de frontiera luptam si muream pentru toti. Muream mai ales, platind miopia si neghiobia altora (…) Istoria neamului românesc este alcatuita din atâta sânge si atâta nenoroc datorita în primul rând, incapacitatii Occidentului de a vedea de unde vine primejdia. Pe noi, timp de cinci secole <<ne-a scos din istorie>> victoria Imperiului Otoman. Timp de secole, am luptat singuri. Hartuiam necontenit armatele turcesti, cu pretul pe care îl stiam: traiul <<în afara istoriei>>. Istoria se facea în Apus, fara noi, dar datorita sângelui nostru. Occidentalii nu sedeau nici ei cu mâinile în sân, ci se luptau: dar se luptau între ei (…) Civilizatia noastra taraneasca se adaptase nivelului vegetal la care se redusese istoria. Asezarile românesti dispareau si reapareau cu aceeasi ireluctibila, misterioasa încapatânare a vegetatiei. În timpul acesta la o mie, doua de kilometri, spre Apus, se înaltau catedrale, se îmbogateau castele, se înfrumusetau mânastiri si oamenii aveau prilejul, macar la rastimpuri, sa citeasca pe sfinti, pe teologi si pe poeti. Sa înteleaga ca sunt oameni si sa se bucure ca traiesc omeneste – iar nu ca fiarele salbatice prin munti si paduri, ca stramosii nostrii, care nu aveau alta vina decât aceea de a se fi nascut în calea rautatilor."

~ Mircea Eliade


P.S. - Din pacate acum e vina alor nostri, "dragi conducatori iubiti"... Si, implicit a noastra, a celorlalti, ca acceptam sa fim tratati asa cum suntem tratati.

miercuri, 23 martie 2011

De unde vine FRICA?

~ de Bruno Medicina, Leader Communications

-Va inspaimanta ideea de a calatori cu avionul’?
-Va este frica de batranete?
-Sau de saracie?
-Sau de boli?
-Sau de somaj?
-Va este teama sa luati decizii?
-Sa va aparati drepturile?
-Aveti alte spaime specifice?
-Sau le aveti pe toate?

Dar ce este exact frica? Este ceva la care suntem obligati sa ne supunem? Este ceva de care trebuie sa scapam cu orice pret sau este ceva ce putem folosi in avantajul nostru?

In drumul spre succes intalnim de fapt numai doua obstacole reale: frica si lenea. Dar cum lenea nu este altceva decat teama de a ne pune la treaba, devine evident faptul ca frica, sub toate formele ei, este unicul adevarat dusman al visurilor noastre de succes. Va propun sa incercam a cunoaste ceva in plus despre acest inamic, pentru a vedea daca nu este cumva posibil sa-i anihilam.

Montesquieu spunea ca lucrurile cele mai evidente sunt acelea care se lasa cel mai greu definite. In cazul de fata, toata lumea stie ce este frica, toti am simtit-o si totusi ne este foarte greu sa dam o definitie precisa (de fapt aceasta este o parte esentiala a problemei: e greu sa infrunti ceva ce nu cunosti cu precizie). Sa facem o mica analiza pentru a incerca sa ne clarificam ideile.

In primul rand este usor de verificat faptul ca exista cel putin trei nivele, trei “paliere” ale fricii.


La primul nivel intalnim temerile comune, legate de o problema specifica: frica de a vorbi in public, frica de boli sau de accidente, frica de a fi agresat etc. Fiecare dintre noi are temeri specifice, care sunt de obicei legate de experienta personala. Daca le vom analiza cu rabdare vom constata insa ca in ciuda varietatii lor, aceste temeri pot fi clasificate in cateva “categorii” mai importante.

Astfel ajungem la temerile de nivelul doi care, despartindu-se de specificul anumitor situatii, devin legate de o anumita stare sufleteasca. La acest nivel “locuiesc” printre altele: frica refuzului, a falimentului, a dezaprobarii, a singuratatii etc.

Evident, aceste temeri de nivelul doi tind sa aiba un caracter integrator, cuprinzand diferite situatii cu care ne intalnim cotidian. Refuzul, de exemplu, este refuz independent de forma prin care se manifesta sau este exprimat, si confruntarea cu acesta poate induce conditionari care ne vor influenta perioade lungi din viata.

Varful „piramidei” fricii, frica de nivelul al treilea este, oricat de ciudat ni s-ar parea, reprezentat de o unica angoasa: teama ca nu vom reusi - frica de esec, de a nu face fata.

Frica este deci o imagine mentala pe care ne-o formam despre un eveniment posibil a surveni in viitor, imagine formata plecand de la ideea ca in momentul in care acel eveniment se va intampla, nu vom fi capabili sa facem fata.

Sa intram putin in amanunte:
-frica de somaj se bazeaza pe imaginea mentala conform careia daca mi-as pierde servciul nu as fi in stare sa infrunt situatia;
-frica de boli se bazeaza pe imaginea conform careia daca as fi bolnav nu as sti cum sa ma descurc;
-frica de singuratate se bazeaza pe imaginea conform careia daca as ramane singur nu as sti ce sa fac.

Merita deci sa ne intrebam: daca am sti cum pot fi infruntate aceste probleme, de ce ne-ar mai fi frica? Raspunsul este evident: de nimic.

Prin urmare frica nu este altceva decat convingerea noastra ca suntem lipsiti de raspunsuri eficace la o anumita problema, o anumita situatie cu care inca nu suntem confruntati. Sa incercam in continuare sa descoperim si alte laturi ale acestui adevar.

In primul rand trebuie sa evitam caderea in echivoc: v-ati gandit probabil daca nu ar fi bine sa gasim un sistem prin care sa putem scapa de frica odata pentru totdeauna. Eroare: in afara faptului ca frica este un sentiment natural si sanatos care ne obliga sa punem atentie in ceea ce facem si prin aceasta ne permite autoprotectia, trebuie sa admitem cateva principii:

1. Atat timp cat suntem capabili a ne dezvolta, frica va fi mereu prezenta.
Unicul sistem de a anula sentimentul de frica este sa ne obligam a ne misca numai in domenii pe care deja le cunoastem, ceea ce este echivalent cu a ne autocondamna la „moarte” intelectuala si spirituala. Independent de experienta si capacitatile pe care le deprindem, de fiecare data cand vrem sa infruntam un domeniu care pentru noi este necunoscut, o sa simtim frica. Numai atunci cand domeniul respectiv devine parte a experientei noastre, frica specifica va disparea. Aceasta ne conduce catre un al doilea principiu.

2. Actiunea este o conditie neaparat necesara pentru anularea fricii.
Aceasta este calea prin care ne putem asigura dezvoltarea personala. Orice om pe care il invidiati pentru curajul sau v-ar putea confirma faptul ca s-a confruntat cu frica, dar a ales sa o infrunte actionand. Astfel ajungem la cel de-al treilea principiu.

3. Cu cat limitam mai mult existenta noastra pentru a „evita temerile” cu atat mai mult scade respectul fata de propria persoana.
Este vorba de exemplul clasic al strutului care isi ascunde capul in nisip. Ironia sortii consta in faptul ca refuzand sa infruntam o anumita problema, evitam sa ne expunem unui stres, unui consum nervos mult mai mare decat cel pe care l-ar pretinde actiunea concreta.

CONCLUZIE
Acum cateva saptamani am gasit pe Internet o stire care mi-a atras atentia: intr-o suburbie a Los Angeles-ului exista un club de persoane bolnave de SIDA care constientizand ca sunt de fapt condamnate la moarte, au inteles ca nu mai au nimic de pierdut si in consecinta, se dedica unor activitati pe care “inainte” nu ar fi indraznit niciodata sa le desfasoare: parasutisrn, alpinism, curse auto etc.

Aceasta m-a determinat sa ma gandesc la faptul ca, in fond, fiecare dintre noi (fie ca ne place sau nu gandul acesta), suntem „condamnati la moarte”. Mi s-a parut interesant si extrem de emotionant faptul ca abia in momentul in care constientizam inevitabilitatea mortii avem cele mai mari sanse de a trai o viata mai intensa si incarcata de semnificatii, distrugand limitele pe care temerile noastre ni le-au creat.

Mi-a venit in minte un vechi sfat al samurailor: „Atunci cand esti in lupta, aminteste-ti ca oricum vei muri”

Ce am vrut sa spun de fapt in aceste randuri? Frica este, pana la un punct, un sentiment sanatos care ne determina sa privim cu seriozitate consecintele actiunilor noastre, dar se poate transforma foarte usor intr-o capcana care ne va limita existenta impiedicandu-ne inaintarea catre obiectivele vizate si consumandu-ne inutil energia intr-o „lupta cu fantasmele”.

Daca vom reusi sa acceptam faptul ca unicul lucru in fata caruia suntem lipsiti de putere este moartea, ne va fi mult mai usor sa intelegem ca de fapt suntem in stare sa facem fata la orice ni se poate intampla.

Un vechi proverb spune: „Nu-i da, Doamne, romanului cate poate sa indure!” Cred ca aceste cuvinte pot fi interpretate si altfel decat intr-o cheie fatalista. Ce-ar fi ca din cand in cand sa ne punem intrebarea: ce castig daca in loc de a o infrunta aleg sa imi „conserv” frica?

Raspunsul ii puteti afla ACTIONAND!


Sursa:

marți, 22 martie 2011

Zana Zorilor

~ de Ioan Slavici

A fost ce-a fost: dacă n-ar fi fost nici nu s-ar povesti.
A fost odată un împărat, - un împărat mare şi puternic; împărăţia lui era atât de mare, încât nici nu se ştia unde se începe şi unde se sfârşeşte.
Unii ziceau că ar fi fără de margini. Iar alţii spuneau că ţin minte de a fi auzit din bătrâni că s-ar fi bătut odinioară împăratul cu vecinii săi din care unii erau şi mai mari şi mai puternici, iară alţii mai mici şi mai slabi decât dânsul.

Despre imparatul acesta a fost mers vorba cat e lumea si tara, cum ca cu ochiul cel de-a dreapta tot rade, iara cu cel de-a stanga tot lacrameaza neincetat. In zadar se intreba tara, ca oare ce lucru sa fie acela. ca ochii imparatului nu se pot impaca unul cu altul. Daca mergeau voinicii la imparatul, ca sa-l intrebe, el zambea a rade si nu le zicea nimic. Asa ramase vrajba dintre ochii imparatului o taina mare despre care nu stia nimeni nimic, afara de imparatul.

Crescura feciorii imparatului. Ce feciori! Ce feciori! Trei feciori in tara ca trei luceferi pe cer!
Florea, cel mai batran era de un stanjen de inalt, cu niste umeri incat nu l-ai putea masura cu patru palmi crucis.

Cu totul alta era Costan: mic la statura, indesat la faptura, cu bratul de barbat, cu pumnul indesat.

Al treilea si cel mai tanar fecior al imparatului e Petru: inalt, dar subtire, mai mult fata decat fecior. Petru nu face multa vorba: el rade si canta, canta si rade de dimmeata pana in seara.
Numai cateodata-l vede omul mai intunecat da cu mana pletele in dreapta si in stanga de pe frunte si atunci ti se pare ca vezi pe un batran din sfatul imparatului.

- Mai Floreo, tu esti acum mare; du-te si intreaba pe taica, pentru ce-i plange lui un ochi, iar altul rade pururea.
Asa zise Petru catre frate-sau Florea intr-o buna dimineata. Dar Florea nu s-a dus: el stia inca de mic ca imparatul se supara, daca-l intreba cineva de asta treaba.

