luni, 11 octombrie 2010

"Permisul auto"

~ de Dan Puric ~

Dumnezeu iubindu-mă, mă tot pune la felurite încercări ca să nu mă plictisesc.


Aşa a fost şi cu şoferia. Ne-am luat şi noi maşină.

Atunci mi-a zis soţia că ar fi bine să-mi iau permis şi eu, că cine ştie, s-ar putea să fie nevoie vreodată să şofez.

Pentru mine, lucrul astă a venit prea tarziu, şi m-am dus la prima lecţie de şoferie cu emoţii de liceean, la un PECO, unde trebuia să mă întâlnesc cu instructorul.

Tremuram rău pe marginea trotuarului, ca la bacalaureat, şi îl aşteptam. Cel mai bun lucru era că omul nu mă cunoştea.

A venit cu o Dacia de pe vremea lui Ceauşescu, căreia, când i-a pus o frână, chiar în faţa mea, i-au sărit şuruburile pe jos. Le-a adunat tacticos şi le-a pus la locul lor, ignorându-mă.

Era mecanicul absolut, la întâlnirea cu imbecilul absolut.

Locul mortului.

Nea Ilie era plin de vaselină şi avea un fes slinos pe cap. M-a citit din prima, şi-a dat seama cu cine are de-a face.

Daca m-ar fi cunoscut, mi-ar fi spus:
- Vai, maestre, ce onorat sunt să vă fiu eu instructor!


Când mi-a zis, fără să se uite la mine:
- Bă, asta e cheia!, am îngheţat.


-Fii atent, a continuat el, ambreiajul este tata, frâna este mama, iar acceleraţia este copilul tâmpit care aleargă până ce dă cu capul în prima maşină.

Absolut genial!

Apoi îmi spune scurt:
- Treci în locul meu!


Eu, speriat:
- Lasă-mă, nene, că n-am mai pus în viaţa mea mâna pe aşa ceva.


El:
- Bă, tu nu te-ai săturat să stai pe locul mortului şi să te conducă toţi tâmpiţii?


Şi atunci m-am gândit să strig şi eu la poporul român:
- Popor român, nu te-ai săturat să stai pe locul mortului şi să fii condus de toţi tâmpiţii?

Era o adevarată resuscitare, domnule!

Şi îmi tot repeta:
- Hai, hai, învaţă să conduci!


Ceea ce a urmat a fost incredibil. M-a scos direct în trafic.

Şi eu trebuia să am mâna pe volan, pe chei, pe schimbătorul de viteze, trebuia să mă uit în cele două oglinzi, dar şi în ochii lui.
- Unde te duci, măăă? Nu vezi unde mă bagi? O calci pe baba aia! Nu te uiţi în spate? Vezi, băă, că intră ălă în tine!

Şi m-a ţinut aşa, de îngheţam şi transpiram tot, doua zile la rând! Nu mai eram sănătos! Nici un rol, în viaţa mea, nu m-a solicitat atât de mult, şi nu m-a adus într-o asemenea stare.

În a treia zi s-a liniştit de tot.

Stătea bătrânul cu o mână pe volan şi cu fesul pe ochi.

Dormea, domnule!

- Înseamnă că am început să conduc bine, mi-am zis.

Crucea Sfântului Andrei.

Nu l-aţi văzut pe Puric, disperatul, între Maestrul său dormind şi traficul din Bucureşti.

Si, târându-mă încet-încet, am trecut pe lângă un cimitir. Atunci Maestrul a deschis ochii:

- Bă, vezi? Aici e o fostă elevă de-a mea!

Mie mi-a îngheţat coloana vertebrală.

- În cimitir?

- Pai da! Nu e singură, e cu soţul!

- Cum a ajuns acolo?

- Tot aşa, bă, ca şi tine, nu a oprit la Crucea Sfântului Andrei, aia pe unde trece trenul. Păi, băă, când vezi o cruce, nu te opreşti să te închini? Treci ca animalul? Ce-o fi cu graba asta, că tot acolo
ajungi!

Omul ăsta m-a creştinat pe mine, teologul lui peşte.

Avea dreptate!
- Când vezi Crucea Sfântului Andrei, te uiţi în dreapta şi nu crezi nici măcar în ăla de-ţi face semn cu steagul, că e ţara plină de proşti.

Vei învaţa să conduci când vei şti să te fereşti de proşti, nu când vei şti legea!!!


Viata-i cea mai serioasa gluma.

luni, 13 septembrie 2010

Viata e o calatorie


Tinere, viata e o calatorie. Bucura-te de ea, zi de zi, clipa de clipa.

Accepta ca in viata sunt si bune si rele, si usoare si grele.
Observa cum toate sunt trecatoare, cum vin si pleaca.
Tu fii prezent in toate. Accepta-le. Respecta-le. Fii recunoscator.
Hai, stiu ca poti, daca vrei…

~ Mihail Musat ~

joi, 9 septembrie 2010

Suntem doar praf in infinitate…

~ Articol scris de Marius Stan ~

Toti oamenii se considera mai importanti decat sunt in “realitate”. Fara exceptie. Nu exista om care sa nu aiba un ego cat de mic. Unul care ii sopteste la ureche cat de valoros este el si ceea ce face el in aceasta lume.
Si dintr-un anumit punct de vedere – unul profund spiritual – asa si este. Fiecare dintre noi este unic si valoros – la fel de important in aceasta infinitate a Creatiei. Indiferent ca face meseria de gunoier, tamplar, consultant, fotbalist, actor, director, ministru, fiecare dintre noi este o frantura din vastitatea timpului si spatiului, egala cu oricare alta, de pe acest pamant, din orice univers.
Insa nu la acest punct de vedere ma voi referi, ci la unul mai “pamantesc”. Cel al superioritatii si inferioritatii noastre de toate zilele…