Tot asa o pati Petru si cu frate-sau Costan.
- Nu cuteaza nici unul; lasa c-oi cuteza eu, zise la urma Petru. Vorba fu zisa; lucrul fu gata. Petru merse ca sa intrebe. Oarba-ti fie muma-ta! ce treaba ai tu de aceea?! ii zise imparatul manios, si-i dete o palma pe de-a dreapta si alta pe de-a stanga.

Petru se duse suparat si spuse fratilor sai cum a patit-o cu tatal sau.

De cand a intrebat Petru de treaba ochilor. se parea cum ca ochiul cel din stanga plange mai putin, iara cel de-a dreapta rade mai mult.

Petru isi intari inima si mai merse o data la imparatul. O palma e o palma si doua-s doua!
Gandi si facu.
O pati din nou, cum a mai patit-o.
Ochiul cel din stanga lacrama acuma numai din cand in cand, iara cel din dreapta se parea a fi injumt cu zece ani.

- Daca e treaba asa, gandi acum Petru, apoi stiu eu ce-oi face. Atata ma duc atata intreb, atata rabd la palmi, pana ce nu vor rade amandoi ochii.

A zis-o, a si facut-o! Petru nu zicea nimic de doua ori.
- Fatul meu, Petre! zise imparatul, acuma mai bland si razand cu amandoi ochii. Eu vad ca tie nu-ti iese grija din cap; ti-oi spune dar treaba cu ochii mei. Vezi, ochiul acesta rade de bucurie, cand vad ca am asa trei feciori ca voi; iar celalalt plange pentru ca ma tem ca voi nu veti fi in stare sa imparatiti in pace si sa aparati tara de vecinii cei vicleni. Daca-mi veti aduce insa apa de la fantana Zanei Zorilor, ca sa ma spal cu ea pe ochi, imi vor rade amandoi ochii caci voi sti ca am feciori voinici, pe care ma pot razema.

Asa zise imparatul. Petru-si lua palaria de pe prispa si se duse sa spuna fratilor sai ce-a auzit.
Feciorii imparatului se pusera la sfat si gatira lucrul pe scurt, cum se cade intre fratii cei buni.

Florea, ca cel mai batran dintre cei trei, se duse in grajd, alese calul cel mai bun si mai frumos puse saua pe el si apoi lua ziua-buna de la casa si masa. "Ma duc, zise catre fratii sai, si daca nu voi veni intr-un an, o luna, o saptamana si o zi cu apa de la fantana Zanei Zorilor sa vii tu Costane dupa mine". Se duse.

Trei zile si trei nopti Florea nu mai statu; calul zbura ca naluca peste munti si peste vai pana ce n-ajunse la marginile imparatiei.
Jur imprejur pe langa imparatie era o prapastie adanca si peste aceasta prapastie o singura punte. La puntea asta mai statu Florea o data: sa priveasca inapoi, apoi sa ia "ziua-buna" de la tara.

Fereasca Dumnezeu si pe sufletul pagan de aceea ce vazu Florea acum, cand era sa plece mai departe. Un balaur! dar balaur cu trei capete, cu niste fete grozave, cu o falca-n cer, cu una in pamant.

Florea nici nu mai astepta, ca balaurul sa-l scalde in vapaie, ci dete pinteni la cal si se duse ca si cand nici n-ar fi fost aici.
Balaurul suspina o data si pieri fara de urma.

Trecu o saptamana! Florea nu mai veni; trecura doua; de Florea nu se mai auzea nimic. Trecu o luna; Costan incepu a alege intre cai. Cand crapara zorile de un an,o luna o saptamana si o zi, Costan se sui pe cal, isi lua ziua-buna de la frate-sau mai mic. "Sa vii si tu, daca voi pieri si eu" zise si se duse cum s-a fost dus frate-sau.

Balaurul de la punte era acum mai infricosat capetele lui erau mai ingrozitoare si fuga voinicului mai repede.
Nu se mai auzi de amandoi fratii: Petru ramase singur.

- Ma duc si eu in urma fratilor mei, zise el intr-o zi catre tatal sau.
- Apoi mergi cu Dumnezeu, ii zise imparatul, doara vei avea mai mult noroc decat fratii tai.
Si cel mai tanar fecior al imparatului lua dara "ziua-buna" si porni catre marginea imparatiei.

Pe puntea cea mare statea acum un balaur si mai mare si mai grozav, cu falcile si mai infricosate si mai deschise. Balaurul avea acum nu trei, ci sapte capete.

Petru statu in loc cand vazu dihania asta infricosata. "Feri din cale!" striga apoi. Balaurul nu feri. Petru mai striga o data si inca de a treia oara; dupa aceea se repezi la el cu sabia scoasa.

Indata i se intuneca cerul de nu vazu alta decat foc! Foc in dreapta, foc in stanga, foc pe dinainte foc pe dinapoi. Balaurul arunca la foc din toate sapte capetele.

Calul incepu a horcani si a se arunca in doua picioare incat voinicul nu putea sa lupte cu sabia. "Stai! c-asa nu-i bine!" zise el si se cobori de pe cal. In mana stanga calul, in mana dreapta sabia.
Nici asa nu merse: Fat-Frumos nu vedea alta decat foc si vapaie.
- Acasa dupa alt cal mai bun! Petru zise incaleca si se duse ca iarasi sa vina.

Cand sosi acasa, il astepta laptatoarea sa, baba Birsa, in poarta curtii.
- Hei fatul meu Petre! am stiut cum ca iara ai sii vii fiind-ca n-ai plecat bine.
- Cum sa fi plecat dara? intreba Petru pe jumatate suparat, pe jumatate trist.
- Vezi, dragul meu Petre incepu a-l invata acuma baba tu nu vei putea merge la fantana Zanei Zorilor decat daca vei calari pe calul pe care a calarit tata-tau, imparatul in tineretea sa; mergi, intreaba unde si care e calul acela. Dupa aceea incaleca si te du.

Petru multumi de invatatura si apoi se duse, ca sa intrebe de treaba calului.
- Neagra-ti fie lumina! se rasti acum imparatul. Cine te-a invatat ca sa ma intrebi tu pe mine asa? Cu de-a buna sama vrajitoarea cea de Birsa. Ai tu minte? Au trecut cincizeci de am de cand am fost eu june: cine stie pe unde au putrezeit oasele murgului meu de atuncea?! In podul grajdului imi pare, cum ca mai e o curea din frau. Atata am si mai mult nimic din cal.

Petru icni suparat si spuse babei, "cum si ce".
- Asteapta numai - striga baba razand de bucurie. Daca sta lucrul asa, apoi sta bine. Du-te si ada bucata din frau. Doara voi sti eu face un lucru cu cale din ea.

Podul era plin de fraie de sele si de curele. Petru alese cele mai roase, mai rugmite si mai neingrijite si le duse babei, ca sa faca precum a fost zis. Baba lua fraiele le afuma cu fum de tamaie, zise peste ele o zicala din cuvinte maruntele si grai dupa aceea catre Petru:
- Ia fraiele si da cu ele de poarta casei.
Petru facu precum i se zise ca sa faca.

Vraja babei a fost buna. Abia dete Petru cu fraiele de poarta se si intampla... nu stiu cum... un lucru inaintea caruia Petru stete uimit... Un cal statea inaintea lui decat care lumea n-a vazut mai frumos! Cu o sa plina de aur si pietre scumpe cu niste fraie, la care sa nu privesti ca-ti piere lumina ochilor.

Frumos cal frumoasa sa si frumoasc fraie pentru Fat-Frumos.
- Sari voinice in spatele Murgului striga baba facand cruce peste cal si calaret: mai zise apoi o zicala de cateva cuvinte si intra in casa.

Dupa ce Petru sari pe cal simtea cum ca de trei ori este mai puternic la brat si de atatea ori mai pietros la inima.
- Sa te tii bine stapane, c-avem cale lunga si trebuie sa mergem iute.

Asa zise Murgul; dar si-a aflat voinicul... Se dusera... se dusera, zburara - cum nu s-a dus si nici n-a zburat cal si vonic inainte de aceea.

Pe punte statea acuma un balaur cum n-a mai stat, un balaur cu douasprezece capete, grozave, mai pline de vapaie!... Hei! dar si-a aflat voinicul. Petru nu se inspaimanta ci incepu a se sufleca la maneci si a scuipa in palme: "Feri din cale!" Balaurul incepu a scuipa la foc.

Petru nu mai facu dara multa vorba, ci scoase sabia si se grabi sa se repeada spre punte.
- Stai! astampara-te stapane!, grai acuma Murgul, "fa cum zic: intepeneste-te cu pintenii la mine in brau, scoate sabia si stai gata, ca avem sa sarim peste punte si balaur. Cand vei vedea apoi ca suntem tocmai pe deasupra balaurului, taie capul cel mai mare, sterge cu maneca sabia de sange si o baga in teaca, ca sa fii gata pe cand ajungem la pamant".

Petru stranse din pinteni, scoase sabia taie capul, sterse sangele, baga fierul in teaca si fu gata pe cand simti pamantul sub picioarele calului.
Asa trecura puntea.

- Sa mergem mai departe, incepu Petru vorba dupa ce mai privi o data indarat la tara sa.
- Sa mergem! ii raspunse Murgul. Numai spune-mi acuma stapane cum sa mergem? Sa mergem ca vantul? Sa mergem ca gandul? Sa mergem ca dorul? Sau sa mergem chiar ca blestemul?...

Petru privi inainte si nu vazu alta decat cer si pamant... un pustiu la a carui vedere i se ridicara perii in varful capului.

- Sa mergem tot una dupa alta, nici prea tare sa nu ne obosim, nici peste masura sa nu ne intarziem. Zise... apoi mersera... o zi ca vantul, una ca gandul, una ca dorul si una ca blestemul. Pana ce n-ajunsera, in crapatul zorilor zilei a patra la marginile pustiului.

- Stai acum!... Da in pasi!... Sa vad ce n-am mai vazut, striga Petru stergandu-se la ochi ca omul care se trezeste din somn sau ca acela care vede ceva si-i pare ca numai ii pare... Naintea lui Petru se intindea o padure de arama... cu copaci, pomi si poame de arama, cu frunze de arama cu tufisuri iarba si flori care de care mai frumoase tot de arama...
Petru statu si privi cum priveste adica omul, care vede ce n-a mai vazut si despre ce n-a mai auzit.

Intra in padure.
Florile de pe marginile caii incepura a se lauda si a indemna pe Petru ca sa le rupa si sa-si faca cununa din ele...
- la-ma pe mine, ca eu-s mai frumoasa si dau putere celui ce ma rupe zicea una
- Ba ia-ma pe mine, ca cine ma pune in palarie pe acela-l iubeste cea mai frumoasa nevasta din lume zicea alta... si iarasi se misca alta... si alta... care de care mai frumoasa si mai dulce la vorba, pana ce n-ademenira pe Petru ca sa le rupa.

Murgul sari in laturi cand vazu ca stapanul sau pleaca dupa flori. .
- Pentru ce nu ramai in pace?! zise Petru cam cu rastita.
- Nu rupe. ca nu e bine sa rupi! zise Murgul sfatos.
- Pentru ce sa nu fie bine?
- Pe florile acestea zace blestemul: cine rupe din ele acela are sa se lupte cu Valva padurii!
- Ce valva?!
- Acum da-mi pace! Asculta de mine: priveste la flori; nu rupe insa din ele, ci ramai in pace. Asa zise calul, si mersera in pasi mai departe.

Petru o stia din patite cum ca e bine s-asculte de Murgul; isi rupse dar gandul de la flori. In zadar insa! Daca se pune odata necazul pe capul cuiva nu scapa de s-ar si feri din toate puterile... Florile tot i se imbiau si el tot intr-una slabea din inima:

- Fie ce e dat sa.fie! zise Petru de la o vreme. Barem voi vedea si Valva padurilor. Sa vad ce e? Cu cine am de lucru? Daca-mi va fi ursita sa mor de ea. voi muri si as.a; daca nu... apoi scap... sa fie o suta si-o mie de iele! Se pusc la rupt de flori...

- N-ai facut bine! zise acum Murgul plin de grija. Daca ai facut-o insa, e facuta! te incinge acuma si fii gata de lupta. ca acus, vine Valva!

Abia rosti Murgul vorba, abia fu Petru gata cu cununa... pana ce si incepu un vant usor din toate partile. Din vant se facu vifor... Viforul crescu... crescu pana ce nu se vazu alta decat intunerec si noapte... si iara numai noapte si intunerec... Lui Petru ii parea, cum ca a luat cineva lumea in spate si a incarcat-o la fuga cu ea asa se cutremura pamantul sub el.

- Frica ti-e? intreba murgul scuturand din coama.
- Ba! raspunse Petru intarindu-se pe inima, desi spatele incepu a-i furnica. Daca e acuma asa, asa apoi fie cum e!
- Nici nu-ti fie frica! Incepu a-l indemna Murgul la fraul de la mine din cap si umbla ca sa infrani Valva cu el.

Alta nu mai zise caci Petru nici nu avu timp sa desfraie cum se cade pana ce si ajunse Valva la ei...
Petru nu putea privi la ea.... asa era de grozava si de infricosata.
Cap n-are... dar nici fara cap nu e...
Prin aer nu zboara... dar nici pe pamant nu umbla... Are coama ca si calul, coarne ca cerbul fata ca ursul, ochii ca dihorul si trupul e de toate... numai de fiinta nu... Asa era Valva cand se repezi catre Petru.

Petru se sprijini in fere, se ridica in picioarc si incepu a lucra cand cu sabia, cand cu bratul, iar sudorie mergeau dupa el ca paraul.
Trecu o zi si o noaple; lupta nu mai ajunse la capat.
- Stai... Sa ne mai intarim o leaca! zise Valva rasufland cu greu.

Fat-Frumos lasa spada in jos.
- Nu sta! striga murgul cu grabita.
Petru iarasi incepu a lucra din toate puterile.

Valva rancheza acuma o data ca si calul... apoi urla ca lupul.... si se repezi din nou la Petru. Lupta mai curse o zi si o noapte si mai infricosata ca pana acuma. Petru simtea cum ca se mai poate misca de obosit ce era.
- Stai. Acuma, ca vad ca am cu om de lucru! Stai zise Valva si de-a doua oara. Stai! Sa ne impacam.

Petru se lupta mai departe desi abia mai putea rasufla.
- Nu sta! vorbi Murgul.

Dar nici Valva nu se mai repezi ca pana acuma, ci incepu a se purta mai cu cale si treaba, cum se poarta adica toate, cand nu mai simt putere in sine.

Asa curse lupta pana-n zorile de-a treia zi. Cand-incepura zorile a crepeti, Petru facu ce facu, destul ca arunca fraul in capul Valvei obosite... Deodata se facu din Valva un cal, cel mai frumos din lume.
- Dulce-ti fie viata, ca ma scapasi de la robie! zise acuma Valva prefacuta in cal si incepu a se dezmierda cu Murgul.

Mai in urma intelese Petru din vorba si cuvant cum ca Valva nu fusese alta decat un frate al Murgului, pe care l-a blestemat Sfanta Miercure inainte de asta, cu atatea si atatea sute de ani.

Petru lega Valva de calul sau se sui pe ea si se puse din nou pe cale... Cum a mers? Nici nu e nevoie sa spun. Repede a mers... pana ce n-a iesit din padurea cea de arama.

- Stati pe loc! Dati in pasi sa vad ce n-am vazut! zise Petru mai odata cand iesira din padurea cea de arama. Inaintea lui se intindea acuma o padure inca mai minunata decat cea de arama, cu tufis mai stralucitor cu flori mai frumoase si mai ademenitoare - el intra in padurea de argint.

Florile incepura a vorbi inca mai dulce, mai indemnator decat cele din padurea de arama.
- Sa nu mai rupi din flori zise Valva cea legata de Murgul, caci frate-meu e de sapte ori mai puternic decat mine.

Nu se opri insa Fat-Frumos cel fara de frica! Abia trecu una doua, pana ce Petru si incepu a rupe flori si a le impleti in cununa.

Se facu vifor mai turbat noapte mai neagra, pamantul se cutremura mai tare decat in padurea de arama; Valva padurii de argint se repezi la Petru c-o grozavie de sapte ori mai mare decat cum a fost in padurea de arama. Nici el nu fu insa lenes! Lupta mai curse o data trei zile si trei nopti; si-n crepetul zorilor zilei a patra, Petru infrana si pe a doua Valva.
- Dulce-ti fie fericirea, ca m-ai scos de la robie! zise si asta-data Valva, apoi se intinsera la cale cum s-au mai intins si pana acum.

- Ho, stati pe loc!... Dati in pasi!.... Sa vad, ce n-am mai vazut inca, striga calaretul acuma de a treia oara, puse dupa aceea palma pe ochi, fiindca se temea ca-i va pieri lumina de razele ce veneau din padurea cea de aur.
El mai vazuse lucruri minunate, dar despre asa ceva nici nu a visat pana acuma.

- Sa stam pe loc! Ca nu e bine, strigara caii deodata.
- Pentru ce sa nu fie bine? intreba Petru.
- Tu iarasi ai sa rupi din flori. Stiu ca nu te va rabda firea! Si fratele nostru cel mai tanar e de saptezeci si sapte de ori mai putemic si mai grozav decat noi toti trei laolalta. Sa inconjuram dar padurea! Asa vorbi Murgul.
- Ba nu! raspunse Petru sa mergem! Sa le vedem pe toate daca am vazut ceva. N-aveti frica nici eu n-am!

Nu e nevoie sa spun, cum ca Petru iarasi a facut facut-o... Doamne! dar cum sa nu o faca.
Abia impletita cununa, pana ce si incepu sa fie ceva cum n-a mai fost... Acuma nu era mai mult vifor, nu mai mult intunecos; pamantul nu se cutremura mai mult. Se facea nu stiu ce si nu stiu cum... destul ca lui Petru ii parea c-a intrat cineva in miezul lumii si a inceput s-o intoarca pe dos. Grozav era ce era si infricosat... si... sa fereasca Dumnezeu!...

- Vezi asa! zise Murgul suparat, daca n-ai putut ramanea in pace.
Petru vazu ca nu mai vede nimic, incepu a simti ca nu mai simte nimic si dete a pricepe ca nu mai are ce sa priceapa; tacu dara si nu zise nimic, ci se incinse si se facu gata de lupta. Vie acuma Valva! striga dupa aceea. Sau mor sau ii pun fraul in cap!

Abia zise vorba pana ce si vazu apropiindu-se catre dansul... o negura deasa venea catre Petru. Asa era de deasa negura asta, incat Petru nici pe sine insusi nu se putea vedea in ea.

- Ce e asta?! striga el cam inspaimantat cand incepu a simti ca-l doare din toate partile. Se inspaimanta insa si mai tare, cand vazu ca nici el singur nu-si aude vorba in negura cea deasa. Incepu dar a da cu sabia in dreapta si in stanga pe dinainte si pe dindarat a da din toate partile si din toate puterile care le mai avea... cum face adica omul, care vede ca acuma nu e bine. Asa lucra el o zi si o noapte fara sa vada alta decat negru inaintea ochilor sai, fara sa auda alta decat cursul sudorilor sale de pe trupurile cailor. De la o vreme chiar si incepu a crede ca nici nu mai traieste, ci a murit acuma de mult.

Deodata incepu a se desface negura... In zorile zilei a doua, negura se resfira de tot, si pe cand se ridica soarele pe cer, inaintea ochilor lui Petru era lumina ca lumina.
Lui ii paru acuma ca se nascuse din nou.
Valva? peri ca-n palma.

- Rasufla acuma o data, ca iara va sa inceapa lupta din nou! zise Murgul.
- Ce-a fost asta? intreba Petru.
- Valva, raspunse Murgul, Valva a fost prefacuta in negura... Rasufla numai ca iarasi vine!

Nici n-a zis-o bine Murgul asta nici n-avu Petru vreme ca sa rasufle pana ce si vazu ca vede ceva venind deoparte, ceva despre ce nu stia ce e... o apa, insa nu e ca apa ca-ti pare ca nu curge pe pamant, ci zboara cumva sau ce face... destul ca urme nu are si pe sus nu zboara... Asa ceva ce nu e!...

- Vai! striga Petru.
- Tine-te si da nu sta! zise Murgul..., si nu mai zise dupa aceea nimica ca-i astupa apa gura.

Lupta se incepu din nou... Petru dadu o zi si o noapte necurmat fara ca sa fi stiut in ce si se lupta fara sa stie cu cine... Cand se apropiara zorile zilei a doua, incepu a simti cum ca slabeste din picioare.
- Acuma pier! striga cam suparat; insa pentru aceea incepu a-si intari inima si a da inca mai tapan... Soarele rasari pe cer apa pieri fara sa se stie cum si cand.

- Rasufla! grai Murgul rasufla ca n-ai multa vreme Valva vine pe loc!
Petru nu mai zise nimic, ca nici nu stia saracul de el ce sa mai faca de obosit ce era. Se aseza dara mai bine in şa, stranse mai bine de sabie si astepta asa gatit, ca sa ajunga ce vedea ca vine...

Asa cum nu stiu cum ca si cand se viseaza omul, ca vedea ceva ce n-are ce are si are ce n-are asa ii pare a lui Petru ca ar fi Valva acum. O! Doamne! O! Doamne! Cum poate fi Valva padurii de aur cand s-a dus de doua ori cu rusine?!... Zbura pe picioare si umbla pe aripi.... era cu capul dinapoi si cu coada dinainte cu ochii in piept si cu pieptul in frunte... si cum mai era inca - numai Dumnezeu ar sti s-o spuna!

Pe Petru il trecura fiorii o data din sus in jos, o data din jos in sus o data crucis, si o data curmezis; dupa aceea intari inima si incepu a lucra cum a mai lucrat si... n-a mai lucrat.

Trecu ziua. Petru incepu a slabi din puteri. Trecu amurgul serii; lui Petru incepura a i se impaienjeni ochii. Cand ajunse la miezul noptii, Petru simti cum ca nu e mai mult calare. Nici el singur nu stia cum si cand a ajuns la pamant; destul ca nu mai era pe cal. Cand incepu a se dezveli ziua din noapte. Petru nu mai putea sta in picioare, ci se lasa in genunchi.
- Nu te lasa; mai tine-o inca oleaca! striga Murgul cand vazu ca slabesc puterile stapanului sau.

Petru se sterse cu maneca camasii de sudori. Isi incorda toate puterile si se ridica inca o data in picioare.
- Loveste acuma Valva cu fraul peste bot! zise Murgul.

Petru facu precum ii zise.
Valva rancheza o data ca armasarul incat lui Petru ii parea c-o sa asurzeasca, apoi sari la Petru, desi abia se misca si ea de obosita ce era.

Lupta nu mai curse mult. Petru facu ce facu si puse fraul si la asta Valva pe cap...
Pe cand se facea ziua cum se cade Fat-Frumos calarea pe al patrulea cal.
- Frumoasa-ti fie nevasta, ca m-ai scos de la robie! zise Valva.
Plecara se dusera si pe cand se invaluia ziua cu noaptea ajunsera spre marginea padurii dc aur.

Cum mergeau asa pe cale lui Petru incepu a i se uri si ca sa faca si el ceva, dete a privi la cununile cele frumoase.
- Ce sa fac cu trei cununi? incepu a vorbi asa singur. Destul imi fie una. Tiu pe cea mai frumoasa. Arunca dar cea de arama apoi cea de argint si tinu numai pe cea de aur la sine.