“Realitatea” iluziei nostre
Traim in realitatea propriei inconstiente – “realitatea” perceputa prin minte, prin simturi. Suntem orbiti inca de la nastere. Fragmentul nostru de spirit, constiinta, energie condensata, intra in acesta lume si dezvolta perceptia limitata, liniara, asa-numita a “emisferei stangi”.
Imensa majoritate a omenirii este intemnitata in propria inchisoare a mintii, propriul Matrix. O iluzie, un “vis al formei” din care constiinta incearca sa se trezeasca, asa cum subliniaza invataturi orientale. O cale inapoi pe care sinele nostru o are de parcurs: de la limitarea in spatiu, timp, intr-o singura viata, fara putere si cu nevoi catre nelimitare, eternitate, putere deplina, atotcunoastere si beatitudinea infinita a fiintarii adevaratei tale esente.
Nu e un drum usor… De aceea, nu e de mirare, si nici de condamnat, ca imensa majoritate prefera sigura realitate a iluziei, ca sa spun asa. Iar adevarul e ca nimeni nu prefera asta in mod constient (desi, la nivel inconstient, fiecare este exact acolo unde trebuie sa fie, dar asta e o alta poveste pe care poate o vom spune altadata). Si nici macar nu e sigura iluzia asta.

Orgoliul care ne macina
Ca si cum aceasta iluzie pe care creierul ne-o prezinta nu ar fi de ajuns, suntem pacaliti inca o data. Devenim sclavii celor 3 P, desemnati de catre societate ca fiind etaloanele supreme ale succesului in viata. Iar aici e cea mai mare drama, incununarea distrugerii identitatii noastre si crearea falsului sine, cu false prioritati, false importante, false credinte si valori. Popularitate, Productivitate, Posesiuni – cei 3 P ai falsilor a fi, a face, a avea. Cele 3 instrumente supreme de creare a importantei de sine, a orgoliului, a ego-ului dus la extrem.
Esti interpret sau formatie de succes, sportiv de top sau vedeta TV, “printesa” sau “seducator”? Ai mari sanse sa fii atins de virusul importantei de sine, sa ai senzatia ca toata lumea se invarte in jurul tau.
Faci munca de avocat sau trainer de top, “vindecator renumit”, politician de varf, director de nivel inalt sau macar de “meserias” in domeniul tau? Ai mari sanse sa fii atins de virusul importantei de sine, sa ai senzatia ca toata lumea se invarte in jurul tau.
Ai o gramada de bani, case, masini, haine, bijuterii, amante (sau amanti, dupa caz)? Ai mari sanse sa fii atins de virusul importantei de sine, sa ai senzatia ca toata lumea se invarte in jurul tau.
Am spus “ai mari sanse” intrucat nu toata lumea trebuie introdusa in aceeasi oala. Insa practica vietii ne spune ca majoritatea e acolo, in aceeasi oala a orgoliului care ii fierbe la foc marunt si le macina viata fara ca ei sa-si dea seama.
Ce e mai trist e ca acestea sunt persoanele luate cel mai des ca si modele de catre societate. Au putere, au influenta, au penetrabilitate in mintea si emotiile oamenilor… care de cele mai multe ori ii barfesc, ii injura, ii denigreaza. Insa asta numai intrucat nu pot fi in locul lor.

Sa revenim un pic la normal…
Poate orgoliul sa scada? Macar pana la un nivel in care sa ne dam seama ca de multe ori suntem chiar penibili in incercarea noastra (inconstienta, bineinteles) de a ne considera, uneori, in anumite situatii, “buricul pamantului”. Si asta e valabil pentru toti, nu doar pentru categoriile de mai sus.
Suntem mai mult de un “fir de praf” in infinitatea cosmosului? Cine suntem noi, in comparatie, de exemplu, cu puterea Soarelui? Care, daca “se supara” si trimite catre pamant doar o mic suflu, ne distruge identitatea, stilul de viata, civilizatia si ne trimite in evul mediu pentru ani buni? Si asta, poate, mai devreme decat am putea crede.
Poti pune la loc o floare pe care ai rupt-o si sa o faci sa creasca? Poti aduce viata la loc in trupul fiintei iubite pe care tocmai ai pierdut-o? Poti trai aproape la infinit, precum stelele de pe cer? Poti zbura singur, ca o pasare? Nu, nu poti, oricat ai incerca.
Atunci de ce te consideri atat de “superior”? Atat de important incat crezi ca poti distruge, fie doar si prin cuvinte, natura, oamenii, pamantul. Si, daca ai putea, prin orgoliul tau, chiar si universul?
Nu esti mai important decat o simpla bucata de lemn. Nu esti insa nici mai putin important decat cineva care salveaza milioane de vieti. Esti in mod egal valoros. Revino la normal, la sol, din turnul unde te-ai intemnitat singur. Vei constata ca viata are un alt aer, mult mai proaspat, aici. In lumea firelor de praf constiente de locul lor in REALITATE.

Sursa: http://www.empower.ro/spiritualitate/suntem-doar-praf-in-infinitate/

luni, 23 august 2010

Frica

Stii cum sunt prinse maimutele in Africa? Vanatorul pune o piatra de marimea unui ou de gaina, intr-o scorbura cu diametrul de sase centimetri. Maimutele il urmaresc de la distanta si sunt macinate de curiozitate. Apoi, vanatorul se indeparteaza la cativa metri. Imediat apare o maimuta, care baga mana in scorbura. Ea simte ca acolo este un obiect şi incearca sa-l scoata. Dar diametrul scorburii este mult prea mic. Sigur ca maimuta isi poate scoate mana in orice moment, dar pentru aceasta e nevoie sa-i dea drumul pietrei si s-o piarda. Frica de a pierde o tine pe loc. Vanatorul se apropie şi baga maimuta in sac .