- Stai! zise Murgul. Nu arunca cununile. Descaleca si le ridica ca-ti vor prinde inca bine.
Petru facu precum i se zise si merse mai departe.

Cand era soarele de-o palma de la pamant asa de catre seara cand incep musculitele a se aduna calaretul nostru ajunse chiar la marginea padurii. Naintea lui se intindea un pustiu mare... mare... cat vedeai cu ochii nu vedeai nimic pe el.

Caii se oprira in loc.
- Ce e? intreba Petru.
- Nu e bine! raspunse Murgul.
- Pentru ce sa nu fie bine?!
- Intram in imparatia Sfintei Miercuri. Cat vom merge prin ea, nu vom da de alta decat de frig si iarasi de frig. Pe marginile caii vor fi focuri din focuri si eu ma tem ca tu vei merge sa te incalzesti.
- Si pentru ce sa nu ma incalzesc?
- Nu e bine sa te incalzesti! raspunse Murgul cu grija.
- Intra! grai Petru fara frica daca trebuie, voi sti rabda la frig.

Pe cat Petru intra mai adanc in imparatia Sfintei Miercuri pe atata simtea mai tare, ca nu e bine cum e. La tot pasul era mai frig, mai ger... Dar frig si ger incat ingheta maduva in oase... Dar nici Petru nu era facut de picioroange! Voinic a fost la lupta, voinic ramase si la rabdare.

Pe marginea caii tot foc din foc si langa focuri tot oameni din oameni care chemau pe Petru la sine, care de care cu vorbe mai frumoase si mai ademenitoare. Lui Petru incepu a i se ingheta rasuflarea din gura, dar el nu se lasa, ci insa porunci Murgului ca sa mearga la pas.

Cata vreme a rabdat voinicul nostru la ger si frig, nici nu se poate spune, caci fiecare stie cum ca in imparatia Sfintei Miercuri nu e frig... numai iac-asa, ci frig, frig..., incat ingheata si vitelul in vaca.... incat crapa si stancile de ger ce e...
Asa zau e acolo! Dar nici Petru n-a crescut fara necaz... scrasnea din dinti si nimic mai mult, desi a fost intepenit, incat nici nu mai putea clipi.
Asa ajunsera la Sfanta Miercuri.

Petru cobori de pe cal. arunca fraul in capul Murgului si intra in coliba Sfintei Miercuri.
- Buna ziua, Maica!
- Multumim, voinic friguros!

Petru rase o data dar nu raspunse nimic.
- Voinic ai fost, ii zise acuma Sfanta Miercuri batandu-l pe umeri. Acuma sa-ti dau castigul. Se duse dupa aceea deschise un scrin ferecat si scoase din el o cutie mica. Iaca, zise mai de-parte, cutia e data din batrani ca sa nu o poarte decat acela care a trecut prin imparatia frigului. Na-ti-o si poarta grija de ea ca-ti va prinde inca bine. Cand o deschizi, iti vine veste de unde tu numai vrei si stire adevarata din tara ta.

Petru multami de vorba si de dar si se sui pe cal si porni mai departe.
Dupa ce se departa de o azvarlita buna, deschise cutia cea vrajita.
- Ce e porunca? intreba nu stiu ce din cutie.
- Veste imi ada de la taica porunci Petru cam cu frica.
- Sade la sfat cu batranii! raspunse cutia.
- Merge-i bine?
- Zau aci cam rau, ca-i suparat!
- Cine il supara? intreba Petru acum mai aspru.
- Fratii tai Costan si Florea! raspunse iarasi din cutie. Pe cum imi pare mie vor imparatia de la el si batranul zice ca n-ar fi vrednici de ea.

- Mergi Murgule, ca nu e vreme de pierdut! striga acuma Petru. Inchise dupa aceea cutia si o baga in traista.
Se dusera cum se ducea naluca, cum umbla vantoasele si gonesc in miezul noptii pricolicii. Cat au mers asa nici nu se poate spune... Au mers mult... foarte mult!

- Stai! sa-ti mai dau un sfat! zise Murgul intr-un tarziu.
- S-auzim! grai Petru.
- Ai avut necaz cu frigul, acuma ai sa dai de o caldura cum n-a mai fost. Sa ramai voinic! Sa nu te tragi la racoare ca nu e bine.
- Mergi! raspunse Petru. Nu-ti fie frica, daca n-am inghetat nici nu ma voi topi.

Hm! aici era o caldura incat se topeste si maduva in oase... Caldura adeca cum nu poate fi decat in imparatia Sfintei Joi.
Pe cat mergeau mai departe, cu atat caldura era mai mare... De la o vreme incepura a se topi chiar si potcoavele de la Murgul de pe copite. Hei! dar nici Petru nu se lasa! ii curgeau sudorile vale, el se stergea cu maneca si mana in goana mai departe.

De cald ar mai fi fost cum ar fi fost, era insa si un alt lucru care pe Petru il supara inca mai tare. Pe langa cale tot cate la o azvarlitura buna de departe una de alta erau niste vai racoroase cu niste izvoare reci si astamparatoare. Cand Petru privea la ele, simtea ca i-a secat inima si i s-a uscat limba in gura de sete ce-i era.

Pe langa izvoare erau tot crini, viorele si trandafiri, prin iarba cea molcuta si pe ele odihneau niste fete, frumoase, doamne!... incat nici nu pot fi mai frumoase.
Lui Petru ii venea sa inchida ochii, ca sa nici nu mai vada asa lucruri ademenitoare.

- Vino, voinice, la racoare! Vino! Stai de vorba! il chemau fetele.
Petru dadea din cap si nici nu zicea nimic, ca i s-a oprit si graiul.
Mult au mers asa, foarte mult!...

Deodata simtira ca incepe caldura a se mai stampara. Din departe, pe un deal se vedea o coliba; aici locuia Sfanta Joi.
Petru trase spre ea.

Cand erau sa ajunga la coliba, Sfanta Joi le iesi in cale si-i zise "ziua buna" lui Petru.
Petru ii multumi... precum e acuma datina la oameni cu cinste si naraveala, prinsera dupa aceea vorba... cum prind adica oamenii ce nu s-au mai vazut inca. Petru spuse veste de la Sfanta Miercuri, vorbi despre patimile sale si despre calea in care a pornit si lua ziua buna, ca zau! el nu prea avea vreme de pierdut... Hm! cine stie cat mai avea sa mearga pana la Zana Zorilor!"

- Mai stai oleaca! grai Sfanta Joie, sa-ti mai zic o vorba. Acum intri in imparatia Santei Vineri: sa treci si pe la ea si sa-i spui "sanatate si voie buna" de la mine. Cand vei merge apoi catre casa, sa vii iarasi pe la mine, ca am sa-ti dau ceva, care iti va prinde bine.
Petru multami de vorba si de toate, pleca dupa aceea mai departe.

Abia mersera cam asa cat tine o pipa de tutun pana ce si ajunsera intr-o tara noua.
Aci nu era cald. dar nici nu era frig ci... asa cumva intre ele... cum e colea primavara, cand incep a se intarca mieii. Petru incepu acum a rasufla mai stamparare. Era insa un pustiu... numai nisip si scai. Oare ce sa fie aceea? intreba Petru dand cu ochii de asa ceva ca si o casa insa departe... foarte departe!... tocmai pana unde ajung ochii lui peste pustiul cel gol.

- Aceea e casa Sfintei Vineri raspunse Murgul. Daca mergem bine poate ajungem inca pana ce se intuneca deplin.
Asa si fu... Noaptea se facu noapte. Fat-Frumos se apropie cu incetul de casa cea departata.

Peste pustiu se vedeau o multime de naluci ce se goneau pe din dreapta din stanga, pe dinaintea si pe dindosul lui Petru.
- Sa n-ai nici o frica! zise Murgul. Aceste sunt fetele vantoaselor... Se joaca prin aer asteptand sa vina si varcolacii. Asa ajunsera pana la casa Sfintei Vineri.

- Cobori acuma si intra in casa! zise Murgul. Petru voi sa faca ce i se zise.
- Stai nu fi asa grabit vorbi Murgul mai departe. Sa te invat mai nainte ce si cum sa faci. La Sfanta Vineri nu poti intra, ca e pazita jur imprejur de Vantoase.

- Ce sa fac dara?
- la cununa cea de arama si te du cu ea vezi colo departe pe colina ceea. Cand vei fi acolo incepe a striga: Vai, ce fete frumoase! ce ingeri! ce suflete de zana! Dupa aceea ridica cununa in sus si zi: Daca as sti ca ar primi careva cununa asta de la mine!... daca as sti! si arunca cununa.

- Si pentru ce sa fac asa?, intreba Petru... cum intreaba adica omul, care vrea sa stie ca pentru ce face.
- Taci, du-te si fa! zise Murgul pe scurt si Petru nu mai lungi vorba, ci facu precum i se zise.

Abia arunca Petru cununa cand se si ingramadira Vantoasele peste ea si incepura a se bate, ca sa o aiba care de care.

Petru o lua acuma catre casa.
- Stai striga Murgul inca o data. Inca nu ti le-am spus pe toate. Ia cununa cea de argint, apoi te du si bate la fereastra Sfintei Vineri... Daca te intreaba baba, cine e? tu sa zici ca ai ratacit prin pustiu. Ea te va mana indarat. Tu sa nu te misti, ci sa zici: Ba zau! eu nu voi merge, ca de cand am fost mic tot am auzit de frumusetea Sfintei Vineri si nu mi-am facut opinci de otel cu curele de vitel, nu am venit de noua ani si noua luni, nu m-am luptat pentru cununa asta de argint, care voiesc sa i-o dau ei, nu le-am facut si patit toate astea pentru ca sa merg inapoi cand voi ajunge la ea... Asa sa faci si asa sa zici; de aici incolo grija ta sa fie.

Petru nu mai facu vorba, ci porni spre casa.
Cum era asa de noapte, Petru nici nu vedea casa Sfmtei Vineri, ci merse numai pe razele luminii ce strabateau din fereastra pana la el. Ajungand la casa, niste caini incepura a latra, cand simti ceva strain prin apropiere.

- Cine se mananca cu caini? amara i-ar fi viata! striga Sfanta Vineri manioasa cum se cade.
- Eu sunt Sfinta Vineri, eu! zise Petru rasufland o data cu greu, ca omul care ar vrea sa faca ce face. Am ratacit prin pustiu si n-am unde sa dorm peste noapte. Aici tacu nu cuteza sa zica mai mult.

- Unde ti-ai lasat calul?, intreba Sfanta Vineri cam aspru. Petru sta in chibzuiri nu stia sa minta, ori sa vorbeasca vorba dreapta. Nu raspunse nimic.
- Mergi cu Dumnezeu, fatul meu! Eu n-am loc sa-ti dau, zise Sfanta Vineri si se retrase de la fereastra.

Petru zise acuma ce i-a fost zis Murgul sa zica.
Abia-si sfarsi Petru zicala pana ce si vazu, cum ca Sfanta Vineri deschise fereastra vorbind catre el cu vorba dulce si blanda:
- Sa vad cununa fatule! Petru-i intinse cununa.
- Vino in casa! zise Sfanta Vineri, nu te teme de caini, ca ei inteleg vointa mea.

Asa si facu... Cainii incepura a misca din coada mergand in urma lui Petru, cum merg dupa om cand vine seara de la tarina.

Petru zise "buna seara", cand intra in casa, isi puse palaria pe varful cuptorului si se aseza pe pomnol dupa ce i se zise sa sada.