Te-ai gandit vreodata ca majoritatea lucrurilor pe care le faci zilnic, le faci din frica de a nu pierde ceea ce ai deja? De dimineata cand te trezesti si te speli pe dinti pana seara cand te arunci in pat obosit , pentru a nu pierde somnul de frumusete, totul este o goana pentru a pastra ceea ce ai acumulat.
Lucrurile pe care le avem ajung sa ne detina si sa ne controleze viata. Ai castigat o masina la un concurs, dintr-o data nu mai poti dormi noaptea, de frica sa nu ti-o fure hotii.

Paradoxul zilelor noastre este ca suntem din ce in ce mai ocupati sa strangem lucruri, fara sa observam ca, de fapt, suntem mai ocupati sa nu pierdem lucruri pe care adevarul este ca nu le-am avut niciodata.
Uite-te in jurul tau, unde esti chiar acum – acasa, la birou, pe strada si pune-ti intrebarea: care sunt lucrurile fara care n-as putea trai, daca ar disparea brusc?
Fac un pariu cu tine ca ai putea trai fericit fara laptop, telefon mobil, crema de ras, crema de fata, pantofi de firma, sacou in dungulite, sistem audio 5.1, masina de spalat automata cu cincizeci de programe, cuptor cu microunde, masina de servicu, masina de concediu, masina cu climatizare, remorca, 100 de perechi de sosete, 5 perechi de pantofi, aer conditionat, jocurile pe computer, blogul pe care scrii zilnic, internet, counter-strike, mobila scumpa … si mai pune tu inca 1000 de lucruri pe care le vezi ...
Alergi de dimineata pana seara, nu pentru a deveni mai liber, ci pentru a deveni mai sclav. Lucrurile pe care le cumperi nu te fac mai liber, ci doar te inrobesc mai mult. Cu fiecare cutie care se aseaza pe dulap esti mai las si mai fricos. Mai plin de frica de a incerca sa simti, sa traiesti. Fiecare lucru nou pe care il cumperi aduce cu el o doza de frica, egala cu valoarea pe care i-o dai. Cu cat un lucru pare mai valoros pentru tine, cu atat ti-e mai frica sa nu-l pierzi.
Si, cand ti-e frica sa nu pierzi, exact asta se intampla: PIERZI.
Cand ti-e frica sa nu-ti pierzi jobul, incepi sa nu mai risti, faci doar ce e strict necesar, ajungi indolent si esti data afara
Cand ti-e frica sa nu-ti pierzi iubitul / iubita incepi sa devii prea disponibil, faci orice compromis si esti parasit.
Cand ti-e frica sa nu-ti pierzi masina, nu dormi noaptea si te imbolnavesti, stai prin spitale si trebuie s-o vinzi, ca sa poti sa te intretii .

Cineva imi povestea ca in limba ebraica nu exista verbul “a avea”, ci doar unul care se traduce mai bine prin “a administra”.

Nu “AI” nici unul dintre lucrurile pe care le “ai” Azi sunt la tine, maine nu mai sunt. Si, in timpul asta, tu traiesti cu frica de a nu pierde ceea ce nici macar nu ai.
Oare degeaba, sportivii care “nu mai au nimic de pierdut” joaca mai bine decat de obicei? Atunci cand nu mai ai nimic de pierdut, nu-ti pasa care e deznodamantul, conteaza doar ceea ce faci acum, aici. Nu mai conteaza cat risti. Nu mai conteaza ca oamenii se uita ciudat la tine, cand te manifesti altfel.

Esti liber, atunci cand scapi de frica de a pierde. Poti face asta, in sapte pasi:

1. Fa o lista cu lucrurile pe care le-ai adunat de-a lungul vietii si care te-au impiedicat sa faci ceea ce iti doreai la un moment dat .

2. Arunca lista la gunoi. Listele nu rezolva problemele. Doar accentueaza frica.

3. Fa o lista cu lucrurile pe care ti-ai dori sa le faci, inainte sa mori.

4. Arunca si lista asta.

5. Uite-te in jur, ia primul lucru pe care nu l-ai mai folosit de mai mult de o luna si arunca-l intr-o cutie. Mai priveste in jur si ia-l pe al doilea. Vezi ce a ramas si ia-l pe ar treilea. Nu te opri, pana cand nu mai ai in imediata ta apropiere decat lucrurile pe care le folosesti des. De preferat zi de zi, saptamana de saptamana. (Cand m-am mutat unde stau acum, cu 3 luni in urma aveam impresia ca sunt foarte multe lucruri de carat si adunat si o sa dureze enorm. Am aruncat un sfert dintre ele, cand le-am sortat.) Ce sens are sa pastrezi perechea aia veche de ghete, pe care o ai de acum 5 ani, cand tocmai ti-ai luat alta, anul trecut? Etc ..

6. Traieste o zi fara telefon si internet. Pleaca la munte, la mare, oriunde si inchide tot ce inseamna aparat cu baterii sau fara. Gandeste-te apoi, cat de liber te-ai simtit

7. Risca . Fa lucrul de care te temi cel mai mult. Daca ti-e frica sa nu pierzi autobuzul, mergi pe jos. Vei fi fericit.


Sursa necunoscuta.

vineri, 2 iulie 2010

Paradoxul de a alege

Sa facem lucrurile pe rand inseamna sa alegem sa ne implicam in totalitate in ceea ce facem si sa fim “acolo” in crearea fiecarui pas. Toata viata facem si ne plangem ca avem atatea de facut insa nu ne gandim la calitatea lucrurilor ce ies din mana noastra. Esti inconjurat de relatii de calitate, iti place sa mergi in anumite locuri si sa fii incojurat de anumite persoane sau e pentru ca “trebuie”? Iti place munca pe care o faci, acele 8 ore de munca iti aduc o satisfactie?

Cat efort depui in viata ta de zi cu zi?
Ne spunem ca nu avem de ales, ca “trebuie” sa castigam bani, ca “trebuie sa fim in randul lumii”, ca “trebuie sa acceptam ca viata e grea” si mai ales ne spunem “ca nu avem de ales”. Eu invat zi de zi sa fac alegeri si sa imi asum responsabilitatea pentru ele. Imi aleg proiectele, oamenii cu care interactionez, evenimentele la care particip.

Dar de unde poti porni?
In primul rand intreaba-te: “vreau sa fac ceea ce fac acum?”, “e nevoie sa fac ceea ce fac acum?”.

Daca e nevoie pentru ca ai un examen, ai o lucrare importanta de predat etc, intreaba-te: “cum pot sa infrumusetez si sa eficientizez timpul pe care il petrec facand acest lucru?”. Poate fie sa invat pe muzica, sa ma recompensez dupa ce am facut “acea munca”. Dar mai ales sa ne imaginam ca si cand acel lucru pe care il avem de facut e gata facut, a trecut. Eu imi imaginam de multe ori inainte de vreun examen cum povestesc cum a fost dar mai ales sentimentul de usurare ca am trecut peste acel moment.

Sunt foarte putine momentele in care “nu avem de ales”, de cele mai multe ori, ca sa nu zic intotdeauna, avem puterea de a alege fiecare moment pe care il traim: ca vrem sa fie trist, vesel, melancolic, greu, ciudat, etc.

Insa avand puterea de a alege si avand atatea optiuni, este ceva pozitiv sau ceva negativ?

Puterea de a alege nu ne face mai liberi in ziua de azi, ci ne face mai responsabili. Exista un paradox al puterii de a alege care pune pe noi o presiune imensa. Nu ai pe cine sa dai vina, ai atatea optiuni, ai putea sa alegi alta facultate, sa iti cauti alt job, sa renunti la o relatie etc. Daca nu o faci e responsabilitatea ta si numai a ta. Si cum relationezi cu asa o povara?

Sursa: http://www.empower.ro/inteligenta-emotionala/paradoxul-puterii-de-a-alege/

joi, 3 iunie 2010

Rabindranath Tagore

The Last Days of Rabindranath
Record of a visit to Santiniketan

Buddhadeva Bose

Samar Sen, Buddhadeva Bose, Rabindranath, Protiva Bose, Kamakshiprasad Chattopadhyay, and Buddhadeva-Protiva' s daughter Meenakshi

A Rainbow of Song
WHEN we visited Santiniketan in last May Rabindranath had just completed the eightieth year of his life in the shadow of a serious illness and amid the rejoicings of the whole of Bengal. We had heard that his suffering was acute and that his powers were failing him, and were, therefore, wondering how we would find him. Perhaps, he would speak no more than a few words, perhaps it would not be possible to sit at his feet with the old easy confidence. But all these misgivings were dispelled when we saw him. On the day of our arrival we saw him at dusk. He was sitting out in the open verandah, and he seemed tired and weak, as if faded out in the shadows of approaching night. When we saw him next morning he was sitting in the covered south verandah. He was wearing a yellow cloth but his upper garment was white, and by his side lay a plate with a little heap of bel flowers on it. Yes, his face was emaciated and his flame-like complexion pale. But when one looked at the wrist or the fist, one could still get a glimpse of the massive splendid body, solid with bone and muscle. Gone were the lovely locks that had always rolled down his neck like a lion’s mane, but the head was still as beautiful with its long, white curls parted in the middle. It seemed to me that his eyes had lost their piercing gaze, for it was with a gentle and tender look that his eyes rested on somebody. For this reason, he did not seem any longer to resemble a Mughal emperor, there was rather a subtle affinity with the portraits of Tolstoy in old age. Never before was Rabindranath so beautiful. Perhaps the burden of age and the torments of a disease were both necessary to achieve this beauty. The only poem which Bernard Shaw ever wrote was a gift to Ellen Terry on her birthday. ‘How is it’, Shaw wondered, ‘that while we all get older with every year, Ellen gets younger?’ One had only to look at the portraits of Rabindranath from boyhood onwards to be convinced that the older he grew, the more beautiful he became. Even a few years ago his face shone with a dazzling brilliance, every other face in crowded meetings would instantly pale the moment he entered. That, too, was beautiful, but the soft twilight-glow that plays on his face today is perhaps the highest point that beauty can reach.
But who would have said that he was ill! The moment we entered he started talking. His voice, we noticed, was fainter than ever before but his talk as splendid. He rested from time to time but never groped for a word, for the right word was always on his lips. He looked straight before him as he talked, but now and then cast sidewise glances at the listeners which did not, however, interrupt the flow of talk. That day he talked continuously for over an hour; we were bathed in an incredible, marvelous stream in which painting and music, life and literature, humour and tenderness were all blended in rich profusion and admirable proportion. He ill! Who could have thought of that! This luminous intellect, this passionate interest in all the great and little things of life, this kingly mastery over language- our hearts refused to associate all these with decay or infirmity of any kind. Yet, he was ill, very much so. His disease was not only painful it involved many little annoyances, too. Common men - and even many of those who are not so common - would have grown ill-tempered, harsh and slack, they would have gradually withdrawn from the external world and soon reached a stage where nothing but the disease mattered, for we have heard that even geniuses are unable to think of anything except the toothache when a tooth is really aching. But there was not the slightest stain in Rabindranath’s personality, the diamond was still flawless. He talked on all subjects, but never about his illness. So much so, he always avoided words like ‘illness’ or ‘disease’. All that he said was that he was ‘tired’ or that his ‘body-machine had gone out of order’. In his thoughts, his behaviour, in the conduct of his daily life nothing was loose, nothing shabby or stonely. Only two or three persons were allowed to nurse him intimately. As the strain on them was heavy there was an attempt to introduce new hands, but he was extremely reluctant to be tended by strangers or even by friends who were new to the task. The truth perhaps was that the very idea of being personally attended to was repellent to him and had always been so. Now, it was true, he had perforce to depend on others for most things and though he tolerated this situation just because it could not be helped, he wished to restrict the number of his nurses to as few as possible. Perhaps the very fact that he had got to be served in that way hurt his taste and feelings. A middle-aged professor, who had spent the last thirty years of his life at Santiniketan, once remarked that in his long career he had observed Gurudeva’s anger only on two occasions. The first time was when there was dirt on the plate in which his food was served. And on another occasion he had happened to notice one of the teachers lying in the verandah of his cottage while two young pupils were massaging his body. ‘Gurudeva was furious, we had never seen him like that.’ We heard many other anecslates?? ?, each of which showed that, suffering as he was from a long and obstinate disease, his exquisite sensitiveness was as wide awake as ever. There were brilliant flashes of humor even when the physical pain was terrible and there was a general feeling of apprehensive gloom. As a patient he was very quiet, but not very docile, perhaps. He hated lying down in bed and had to be coaxed to retire. They would tell him that he must sleep now, and he would close his eyes while his feet would move to and fro. When the command was more emphatically repeated he would lie still and say, ‘Well then, I will now think. You can do all else, but you can’t rob me of my thoughts’. Doctors and nurses can do no more than help the body in combating disease, but there is no external remedy for the infection that a disease spreads to the mind, and in that field Rabindranath won every battle entirely on his own strength.
As we came out after seeing and hearing him, every time we felt anew that our whole lives had been blessed. His talk was a rainbow of song, a symphony of color. It was manna to the sensual ear as well as a charmer of the spirit. His infinite mastery over the Bengali language could not be comprehended unless one heard him talk. What flew from his lips was exactly the language he used in his later prose works, and he beat all his characters in the power of presenting a most commonplace thing in an extraordinary manner. As the words flowed, similes and metaphors blossomed like flowers, and there were sudden flashes of humor at the most unexpected moments. Many are familiar with his perfectly rounded golden voice and his firm yet delicate style of pronunciation; as a matter of fact, Bengali seemed to be a more powerful and much sweeter language when Rabindranath spoke it.
At that time we found Rabindranath occupying a suite on the ground floor of Udayan. The rooms faced south. Since his illness in 1940 he had become somewhat sensitive to heat, and so an air-conditioning plant had been installed in his bedroom. Not a large room, it was. Along the wall on one side was a long table with rows of bottles, phials and glasses on it. A bed, an easy chair, a few books in a little book-case and a few leather-covered backless cane seats for visitors- these were all the furniture. On the walls were two of his own pictures, a drawing of a horse by the Chinese painter Ju Peon and a Japanese cloud-scape. There was another, and a still smaller room, and that was all. The whole of the world, all the hills and plains and seas, cities, rivers and forests, all multitude and all solitude had converged in a couple of rooms with a verandah on either side. Such were the Poet’s last days.