Acuma se vorbi... iaca despre lucruri de toate zilele despre lume, despre rautatea oamenilor si despre alte lucruri ca astea... fara nici o treaba si pret... Precum se vedea, Sfanta Vineri era foarte suparata pe oameni; iar Petru-i dadea in toate dreptate, cum se cade adica omului care sade la masa altuia.

Doamne! dar si batrana era baba asta!
Eu nu stiu de ce privea junele de Petru asa de-a-deochiul la ea. Doara voia sa-i numere creturile din fata?!
Poate!... Ar fi trebuit insa, ca sa se nasca de sapte ori cat un om intr-o viata pentru ca sa poata ajunge la capat cu numaratul...
Sfintei Vineri ii radea inima de bucurie, cand vedea cum ca Petru se pierde cu totul in privirea ei.

Cand nu era inca ce este, incepu Sfanta Vineri vorba cand lumea inca nu era lume, atunci m-am nascut eu, si eram atat de frumoasa ca copila, incat parintii mei au lasat sa fie lume, ca sa fie cine sa se minuneze de frumusetea mea... Cand s-a facut apoi lumea, eu eram fata mare, si de minunat ce s-a minunat de frumusetea mea, lumea m-a deochiat... De atunci se face pe toata suta de ani cate o cretatura pe fruntea mea... si acuma-s batrana. Sfanta Vineri nu mai putu vorbi mai departe despre aceasta de trista si de suparata, ci vorbind mai departe, ii spuse apoi lui Petru, cum ca tata-sau era odata imparat mare si puternic, si nascandu-se vrajba intre el si Zana Zorilor, care imparateste in tara vecina, fusese batjocorit, cum nu se cade, de catre vicleana de vecina. Incepu apoi a vorbi cate rele toate despre Zana Zorilor... Petru ce sa mai faca si el? Asculta si el. Daca mai zicea si el cateodata: Asa e zau aici! Ce alta se poate face?

- Dar sa-ti dau un lucru, daca esti voinic si vrei sa mi-l faci, grai Sfanta Vineri cam pe cand incepura a fi somnorosi. Este la Zana Zorilor o fantana. Cine bea din apa ei, acela infloresje ca trandafirul si ca viorelele. Sa-mi aduci un ulcior din aceasta apa... Lucrul e greu! Ce e drept e drept! Imparatia Zanei Zonlor e pazita de fel de fel de fiare si zmei ingrozitori. Sa-ti spun insa ceva si sa-ti dau un lucru.

Dupa ce vorbi asa Sfanta Vineri se duse la un scrin ferecat din toate partile si scoase din el un fluieras mic micut. Vezi tu fluierasul ista? grai catre Petru, mi l-a dat un mos batran inca de cand eram tanara. Cine aude sunetul acestuia acela adoarme... doarme... pana ce nu-l mai aude. Tu sa iei fluierasul si sa tot canti din el cat vei fi in Imparatia Zanei Zorilor. Nimeni nu te va atinge caci toata lumea va dormi.

Petru spuse acuma in ce cale a pornit si ce treaba cearca. Sfanta Vineri se bucura si mai tare. N-au mai stat mult de vorba... Dar cum sa si stea cand a fost trecut acuma miezul noptii bine, binisor.

Petru lua "noapte buna", baga fluierasul in teaca si se sui in podul casei, ca sa mai doarma si el de la o vreme. Pe cand se revarsau zorile, Petru era in picioare; luceafarul boului nici nu s-a fost ridicat bine pe cer, pana cand el s-a si fost sculat... Lua un troc mare, il umplu de jaratec si se duse ca sa hraneasca caii. Dupa ce Murgul manca cate de trei ori trei, iara ceilalti cai cate trei trocuri pline de jar. Petru trase la fantana adapa si se facu gata de cale. Stai! striga Sfanta Vineri de la fereastra. Mai am sa-ti zic o vorba! Sa-ti mai dau un sfat...

Petru s-apropie de fereastra.
- Lasa un cal aici si pleaca numai cu trei. Mergi apoi incet pana ce vei ajunge la Imparatia Zorilor. Aici descaleca si intra pe jos... Cand vei veni apoi indarat, asa sa vii, ca toti trei caii sa-ti ramana in cale, s-ajungi pe jos.
- Asa am sa fac! grai Petru voind sa plece.

- Nu te grabi, ca n-am gatit inca, vorbi Sfanta Vineri mai departe. Sa nu privesti la Zana Zorilor ca ea are ochi care vrajesc si priviri care rapesc mintile. E urata atata de urata incat nici nu-ti pot spune. Are ochi de buha, fata de vulpe si gheare de mata. Auzi?! sa nu privesti la ea... Si Dumnezeu sa te aduca intreg si sanatos, fatul meu Petre!

Petru multami de vorba si invatalura si nu se opri mai mult... Unde avea el vreme de a sta cu babele la vorba! Lasa pe Murgul, ca sa pasca se intinse apoi la cale.

Departe... departe... unde se lasa cerul pe pamant, unde stau stelele de vorba cu florile acolo se vedea o roseata cam asa cum e cerul colea in zorile de primavara, dar mai frumos si mai minunat!...
Acolo era cetatea Zanei Zorilor.

De aci pana acolo, de acolo pana aci, nu era alta decat iarba si flori... si apoi nu era nici cald, nici rece, nici luminos, nici in-tunerec, ci asa cumva intre ele... cum e colea pe la Sfantu Petru cand te scoli ca sa mani vitele la turma... Petru numai de un drag umbla prin tara asta placuta...

Cat a mers Fat-Frumosul nostru asa, aceea nu se poate spune cu vorba omeneasca, fiindca intr-aceasta tara n-a urmat zilei noaptea si noptii ziua, erau pururea zori cu vant moale si racoros, cu soarele ascuns si lumina de jumatate; imparatia noptii si a zilei se incepea numai de la casa Sfintei Vineri.

Dupa mult mers si lunga calatorie. Petru vazu zarindu-se ceva alb printre roseata cerului... Cu cat se apropia mai mult, cu atata ceea ce vedea se desfasura mai tare naintea ochilor lui. Asta era cetatea... Petru privi... privi... Rasufla apoi o data cu greu, ca omul care gandeste "Doamne multumescu-ti!”

... Dar si-frumoasa era cetatea asta!...
Niste tumuri inalte... inalte... pana dincolo de Imparatia Norilor, niste pareti albi ca ghioceii si ridicati mai sus decat cum sta soarele la pranzul cel mare, un acoperis de argint, dar cum de argint?! Asa ca nici nu stralucea in fata soarelui, si feresti... tot din aer tors cu multa maiestrie si tesut in gherghef de aur intunecos... Peste toate astea se jucau apoi razele vesele ale soarelui cum se joaca vantul cu umbra crengilor colea primavara cand se misca de lenes ce este.
Petru stete uimit in loc, ca sa se poata minuna de atata frumuseta ingramadita.

Mult n-a putut sa stee ca i-a fost degraba: descaleca dara, lasa caii, ca sa pasca pe iarba cea plina de roua, isi lua fluierasul precum i-a fost zis Sfanta Vineri, zise o data "Doamne ajuta" si pleca la lucru cel mai mare. Abia merse asa singur, pe jos o cale cam de trei azvarlite bune, pana ce si dete de un nazdravan adormit de dulceata fluierasului. Acesta era unul dintre pandarii jurului cetatii Zanei Zorilor... Oare Doamne cum a putut creste atat de lung?
Cum s-a putut intrupa atata de puternic?

Cum statea asa culcat pe spate. Petru incepu sa-l masoare cu pasii... Nu voiesc sa spun minciuna!... a fost lung, foarte lung; atata de lung a fost incat Petru rasufla o data cu greu cand ajunse de la picioare la cap... nu stiu acuma cu de-a buna seama... de obosit, ori de uimit: nu e luna la rasarit atata de mare, cat era ochiul nazdravanului. Apoi barem daca ar fi fost si acesta ca la alta lume, dar era tocmai in mijlocul fruntii... Asa era ochiul!... Cum au putut apoi celelalte sa fie!... Petru voinic de voinic, dar zau! el multumi lui Dumnezeu, fluierasului si Sfintei Vineri, cum ca n-a dat de rau cu acest om neom si pleca cu incetul mai departe.

Asa, cam cat merge omul pana ce-i vine sa se aseze la racoare mai merse Petru pana ce dadu de alte lucruri si mai grozave... Niste balauri tot cu cate sapte capete erau intinsi la soare si adormiti adanc, cand pe de-a dreapta, cand pe de-a stanga... Cum au fost acesti balauri, aceea n-o mai spun: stie anume toata lumea ca balaurii nu-s treaba de gluma si de ras... Asta era a doua paza a imprejurului de curte... Petru trecu cam cu fuga nu stiu acuma de graba ori de groaza...
Nici n-ar fi tost insa minune daca s-ar fi ingrozit!
Balaurul e balaur!!

Acum ajunse Fat-Frumos la un rau...
Sa nu gandeasca insa nimeni ca acesta ar fi fost rau ca toate raurile... Nu apa, ci lapte curgea aici, nu peste nisip de piatra, ci peste pietre scumpe si margaritare.... si nu curgea lin sau repede, ci lin si repede deodata cum curg zilele omului fericit... Acesta a fost raul, care curge jur imprejur pe langa cetate... tot curge... tot curge... fara a mai sta fara a mai merge mai departe.

Pe marginea raului dormeau tot cam de o saritura unul de altul niste lei inghierati... Ce lei insa! Cu parul de aur si pe dinti si gheare tot cu ferecatura... Acestia erau paza raului... Dincolo de cea parte de rau era o gradina frumoasa... foarte frumoasa... cum nu poate fi decat la Zana Zorilor. Pe mal tot flori din flori, pe flori dormeau dulce si lin tot zane din zane care de care mai frumoase, mai vrajitoare si mai dulce la fata...
Petru nici nu cuteza ca sa priveasca intr-acolo.

Fat-Frumos se intreba acuma cum sa treaca peste rau. Raul era lat si adanc, si peste rau numai o punte, asta insa cum nu mai sunt putine in asta lume. Dincoace si dincolo pe un mal si pe altul, tot cate o frunte de punte pazita tot de cate patru lei dormitori. Puntea insa? peste punte nu poate trece suflet de om... O vezi cu ochii, dar simti golitate cand calci cu piciorul pe ea... Cine stie din ce o mai fi fost si asta facuta! Doar chiar din un pui de nor?

Destul ca Petru ramase pe tarmul raului. Sa treaca? nu poate. Sa inoate? nu e treaba. Ce sa faca dara?!

Hai! Sa nu fie grija de Petru! Cu una cu doua el n-o sfarseste! se intoarce indarat pana ce ajunse la nazdravanul cel mare. Ce va da targul si norocul gandi in sine, sa stam dara si la vor-ba! ''Scoala voinice!" striga apoi pe nazdravan tragandu-l de maneca surtucului. Cand nazdravanul se destepta din somn intinse palma dupa Petru... asa ca si cand vrei sa prinzi o musca.
Petru sufla in fluieras... Nazdravanul cazu iarasi la pamant.

Asa-l trezi şi adormi Petru de trei ori una dupa alta, adica de trei ori l-a trezit si de trei ori l-a adormit... Cand fuse ca sa fie de a patra oara. Petru isi dezlega naframa de la grumazi, lua degetele cele mici ale nazdravanului si le lega cu ea laolalta, scoase sabia si prinzand pe nazdravan de piept mai striga o data: Scoala voinice! Vazandu-se nazdravanul atat de rau batjocorit.

- Ei, zise catre Petru nu te lupti in lupta dreapta! Stai la lupta daca esti voinic!
- Mai asteapta oleaca! Mai nainte am o vorba cu tine, grai Petru... Jura ca ma vei trece peste rau, si atunci te las sa vii la lupta. Nazdravanul facu juramant si Petru-l lasa sa se scoale.