‘I Sing of the New’
THE last chapter of Rabindranath’s life was fit material for an epic poem. We saw in him a king who, after having conquered the world and spent the days of his life in the fullness of opulence, had been deprived of all by one stroke of crooked fate. The kingdom was still his and his spirit was ever a king’s, but all means of communication between the king and his kingdom were being closed down. He had all, and yet he had nothing. His genius was tirelessly active and his creative impulse urgent, but those little mechanisms of the body without whose help no art can take tangible shape were refusing to co-operate. The poet who had refused to close the doors of the senses and sit in meditation had to feel those very doors being closed one after another. His sight was very weak, and when he read, which he did with great difficulty and greater persistence, he had to hold up the page very close to his eyes. His hearing was feeble and his fingers were so exhausted that he could no longer hold a brush, and even the pen refused to obey. Friends told us that on one occasion he had remarked, ‘There was no end to the gifts I received from the hand of God, and now He is taking them back one by one. I had hoped to spend the last days of my life in painting pictures but that, too, has been taken away.’ Crowds of pictures haunted him, but he could not give any of them a local habitation and a name, the phantoms returned to limbo. The mind was glowing but the fingers were numb. From his heart rose tunes which the voice could not capture - the stream of music was wasting itself in the same lethal waters where his unborn paintings were drowned. Of all the arts he had practiced his best-beloved was the art of song, and his singing days seemed at last to have been over. One afternoon it rained and after the shower we went to see the Poet in the evening. On entering Rathi Babu’s drawing room we noticed many records of Rabindranath’s songs lying scattered and were told that the Poet had just been listening to them. We found him in the little back room reclining on his usual easy-chair, looking ill and weak, which he seldom did. ‘I was just trying to evoke a song of the rains’, he said. ‘But I can’t do it any longer’.
And what about his life’s constant companion - his writing? The man who, since boyhood, had been writing millions of words in verse and prose could not hold the pen in the last months of his life and found it difficult even to put a signature. And yet the stream of words was ceaseless, all poems right up to those published in Janmadine were composed in his own hand, but after that he had perforce to abandon calligraphy. Finally he took to dictating and was not easily pleased with the draft. A single manuscript was revised many times over and still he remained doubtful.
We found him strangely modest about his own writings. However severe might be the oppression of failing flesh, he could never tolerate any looseness in his work. What a perfect work of art was Galpa-Salpa, the delightful book in prose and verse he had just published, ostensibly for children. One noticed a condescending tone in most reviews of his recent works, as if the reviewers wanted to imply that all this was good enough for old man in failing health. This patronizing attitude was an insult not only to the works themselves but to the Poet’s personality. He was as critical about his own works as he was lenient about others, and it was possible that nothing that he had written of late had completely satisfied him. That is the reason why he did not feel it beneath him, as he might well have done, to notice the remarks of critics, but, on the contrary, rather wished to hear what they said. At the same time, he did not want half-hearted, meaningless praise, nor did he care about being mentioned in a tone of awe; what he wanted to know was whether he had been able to do it. And in this lay his humility. Of course, he might not have bothered, he might just as well have thought that people were bound to accept whatever Rabindranath wrote. But to his last day he did not think of his reputation as an established fact, and that was why each of his new works was suffused with the enthusiasm of the new writer. Because he was born anew with each new book, he could claim new fields of fame each time. In the song he had composed for his last birthday celebrations he had once again evoked the new and said, ‘Let it appear again, the first auspicious moment of my birth’. This was not mere effusion, for these words contained the basic truth of his literary life.
It struck us that, immeasurably famous as he was, Rabindranath had acquired an immeasurable humility and wanted to know whether he had really been able to be of any use to his country. The man who had created Bengal had to ask whether Bengal had accepted him. He wanted to feel sure, before he took his leave, that all that he had done had not been in vain. He had accepted with a good grace the numerous felicitations that had poured on him on the occasion of his last birthday, for in all these, he had simply seen the fact that he had been accepted by the whole of his country. ‘You have not booed me, that is what they do in our country’.