Cand nazdravanul se simti desteptat se repezi la Petru ca sa-l turteasca c-o lovitura... si-a aflat insa omul!
Nici Petru nu era de ieri de alaltaieri, si el se repezi voiniceste. Trei zile si trei nopti se lupta. Nazdravanul dete cu Petru de intra pana la genunchi in pamant; Petru dete cu nazdravanul pana in brau; iara dete nazdravanul pana la piept. Si mai in urma Petre pana in grumazi!

Cand nazdravanul se simti asa stramtorat:
- Lasa-ma, striga inspaimantat, lasa-ma ca ma dau batut!
- Treci-ma peste rau? intreba Petru.
- Trec! raspunse cela din gura.
- Ce sa fac cu tine daca iti calci vorba?
- Ucide-ma fa ce vrei cu mine, numai acuma ma lasa sa traiesc.
- Asa sa fie dara! zise Petre lua dupa aceea mana cea stanga a nazdravanului si o lega de piciorul cel drept ii baga naframa in gura ca sa nu strige il lega la ochi ca sa nu vada si porni asa purtandu-l de mana catre rau.

Cand ajunsera la rau nazdravanul pasi cu un picior de o parte, cu altul de alta de rau lua pe Petru in palma si-l puse frumos de cealalta parte.
- Acuma e bine! grai Petru sufla dupa aceea in fluieras si nazdravanul cazu de-a lungul pe malul raului.

Asa trecu Petre raul. Cand zanele cele ce se scaldau in laptele raului auzira sunetul fluierasului lui Petru ele cazura somnoroase iesira din lapte si adormira pe florile de pe mal. Asa dormind le afla Petru cand se cobori din palma nazdravanului...Nici nu cuteza sa stee multa vreme la ele... Frumoase erau, doamne! Cum putea apoi sa fie insasi Zana Zorilor? Sau doara ea e cea mai urata dintre cele frumoase? Fat-Framos nu se intreba mult, ci porni, ca sa vada.

Cand intra in gradina, incepu a se minuna din nou. Cat a umblat si patit atata frumuseta n-a mai vazut...
Lasa ca arborii erau tot cu craci de aur, ca izvoarele curgeau mai limpede decat roua, ca vanturile se miscau cantand si florile vorbeau vorbe dulci si frumoase; dar Petru mai mult se mira de aceea ca in intreaga aceasta gradina nu era nici o floare desfacuta, ci numai boboci... Parca aici a fost stat lumea locului si era sa fie pururea tot primavara... Oare cand vor inflori florile acestea, daca n-au avut vreme sa infloreasca pana acuma? si daca n-au inflorit pentru ce?...

Asa se intreba Petru, asa si inca si intr-alt chip, in calea lui catre cetate... Nimic nu-i statea in cale; nimic nu-i oprea gandirea: toata lumea dormea; zanele de pe la izvoare, pasarile de pe crengi, caprioarele dintre lufisuri si fluturii de langa flori. Toate erau duse de fluierasul lui Petru. Chiar nici vantul nu se mai juca cu frunzele, nici razele soarelui nu mai sorbeau roua de pe iarba si raurile incetara de a mai curge... Singur Petru era treaz. Petru cu gandurile sale si Petru cu mirarea gandunlor sale.

Ajunse la curte. Jur-imprejurul curtii se intindca un ierbis frumos si des un ierbis ce fugea ca vantul. Poarta era in frunte o poarta tot din flori si alte lucrari frumoase. Pe sub poarta si pe langa, poarta iarasi flori, care de care mai frumoase incat lui Petru i se parea ca umbla pe nouri cand calca pe ele. Pe de-a dreapta si pe de-a stanga dormeau zanele ce au fost sa pazeasca intrarea in curte. Petru privi in toate laturile, mai zise o data "Doamne ajuta" si intra in cetate.

Ce a vazut Petru intr-aceasta curte, aceea nici n-o mai spun, stie doara toata lumea ca curtea Zanei Zorilor nu poate fi ceva lucru de rand. Jur-imprejur zane impietrite pomi cu frunzele de aur si cu florile de margele si pietre scumpe, stalpi de raze de soare si netezi ca si paltinul, trepte lucii si moi ca si culcusul fetelor de imparat si un aer plin de miros dulce si adormitor...

Nici nu voiesc sa spun, ca numai grajdul in care stau caii Sfantului Soare, era mai frumos decat cetatea celui mai mare imparat din lume... Asa era asta la Zana Zorilor si nici n-ar fi putut fi altfel... Cum sa fie doara? Petru se sui pe trepte si intra in cetate... Cele dintai douasprezece odai erau din panza, altele douasprezece din matase. Urmara apoi douasprezece de aur. Petru trecu cu iuteala prin toate patruzeci si opt; aici afla pe Zana Zorilor intr-a patruzeci si noualea care era cea mai frumoasa dintre toate.

Asta casa era lunga, lata, nalta, ca si o biserica din cele mai framoase... jur-imprejur paretii erau acoperiti cu fel de fel de matasuri si alte lucruri minunate; pe jos, pe pamant, pe unde umblai cu picioarele, era nu stiu ce stralucitor ca oglinda si moale ca perina si... mai erau acum tot felul de lucruri framoase, ca la Zana Zorilor adeca... Unde va fi doara frumos, daca nu aicea!.. Cum zic, lui Petru i se opri rasuflarea, cand vazu ca se vede in mijlocul atator lucrari asa grozav de framoase...

In mijlocul acestei biserici sau ce era, vazu Petru fantana cea vestita pentru care a venit el atata lume de pe pamant... (fantana ca toate fantanile si nimic mai mult!... Te miri cum a si rabdat-o Zana Zorilor in casa ei!... Avea niste doage din mosi stramosi. Bag seama, a fost lasat ca asa sa ramana!... si acum ar trebui sa spun o vorba mare!... Langa fantana era chiar Zana Zorilor aievea asa cum era!

Era, doamne, un leagan de aur si... numai Dumnezeu stie de ce inca, destul cum ca era frumos, aici in leagan dormea Zana Zorilor pe perini de matasa umplute cu suflare de vant de primavara... Nici nu era frumoasa... Dar de unde sa si fie!... N-a zis doara Sfanta Vineri ca are fel de fel de lucruri urate si ingrozitoare? Ce sa mai lungim doara vorba? Poate ca Sfanta Vineri a avut dreptate. Poate sa fie!... Destul cand Petru privi la ea asa cum dormea in leagan el stete cu sufletul amortit si nu sufla mai mult in fluierasul cel vrajit... Era incremenit de minunat ce se minuna... Ba! frumoasa era... frumoasa!... Mai frumoasa decat chiar cum ti-ar parea ca ar fi sa fie Zana Zorilor... Mai mult nu vreau sa zic!...

Pe de-a dreapta si pe de-a stanga leaganului, dormeau cate douasprezece zane din cele mai alese. Bag sama au adormit leganand pe imparateasa lor... Petru nici nu le vazu de privit ce privea la Zana Zorilor, pana ce nu tresarira toate din somn, cand nu mai auzira fluierasul... Petru... tresari dara si el... si incepu a canta din nou in fluieras... Iarasi adormi lumea si Fat-Frumos pasi cu trei pasi mai inainte.

Intre leagan si fantana era o masa, pe masa un colac alb si moale, framantat cu lapte de caprioara si un pocal de vin rosu si dulce ca visul de dimineata... Acesta era colacul puterii si celalalt vinul junetei...

Petru privi o data la colac, o data la vin si o data la Zana Zorilor, se apropia dupa aceea cu incetul, pasi doi pasi catre leagan, masa si fantana.

Cand Petru ajunse la leagan, isi pierdu mintile si nu se mai putu rabda si saruta pe Zana Zorilor... Zana Zorilor deschise ochii si privi la Petru cu o privire incat el isi pierdu mintile inca mai tare...

Sufla dupa aceea in fluieras, ca Zana Zorilor s-adoarma; lua cununa cea de aur si o puse pe fruntea Zanei Zorilor; lua o bucatura din colacul de pe masa, bau o inghititura din vinul intineritor... si iarasi saruta si iarasi lua o imbucatura, iarasi bau o inghititura... Asa de trei ori una dupa alta... de trei ori a sarutat pe Zana Zorilor, de trei ori a imbucat din colac si de trei ori a gustat din vin... Dupa aceea si-a umplut ulcioarele cu apa din fantana si a pierit cum piere vestea cea buna. Cand Petru ajunse in gradina, dete de o lume cu tolul noua...

Florile erau flori; bobocii se desfacusera; izvoarele curgeau mai repede; razele soarelui se jucau mai vesel pe paretii cetatii, zanele aveau mai multa placere in fetele lor. Toate aceste din trei sarutari... Cum a intrat Petru asa a si iesit: printre zane si flori pe palma nazdravanului, printre lei, balauri si nazdravani... Cand fu apoi in scara privi o data indarat si vazu ca lumea intreaga s-a pornit in urma lui... Hei! dar si-au dat de om! Nu ca vantul, nu ca gandul, nu ca dorul, nu ca blestemul, ci mai repede cum trece fericirea s-a fost lasat Petru pe cale... Goana ramase indarat si Petru sosi pe jos la Sfanta Vineri.

Sfanta Vineri stia ca Petru o s-ajunga, din ranchezatul Murgului, care din cale de trei zile simti apropierea stapanului sau: ii iesi dara in cale cu colac moale si cu vin rosu.
- Bun ajuns. Fat-Frumos
- Buna ziua, sora sfanta!

Petru-i dete ulciorul cu apa de la fantana Zanei Zorilor. Sfanta Vineri-i multumi frumos. Mai vorbira apoi cateva cuvinte despre calea lui Petru despre curtea Zanei Zorilor si despre frumusetea sorei Soarelui si Petru puse saua pe Murgul, ca zau! el nu prea avea vreme de pierdut... Baba Vineri asculta cand cu dulce, cand cu amar, cand cu drag, cand cu necaz: vazand apoi cum ca Petru va sa mearga ii pofti sanatate si noroc.

Petru nici nu stete pana n-ajunse la Sfanta Joie. Aici se cobori de pe cal si intra; precum a tost vorba sa fie.
Nici la Sfanta Joie nu se prea opri zise "buna ziua"', mai facu o vorba scurta si lua "sanatate buna"'.
- Stai! sa-ti mai spun una mai nainte de a porni in cale zise Sfanta Joie cu grija.
- Sa-ti ai grija de viata; sa nu legi vorba cu om, sa nu mergi iute, grabit; sa nu iei apa de la mana; sa nu crezi la vorba si sa fugi de buze dulci.

- Sa te duci cum ai venit... Calea e lunga lumea e rea si tu ai la tine lucru mare!... Asculta dar de mine, iaca-ti dau o naframa; nu e de aur, nu-i de argint, nici de matasa, nici de margele; e de panza nesadita, sa o porti ca e vrajita... Cine-o poarta, pe acela fulgerul nu-l ajunge, sulita nu-l patrunde, sabia nu-l taie si gloantele sar de pe trupul lui.
Asa grai Sfanta Joie. Petru primi si asculta; se lasa apoi cu Murgul in vant si se duse... se duse... cum se duc adica Fetii-Frumosi cand ii mana dorul de casa.

La Sfanta Miercure Petru nici nu se mai cobori de pe cal, ci zise "buna ziua" din spatele calului si mana mai departe.

Intr-o buna vreme ii veni cutia cea vrajita in minte si vrand sa auda veste din lume; o scoase din teaca. Nici nu o scoase bine, nici nu o deschise cum se cade, pana ce si incepu a vorbi ce vorbea de acolo din ea.