The Lord of Life
WHEN we arrived Rabindranath had just finished writing a short story. Many other stories - new both in form and content - might have come from him if there were a process by which one could write as one thought. The second part of Yogayoga lay completely thought out in his mind, and it was thrilling when he told us the story one morning. This wonderful story never crossed the limits of the world of thought, and a great novel perforce remains unfinished. For it was not possible for him to undertake a long work, and so he was making rhymes and yarns for children and working at poems and literary essays, while a short story was suddenly released or a malediction against this war-torn insane civilization came down in terrific fury. And this was how he satisfied, as best as he could, the infinite yearnings of tremendour power. How much more cruel than physical suffering was this conflict of flesh and spirit! His was a tormented life during the last months, intolerable in its contradiction between thought and action, imagination and performance. At any rate, it should have been so, though no trace of it appeared on the surface. On the country, he was the picture of perfect peace. He had nothing of the catastrophic agony of a deaf Beethoven. You would have found him completely self-contained, but not at all indifferent. His eyes were always open to the first to challenge the insolence of power when it threatened to violate truth and justice. But, as regards himself, he seemed to have accepted all inflictions with a luminous serenity. He never complained. He never sighed. It was with an elfin touch of humour or with a fairy-nke gentleness that he mentioned his own infirmity. If his heart was lacerated by agony, his heart alone was aware of it, and none else.
All the same, Rabindranath’s imprisoned life was not a lesser tragedy than Beethoven’s deafness. He loved to see. A few years back we had once heard him say, ‘Now I do nothing else, I only see’ How often had he spent the hot mid-days at Santiniketan, when every other inmate was resting within closed doors, sitting in an open verandah and gazing insatiably at the plains rolling out to the horizon. Every day he had watched the hour when the rosy dawn was born out of night’s dark womb; he had plunged deep in the darkness of the rainy season and drunk his fill of moonlight. And in the end he was prisoner in an artificially cooled dark room and had to ask, suddenly starting from sleep, ‘Is it day or night?’ The moonlight was no more than a shadow and clouds were invisible. In his world, day and night had been shorn of their multi-coloured garments and the cycle of seasons played no more. The chorus of joy that birds sang every morning in the ancient trees of the ashrama did not reach his ear, the rain pattered and the leaves murmured without breaking the silence of his world. Nature reached him in faint glimpses, in shadows and whispers, and in imagination. There had never been a man so fond of variety as he was: he had never been able to reside for many months at a stretch in the same place, nor live in the same house for long. He had spent his days in every manner of place and dwelling and had been a tireless traveler, too. And in the last days it was not easy even to move from one room to another, and traveling, of course, was out of the question. Chained as he was, perhaps his mind dwelt on the hills and plains, cities and rivers of all lands, and it was certain that he was haunted by memories of the Padma and by a desire to return to his beloved river. ‘You belong to the shores of the Padma,’ he told us, ‘and have just seen Kopai that flows here! Here it is nearly as dry and hard as Rajputana. How far from Padma have I strayed.’ Perhaps the thought would suddenly flit across his mind that he would feel better if he went down to the sea. But the Padma was far away and the sea farther still. Well then, he created variety for himself in that single room. The arrangement of the furniture of the room was altered every day, his easy-chair faced different directions, and we did not find the room arranged in the same manner on two consecutive days. Even this proved that Rabindranath was as great an artist in life as in literature. Not only the entirety of his life, but his mode of daily living was a perfect work of art. One had to come to Santiniketan to understand what a great concept of life he had actually realised, for here his life was indeed like a king’s and when I say ‘king’ I mean it in its largest sense.

‘Give me, oh, give me My kingdom, my power, my glory, Not the daily bread alone’ -
Cried D. H. Lawrence. It is possible that the tormented Lawrence would at last have been content if he had come to Santiniketan, for here, in the person of Rabindranath, he would have seen the true image of the lord of life.
Since his illness, Rabindranath slept very little and slightly. Fantastic dreams frequented him, and he talked in his sleep. He woke up by two o’clock in the morning and could not sleep again. Then he started talking or dictated some literary work. One day I sent him in writing some question regarding the inter-relation of history and literature. I did not hope for more than that he would say a few words on the subject, but when we went to him the next morning the first thing he said was: ‘What a lot of silly questions! Here you are’. Saying this, he handed over to me an essay in Mrs. Rani Chanda’s handwriting. He had started work after waking from sleep and had got an essay ready before we had woken from ours. A couple of days later he found it inadequate and added another and a shorter essay. You might have asked him to do seemingly absurd things in the way of literary composition; it was not in him to say ‘No’ to any suggestion, and you would at least have come away with a gracious smile and an assurance that he would think it over. There wasn’t any question to which he could not immediately reply and there wasn’t any topic which he did not eagerly discuss. Here was a man who was always ready, always interested, and never bored. He had combined endless toil with endless leisure. In one sense, every day of his life was a holiday, and in another, there had never been a single ‘off’ hour in his mental workshop.