- S-a suparat Zana Zorilor pentru ca i-ai furat apa... S-a suparat Sfanta Vineri pentru ca i s-a spart ulciorul... S-au suparat fratii tai Florea si Costan pentru ca le-ai luat imparatia.

Petru incepu a rade cand auzi de atata suparare. Nici nu stia ce sa intrebe mai inainte.
- Cum a spart Sfanta Vineri ulciorul?
- De bucurie ce i-a fost a inceput a juca si a cazut cu ulcior cu tot.

- Cum am luat eu imparatia de la fratii mei?
Cutia incepu acuma a spune ca fiind imparatul batran si orb de amandoi ochii. Florea si Costan s-au dus la el si au cerut ca sa imparta imparatia intre dansii. Imparatul le-a spus ca numai acela va imparti tara, care va aduce apa de la fantana Zanei Zorilor. Intelegand fratii lucrul mersera la Baba Birsa si asta le spuse ca ai fost, ai facut si ai pornit, ca sa vii.

Fratii se sfatuira si acuma au pornit in calea lui Petru, ca sa-l ucida, sa ieie apa de la el si sa imparateasca peste tara.
- Minti cutie spurcata! striga Petru manios cand le auzi toate acestea, si dete cu cutia de pamant, incat crapa in saptezeci si sapte de bucati.

N-a mai mers mult pana ce si vazu nourii din tara sa, simti suflarea vanturilor de acasa si zari din departare pe ici colea cate un munte de pe marginile tarii... Petru stete in loc ca sa vada mai bine, ca-i parea ca nu e adevarat ce-i parea.

Era sa treaca peste puntea cea din marginea imparatiei cand vazu c-aude ceva din departare... asa ceva ca si cand ar striga un om, si ca si cand l-ar striga chiar pe el dupa nume.
- Mai Petre! Voi sa stea in loc.
- Mergi! mana! striga Murgul. Nu e bine sa stai!
- Ba nu! stai! sa vedem ce e, cine si pentru ce? Sa dam fata cu lumea.
Petru zise si suci fraul Murgului.

- Ei Petre! Petre! Oare cine te-ainvatat sa stai?... Oare n-ar fi mai bine sa te pleci la sfatul Murgului?... Asa e lumea n-ai ce face!

Dupa ce se intoarse vazu, doamne, pe cine vazu! pe frate-sau Florea si pe frate-sau Costan... Amandoi erau si impreuna se apropiau catre Petru... Petre! mergi! mana! Sau nu ti-a zis Sfanta Joie sa nu legi vorba cu om? Sau nu stii ce veste ti-a dat cutia Sfmtei Miercuri? Fratii veneau cu vorba buna si cu buze dulci... Si Sfanta Joie a fost zis... Petre! Petre!... ai uitat, ce-a zis?!... Cand Petru vazu pe fratii sai cei dulci zbura din spatele Murgului la ei in brate Doamne! Dar cum sa nu zboare! De cand n-a vazut el fata de om? De cand n-a auzit vorba pamanteasca ?

Şi a curs vorba cum curge intre frati. Petre era vesel si fericit. Florea si Costan erau buni la vorba si dulci la buze... Singur Murgul era trist, singur, el isi lasa capul la pamant.

Dupa ce fratii vorbira multe de imparatul batran, de tara si de calea lui Petru, Florea incepu a-si increti fruntea.
-Frate Petre! Lumea e vicleana! N-ar fi mai bine ca sa ne dai noua apa ca s-o ducem noi? grai fratele. Tie-ti iese unul in cale, iara pe noi nimeni nu ne stie, de unde venim, unde mergem si ce ducem.
- Da! da! grai Costan, Florea vorbeste bine. Petru clatina o data... de doua ori din cap si spuse fratilor sai treaba cu naframa. Fratii cei doi vazura acuma ca pentru Petru nu este decat o moarte. Florea incepu dar a bate saua ca sa priceapa iapa.

Cam de vreo trei azvarlite d-acolea era o fantana cu apa limpede si rece.
- Nu ti-e tie sete mai Costane? grai Florea tragand o data cu ochiul catre Costan.
- Da! raspunse Costan. pricepand ce si cum ar trebui sa fie. Hai, frate Petre, sa ne stamparam o data setea si apoi sa pornim cu Dumnezeu. Noi vom merge in urma ta si te vom pazi de necaz si primejdie.

- Nu merge Petre!... Nu merge ca nu dai de bine!... Murgul necheza o data... Hei! Dar Petru nu l-a-nteles.
Ce s-a intamplat dupa aceea!? Ce sa se intample? Nimic nu s-a intamplat!...

Fantana era lata si adanca...
Fratii pornira cu apa catre casa ca si cand ei ar fi adus-o chiar de la Zana Zorilor.

Murgu mai necheza o data asa de turbat si de dureros incat se infiorara si padurile... fugi pana la fantana... si stete impietrit de durere.
Asa fuse treaba cu Petru cel voinic si Fat-Frumos viteaz! Bag sama asa i-a fost ursita, ca s-ajunga in ceas rau!

La curtea imparatului se facu ospat si veselie mare. Merse vestea in tara, cum ca feciorii imparatului Florea si Costan au adus apa de la fantana Zanei Zorilor.

Imparatul se spala cu apa pe ochi si vazu - cum om inca n-a mai vazut... Era in casa imparatului pe dupa cuptor un vas cu curechi; in doaga acestui vas sedea un vierme: imparatul il vazu prin lemn, asa vedea de bine.

Dupa ce imparatul imparti tara intre feciorii sai cei voinici, se retrase in curtea sa cea mare, ca sa-si traiasca zilele batranetelor in pace.

Asa se sfarsi treaba cu apa de la fantana Zanei Zorilor: Tara facu un ospat de trei zile si trei nopti si se puse iarasi la lucru ca si cand nici nu s-ar fi intamplat nimic.

Dupa ce Petru se departase de la leagan iesi din casa si curte... dupa ce sunetul fluierasului nu se mai auzea. Zana Zorilor isi veni in fire, deschise ochii, ridica capul si privi in toate laturile cautand nici ea singura nu stia ce... Ce a fost? intreba pe de jumatate inca prin vis. Cine?

I se parea, cum ca a vazut ceva prin vis ba chiar aieve... ceva dulce, placut, o frinta... ca si cand ar fi omeneasca, insa mai putemica in privire, mai altfel decat ceea ce a fost vazut pana atunci...

- Nu stiti voi ce a fost?... Ati vazut si voi?... Sau ati dormit?... Ati visat? asa le intreba Zana Zorilor pe zane... si se intreba pe sine insasi... li parea ca de cand a vazut ce-a vazut, chiar nici sufletul sau nu mai e tot acela... si nimenea nu-i raspundea, toata lumea statea uimita.

Vazu cununa...
- Ce cununa frumoasa!... Cine oare a cules florile din ea? Cine oare le-a impletit in cununa? Si cine oare a adus aici cununa si a lasat-o la mine pe leagan?! Zana Zorilor se intrista!

Vazu painea pe masa... Lipseau din ea trei bucatele; una de-a dreapta, una de-a stanga si una din mijloc.

Din vinul junetei lipseau asemenea trei inghitituri: una de deasupra una din fund si una din mijloc... A trebuit sa fi fost cineva aicea... Zana Zorilor se intrista inca mai tare; ti parea ca o doare ceva, si nu stia ce si unde...

Apa din fantana era tulbure... Apa! apa a dus cineva de aici!... Zana Zorilor se supara.

Cum a putut intra cineva fara veste?!
Unde e paza cea aspra? Nazdravanii? Balaurii? Ce au facut leii ferecati?! Si zanele? Si florile? Si soarele?... Nimeni n-a pazit? Nimeni n-a fost la locul sau?!... Zana Zorilor se supara pe deplin.

- Lei, zmei, balauri, nazdravani, porniti, goniti, ajungeti, prindeti si aduceti porunci Zana Zorilor in supararea ei cea mare.
Porunca suna si toata lumea se puse in miscare.

Petru s-a fost insa intins la fuga incat nici razele soarelui nu-l puteau ajunge.
Toti venira tristi, toti adusera vesti triste. Petru a fost trecut peste marginile Imparatiei Zorilor unde intreaga paza nu mai avea putere.

Zana Zorilor isi uita acuma supararea de trista ce se facu si trimise pe Sfantul Soare ca sa umble in lume sa faca din sapte zile una... sa cerce sa afle si s-aduca vesti.

O zi din sapte zile Zana Zorilor n-a facut alta decat a stat si privit in calea Soarelui, a privit... privit... pana ce au inceput a-i curge lacrimile din ochisori nu stim acuma de privitul cel mult, ori de durerea si dorul ei cel mare!

Iata-ntr-a saptea zi Sfantul Soare se reintoarce... rosu, trist si obosit....iarasi veste rea!... Hei! ca Petru era unde razele soarelui nu pot patrunde!

Dupa ce Zana Zonlor vazu ca si cea din urma incercare fu in zadar dete porunca aspra in tara: Zanele sa nu mai zambeasca, florile sa nu mai miroasa, vanturile sa nu mai miste izvoarele sa nu mai curga limpede si razele soarelui sa nu mai lumineze.

Porunci apoi, ca intre lume si Imparatia Zorilor sa se lase valul cel mare al intunecimii, prin care sa nu strabata decat o singura raza de soare, care sa duca vestea-n lume cum ca "pana ce nu va veni acela care a dus apa de la fantana, soarele sa nu se mai miste pe cer".

A mers vestea in lumea cea intunecoasa... oamenii intelesera ca lumina cea grozava nu e decat pentru lumina ochilor imparatului...

Nimeni nu vedea in lume afara de imparatul; nimeni nu vedea necazurile intunericului decat imparatul. Dete dar fiilor sai Florea si Costan sfat si porunca, ca sa pomeasca, sa mearga si sa mantuiasca lumea de intunerec. Cine a mintit una, minte si a doua; Florea se puse in sa si porni catre Imparatia Zorilor acuma cand Petru a fost curatit calea.

- Vine cineva? intreba cam aspru.
- Vine, raspunsera zmeii, ce stateau paza la punte.
- Cum vine, peste punte ori pe sub punte? Puntea era - acum stim noi - cum era! Florea trece pe sub punte.
- Voinicul vine pe sub punte! raspunsera zmeii cam in gluma.
- Grijiti de el, neagra va fie lumina! zise acuma Zana si primi pe Florea sa intre.

Pe Florea-l trecura fiorii cand vazu atata frumuseta.
- Bun ajuns voinice! Tu ai furat apa?
- Sa fie de bine! Zau eu am luat-o.
- Tu ai baut vinul? Florea stete mut.
- Tu ai mancat painea? Florea zise "ba".
- Tu m-ai sarutat? Florea-si uita vorba.
- Na! Oarba-ti fie lumina! Invata-te sa mai minti!
Zise acuma Zana suparata si-i dete lui Florea doua palmi, una pe de-a dreapta, una pe de-a stanga, incat astuia i se intunecara ochii.

Doi zmei dusera apoi pe orbitul de Florea acasa si treaba se gati.
Porni si Costan in urma fratine-sau.
Porni, ajunse, o pati si reinturna.

In lume nu mai ramase acuma nici o raza de lumina.
Asa ramase lumea intreaga oarba de dragul ochilor unui imparat...