Leave-Taking
WE had not seen him in his youth and were born when he was middle-aged, and so we hungrily listen when our elders talk about those vanished days. As a race, we do not care to write autobiographies or memoirs, but luckily Rabindranath’s childhood and youth have been preserved for us in some of his own books. A day will come when these works will be minutely read and people with beating hearts will search those pages for a glimpse of him. Little bits will be put together, reconstructed, and thus a final image of him will be stamped on the minds of future generations of Bengalis. But we who have seen him, and were able to go and sit at his feet - how are we to measure this incomparable good fortune! One got drunk on his greatness. He was one of the world’s greatest men; he towered far above any other figure in the present-day world, and in the whole world’s history how many are there who may rank with him! One’s first reaction to seeing him was a feeling of enchantment. One gazed at him and pondered over all that he had written and done, and one was so overwhelmed that the breathing seemed to stop. Who else could put us into this ecstasy of adoration! In whom else could we taste human greatness in so full a measure!
On the day we departed we saw the Poet in sick-bed. Little did I imagine that I would have to see. It was itself a shock to step into his room after the brilliant afternoon light spread all over sky and land. For the room was dark as night, lit only by a table-lamp burning in a corner. The Poet was reclining in what seemed to me an enormous easy-chair, propped up by several pillows. He was quite still and his eyes were closed. A young doctor and one of his secretaries were attending. As we entered he half opened his eyes and faintly uttered a few words. His right hand began to rise in blessing over our heads but dropped half way. I have not the words to say how I felt at the moment. It was as if the heart had received a sudden blow, I felt choked and overcome by a sort of stupor so that I could not even have a full gaze at him. We could breathe freely only when we came out into the open. The immortal poet was a constant companion of this golden blaze of light while the frail earthen vessel lay imprisoned in a closed room.

This article has been first published in The Calcutta municipal Gazette: Tagore Memorial Special Supplement, 1941. Published in Parabaas June 15, 2004.

duminică, 9 mai 2010

Genii ale Romaniei: Justin Capra

Americanii, canadienii, nemţii şi italienii au vrut să-l "importe". De fiecare dată, răspunsul lui a fost "Nu".
"Mi se pare mai interesant să faci ceva într-o ţară în care toată lumea spune că nu se poate face nimic"
Pe lângă aparate de zbor şi maşini, Capră a inventat şi motociclete neconvenţionale.
Justin Capră, românul care a inventat rucsacul zburător folosit acum de americani în călătoriile spaţiale, stă la Baloteşti , într-o casă austeră ca o chilie... Când l-au "vizitat", hoţii i-au făcut pagubă doar pentru că au lăsat uşa deschisă la plecare. Era iarnă, el era plecat din localitate şi centrala a consumat gaz cât pensia lui pe o lună.
Cu rucsacul zburător în beciurile miliţiei Rucsacul zburător i-a adus, la început, doar belele. "În 1956 l-am propus Academiei şi bineînţeles că am produs ilaritate. şi, mă rog, chestii d-astea. În '58 l-am brevetat. Dar, în '56, pentru că aveam intenţia să realizez un astfel de aparat şi
nişte maşinuţe, am făcut prostia să merg, neştiind puterea comuniştilor, la Ambasada Americană să cer sprijin. Am fost arestat. Nu m-au ţinut mult - două săptămâni -, dar dormeam pe ciment şi mâncam un sfert de pâine pe zi. Înainte de asta eram ofiţer de aviaţie. După - am fost dat afară din Armată şi am fost trecut la index. Spălam maşini, măturam, ca să pot exista.
Până în 1962, când a venit Expoziţia Americană la Bucureşti şi şi-au expus americanii aparatul lor de zbor. Diferenţa între al meu şi al lor era de culoare: al lor era gri şi al nostru - negru. Altminteri erau identice".
O jucărie: curent electric din zgomot Americanii şi mai apoi Henri Coandă i-au făcut pe
tovarăşi să-şi reconsidere poziţia faţă de Justin Capră. L-au reabilitat oarecum, adică şi-a putut găsi un loc de muncă mai tehnic decât măturător. Dar şi munca de jos a fost o "sursă de inspiraţie".
Ce faci, de pildă, dacă trebuie să lucrezi într-o cazangerie, într-un zgomot infernal? Evident: încerci să transformi zgomotul în curent electric! "Am folosit un telefon Bell , o membrană cu o bobină şi un miez de fier, pusă în hala în care se făcea gălăgie şi recoltam în altă parte curent. Nu am reuşit să produc mult curent, dar mă gândeam să pun membrane peste tot, în toată hala, ca să meargă măcar polizoarele fără să mai consume din reţea". Asta este una dintre invenţiile pe care le-a considerat jucării şi nu s-a obosit să le breveteze.
"Nu se poate, da' funcţionează"
Există însă o invenţie pe care ar fi vrut s-o breveteze, dar n-a putut, pentru că nimeni nu i-a găsit explicaţia fizică.. "Am realizat odată un dispozitiv care micşora masa unui obiect. Folosea teoria impulsului care se certa cu una dintre legile fizicii care spune că fiecărei acţiuni trebuie să-i corespundă o reacţiune egală şi de sens contrar. Or, ăsta al meu n-avea jet, n-avea elice, n-avea roţi, n-avea interacţiune magnetică şi al naibii se mişca. Bineînţeles, consuma, nu era perpetuum mobile. Şi atunci m-a luat ministrul Octavian Groza, fiul lui Petru Groza, şi m-a dus la Consiliul Naţional de Ştiinţă şi Tehnologie. Şi acolo a venit un hectar de mărimi - profesori, academicieni, savanţi - şi prima expresie a fost . La care Groza zice Doctor în fizică, Dan Vamanu, care a fost şef de promoţie la Oxford , a studiat dispozitivul şi mi-a zis . Nu s-a găsit nici acum".