Dupa ce Zana Zorilor a vazut cum ca nu poate afla pe Petru, a chemat la sine pe intrega tara sa, pe zmei, balauri, nazdravani si lei pe toate zanele, pe toate florile, pe toti supusii i-a chemat la sine. Chiar si Sfantul Soare a trebuit sa se coboare de pe cer sa desfrane caii de la caruta, sa-i bage in grajd si sa intre la Zana Zorilor... Cand au fost asa toti adunati impreuna, Zana Zorilor nu le imparti mai mult la porunci, ci trista si mustrata cum era, lua ziua buna de la toti supusii sai, le multami pentru iubire si credinta si-i trimise in lume, ca sa mearga sa faca fiecare dupa capul si priceperea sa. Numai doi lei, doi zmei, doi balauri si tot atatia nazdravani opri la sine, ca sa fie cine sa-i pazeasca puntea. Trimise toate zanele in gradina si lasa, ca sa nu intre-n curte pana ce nu o vor vedea pe ea senina; lasa ca florile sa miroasa d-aici inainte un miros, care imbata orice fiinta omeneasca, ca vanturile sa se miste cantand atata de dureros incat orice suflet omenesc sa planga cand le aude, ca izvoarele sa curga apa amara si lasa ca soarele pe toata ziua data de Dumnezeu sa arunce cate sapte raze seci in lume.

Dupa ce toate acestea le randui se duse la roata cea mare, pe care era invartit firul traiului omenesc si opri roata de a se mai intoarce si viata omeneasca de a mai curge... Dup-aceea... Zana Zorilor s-ascunse din fata lumii in fundul curtii celei mari, in locul cel mai intunecos si mai neingrijit...

Zmeii, balaurii si nazdravanii iesira-n lume si de rusine ce le era, s-ascunsera in cele mai adanci pustiuri, pesteri - ca ochiul omenesc sa nu-i mai vada! Leii-si lepadara parul de aur si ferecatura de pe gheare si dinti, si de suparati ce erau se facura salbatici; Zanele s-ascunsera prin gradini; florile, izvoarele si vanturile se supusera vointei Zanei Zorilor si razele seci, fara caldura si lumina, si astazi se vad intinse pe cer colea in noptile de vara...

Viata omeneasca stete locului, si timpul inceta d-a mai curge...
Doi lei, doi zmei, doi balauri si doi nazdravani se pusera paza la punte...

Cat a ramas Imparatia Zorilor astfel, aceea nu se stie si nici nu se poate spune...
A trecut multa vreme asa fara sa fi curs!

A inteles si Sfanta Vineri ca Zana Zorilor s-a suparat; raza cea pustie si vantoasele ce cutreierau lumea intreaga i-au fost adus stire de mult... S-a suparat de jumatate, iar de cealalta jumatate s-a bucurat: s-a suparat pentru ca nu mai putea sa mai priveasca in cautatoare si s-a bucurat pentru ca vedea pe Fat-Frumosul sau cel voinic scapat si pe vecina sa cea frumoasa trista... A mai fost apoi necajita pentru ca i s-a fost spart ulciorul cu apa cea minunata.

Cand Sfanta Vineri vazu insa ca intunerecul nu mai inceteaza, lumina nu mai vine si cand pieri si cea din urma raza de pe pamant zic, cand Sfanta Vineri vazu ca Zana Zorilor i-a trecut de gluma ea porunci vantoaselor ca sa pomeasca toate impreuna, sa se izbeasca in valul cel mare de la marginea imparatiei sa-l miste din loc si sa faca ca lumina sa curga in lume.

Vantoasele pornira... care de care mai turbate, care de care mai grozave si mai infricosate... cum merg adica vantoasele... Ti se parea ca au sa ia lumea cu sine si sa nu se mai opreasca in loc cu ea.
Ajunsera la val... se izbira in el... si cum se izbira?... Valul nu se misca!...

Vantoasele se mai izbira o data.... apoi inca o data... adica de trei ori una dupa alta.
...Si apoi nu se izbira mai mult... vazura cum ca valul sta mai teapan decat pamantul in tatanele sale... Statura cateva clipe locului - rusinate si obosite se intoarsera dupa aceea indarat si inconjurara o data lumea in mania lor cea turbata... Ce a fost calea lor?... Acuma-si poate gandi fiecare ce a fost! Bine cu de-a-buna seama n-a putut fi! Vai si amar!...

Vantoasele sosira acasa si spusera Sfintei Vineri cum si ce e cu valul.
Sfanta Vineri se supara acuma si de cealalta jumatate: trimise vanturile la curtea imparatului ca sa duca lui Petru vorba si sfat: sa mearga sa stea de vorba cu Zana Zorilor si sa faca ce va face, ca sa aduca lumina in lume.

Vantoasele pornira de-a doua oara... acuma ceva si mai incet... mai nepripit... ca si cand pleci adica in treaba buna si la om de naravala... Ajunsera la curte... Petru nu e!...
Vantoasele incepura a se misca mai a strain.
Petru a pierit in cale.

Vantoasele luara curtea din stanga... apoi din dreapta... apoi din mijloc... O intoarsera, sucira, ridicara si arancara pana ce nu se mai alese nimic din ea... Dupa aceea pornira cu vestea despre moartea lui Petru catre coliba Sfintei Vineri.

- Porniti cu totii in lume; miscati tot ce e de miscat si aflati pe Petru. Viu sau mort mi-l aduceti! porunci Sfanta Vineri dupa ce auzi vestea cea trista.

Trei zile si trei nopti vantoasele nu mai stetera...
De trei ori scoasera copacii din radacini, de trei ori scoasera raurile din cursul lor; de trei ori sfaramara nourii izbindu-i de stanci; de trei ori maturara fundul marii si de trei ori prapadira fata pamantului.

Toate fura in zadar!... Ele intrara acasa care de care mai obosite, care de care mai manioase si mai rusinate.

Numai una n-a sosit inca; vantul cel de primavara, lenes, moale si intarziatic... Unde sa fi ramas?... Toti stiau ca multa treaba n-o fi fost sa faca... Cine stie... de obosit ce-o fi fost s-a pus undeva la racoare... Nimeni nu-si batea capul cu el.

Iac-o data intr-un tarziu dupa ce toata lumea s-a mai rupt gandul de a mai afla pe Petru, franzele incepura a se misca. Sfanta Vineri simti molatatea suflarii si iesi afara.

- Ce veste aduci? intreba pe cea mai draga dintre vantoase.
- Trista e de trista, dar buna-i de buna sopti vantul cel tanar. Dupa ce m-am fost obosit de atata cercetare de atata spart si pradare, dadui de-o fantana seaca si cugetai sa intru in ea ca scutit de surorile mele sa ma mai odihnesc mai nainte de a porni catre casa.
- Si-n fundul fantanei aflasi pe Petru? striga Sfanta Vineri plina de bucurie.
- Da! si pe Murgul de o parte.

- Dulce-ti fie vorba, dragu-ti fie sufletul, si pururea veste buna s-aduci! zise acuma Sfanta Vineri catre vantul cel de primavara, ii porunci apoi ca sa se repeada pana la Sfanta Joie si sa-i spuna ca sa gateasca cu tigaia de aur, ca de Petru nu e bine, sa sara d-acolea pana la Sfanta Miercure, si sa-i spuna ca sa vina la sfanta cu apa vietii.

- Inteles-ai? ii mai zice Sfanta Vineri. Sa fii cu-n picior aici, cu unul acolo! Si pornira cu totii... Sosira cu totii la fantana cea parasita...
De Petru nu era decat os si cenusa.

Sfanta Miercure lua oasele si le incheie laolalta... Nu lipsea nici unul.
Sfanta Vineri porunci vantoaselor ca sa desfunde fantana, s-arunce pulberea in sus si s-adune cenusa lui Petru... Toate se facura...

Sfanta Joie facu foc, culese roua de pe frunze in tigaia cea de aur... si puse tigaia pe foc... Cand apa incepu a fierbe, Sfanta Miercure zise trei vorbe... privi o data catre rasarit, o data catre apus, o data catre miaza-zi, o data catra miaza-noapte, apoi arunca iarba vietii in apa cea fiarta.
Tot asa facu si Sfanta Vineri cu cenusa lui Petru. Sfanta Joie numara dupa aceea, unul, doua, trei si lua tigaia de pe foc.

Din cenusa lui Petru din roua si din iarba vietii s-a fost facut o unsoare mirositoare. Vantul cel de primavara sufla o data peste ea si unsoarea se slei. Acuma unsera oasele lui Petru cu unsoarea de sapte ori in jos, de sapte ori crucis, tot de atatea ori curmezis... si cand fusera gata, Petru sari in picioare... pe de o suta si pe de o mie de ori mai frumos decat cum a fost... pe de o suta si pe de o mie de ori mai voinic si mai falos decat cum a fost!

- Sai pe cal, voinice! zise Sfanta Vineri.
Indata ce Murgul samti pe stapanul sau in spatele sale, incepu a necheza si a scapara din picioare... Era mai viu decat cum a fost candva!

- Unde pomim? intreba vesel.
- Catre casa! raspunse Petru.
- Cum sa mergem?
- Ca blastemul!

Petru multami de vorba si treaba, se intinse apoi la cale si merse... merse... cum merge adica blastemul.... pana ce ajunse la curtea imparatului. De curte nu mai era decat locul... Nu vedeai urma de om, de la care sa poti auzi o vorba sau o veste... iaca intr-un tarziu Barsa iesi din fundul unei pivniti mucezite.

Petru intelese ce e, cum, din ce pricina, intoarse fraul Murgului si merse mai repede decat cum a venit... Nici nu rasufla pana la Imparatia Zorilor. Cata vreme a trecut, de cand a ramas cum a fost sa ramana trebile-n Imparatia Zorilor, aceea cu vorba si grai nu se poate spune...

Multa vreme a trebuit sa treaca!...
Cand Petru sosi la punte, in scare nu mai erau decat trei raze luminoase sapte calde si noua seci.... celelalte toate le-a fost lepadat cu de-amanuntul... Cand Petru se opri cu Murgul, toala lumea se opri cu el ca sa vada ce va fi sa fie acuma.

Zana Zorilor simti, cum ca ceva deosebit trebuie sa fie in apropiere ca-i parea ca tocmai acuma s-a desteptat din visul cel ce-a facut-o trista... Ea dorea.... nu stia ce... tocmai ca si atuncea...
- Cine vine? intreba cam cu jumatate de gura.

- Tine-te bine stapane! zise Murgul. Petru stranse din pinteni, trase din frau si nici nu se simti pana ce fusese de cealalta parte de punte.
- Voinic vine peste punte! strigara pazitorii ridicandu-si palariile din cap.

Zana Zorilor nu se mai misca din loc si nu mai grai nici o vorba... Ca pe nevazute sari Petru la ea, a cuprins-o in brate si o saruta... cum saruta adica Fetii Frumosi pe zanele dragastoase.
Imparateasa Zorilor simti ca simte ce n-a mai simtit... Nu mai vorbi, nu mai intreba, ci facu semn ca sa bage pe Murgul in grajdul soarelui si intra cu Petru in casa...

Zanele incepura a zambi vesel; florile incepura a mirosi dulce; izvoarele detera a curge limpede; vanturile se prefacura in cantec de bucurie: roata vietii incepu a se intoarce mai repede decat prisnelul; valul cel negru cazu la pamant si soarele stralucitor se ridica in sus catre ceruri... sus... mai sus decat cum a fost candva... si-n lume se facu lumina ca fata soarelui incat noua ani noua luni si noua zile oamenii nu vazura nimic de lumina cea infricosata.

Petru merse acasa, aduse pe tatal sau cel batran si pe mama sa cea batrana, facu o nunta incat ii merse vestea-n nouazeci si noua de tari si se facu imparat peste amandoua imparatiile.
Iara fratilor Florea si Costan li se dete lumina ochilor ca sa vada si ei fericirea lui Petru.

Asta a fost, dragii mei cei buni, povestea lui Petru Fat-Framos cu Zana Zorilor din Tara Soarelui.
Petru a trait si a imparatit cu pace si cu sanatate... si doara mai imparateste si astazi cu ajutorul lui Dumnezeu.