Circa 100 de vehicule neconvenţionale
Justin Capră a realizat 72 de prototipuri de autoturisme cu consum infim ( 2 litri de benzină pentru un drum între Bucureşti şi Iaşi , cu viteza medie de 70km/h), 7 aparate de zbor neconvenţionale pe care le-a testat personal şi 15 motoare neconvenţionale. Din toate acestea, doar o invenţie - automobilul fără caroserie, cu efect pelicular - şi-a găsit o oarecare aplicare. Este vorba despre un prototip care a rămas la stadiul de machetă pentru că Justin Capră n-a avut bani să-l construiască. "Un automobil cu caroseria dintr-o perdea aeriană, care creează şi o propulsie şi poate face, eu ştiu, şi aer condiţionat în maşină.. Este vorba de un jet de aer evacuat din faţă şi aspirat în spate, care îmbracă ocupanţii autovehiculului. Am aruncat şi apă pe el, nu se întâmplă nimic - nu plouă, nu ninge". Iar aplicarea a fost mai mult decât modestă: un cetăţean din Bacău a folosit invenţia lui Capră pentru a realiza un acvariu care n-are un perete, dar ţine, totuşi, şi apa, şi peştii!
Întrebare frecventă: "De ce nu plecaţi?"
De ce n-a plecat să se realizeze în ţări mai civilizate? "M-a întrebat asta un ziarist pe vremea lui Ceauşescu. I-am zis . După revoluţie au venit alţii să mă întrebe... Păi ce, să mănânc lebede la Viena ? Şi pe urmă, mi se pare mai interesant să faci ceva într-o ţară în care toată lumea spune că nu se poate face nimic. Am fost invitat să rămân în Italia, America , Germania , Canada .... Credeţi că umblă pe undeva câinii cu covrigi în coadă? Ne uităm la salariile din Occident. Păi cel mai bine plătit om pentru munca depusă e în România..."

Nu există inginer adevărat fără cultură
Acum, Justin Capră are 75 de ani, dar nici vorba, nici mişcarea nu-i arată vârsta. El pune "tinereţea" pe seama familiei. "Tata a murit la 90 de ani pentru că l-a lovit o maşină când era pe bicicletă. Bunicii, mătuşile - la 102, 107, 110....
"Lucrează la al 73-lea prototip de autoturism şi şi-ar dori ca cineva să-i continue munca, să cerceteze şi să pună în aplicare efectele pe care le-a descoperit. Nu este însă uşor să ajungi ucenicul lui Capră.
"Un inginer, dacă nu are cultură, nu poate lega fenomenele. De fapt nu cultură, ci un simţ al sintezei.
Kant zice . Ei, cum dracu' poţi să fii propriul tău stăpân într-o lume conjuncturală, înlănţuită? Şi spune că morala poate fi în afara moralei creştine, ceea ce iar este o greşeală. (...) Newton zice . Pentru că nu există esenţe în materie. Noi, oamenii, ne deplasăm asimptotic spre cunoaştere pe care nu o s-o întâlnim pentru că, curba asimptotă întâlneşte verticala cunoaşterii undeva la infinit."

EMIGRAREA
Am avut naivitatea, mi-am închipuit că învăţând voi fi mai liber şi mai fericit... Doamne, ce deziluzie am avut atunci când mi-am dat seama că prin învăţătură ne mărim aria întrebărilor, ne mărim exponenţial aria de necunoaştere. Şi, în fond, ce să cunoaştem, de vreme ce definiţiile nu ne apropie de esenţe, de vreme ce adevăr egal subiectiv?
Academicul ne îndepărtează de natură, acesta este diferenţial, centrifug, nu dă răspunsul la întrebări.
Pretinsele sale răspunsuri nu rezolvă problema cunoaşterii. Simt un gol sprijinindu- mă pe adevărul ştiinţific oficial.. Nu mai vreau clasicul în abordarea căilor de studiu. Vreau altceva! N-am întâlnit adevărul absolut, n-am întâlnit decât raportabilităţi, conjuncturi, relativitate.
Adevărul în care cred este unul singur: adevărul Divin. Spiritul, în schimb, nu intră în crize, spiritualistul nu disecă multidimensionalita tea Divină, o ia ca postulat, ştiinţa spirituală este de aceea interferenţială, centripetă şi nu dă reacţii secundare.
Există totuşi o cale şi anume: evoluţie în plan spiritual, în plan creştin, pentru că iubirea, stima, toleranţa rezolvă toate problemele. Să zicem că fericirea este, la urma urmei, un fel de nesimţire, este un alt fel de a vedea lucrurile. Eu, de exemplu, sunt fericit atunci când sunt obosit fizic şi când văd rezultatul muncii mele.
Sunt un hobist, un tip dificil, o dualitate psihică, sunt ăla care vede alfel. Pentru acest motiv am fost persiflat, invectivat şi chiar agresat fizic, şi de ce?
Pentru că merg pe alt drum, nu pe cel obişnuit. Deranjez nişte somnolenţe, nişte tipare. Lumea nu are nevoie de oameni care nu cred în definiţii, care nu cred în academii şi nici în premianţi oficiali.
Când ţin o conferinţă sau un curs văd discipolii mei plecând mai îngânduraţi. Am acest defect, această particularitate, pun lumea pe gânduri. Mulţumesc lui Dumnezeu că am ajuns la vârsta la care îmi dau seama că nu trebuie să critic, înţeleg faptul că există o programare din afara noastră, în alt raport spaţiu -timp. (Care spaţiu, care timp? alte relativităţi?)
Nu-mi permit să critic istoria, de vreme ce aceasta este conjuncturală. Mai întâi că nu cunosc noţiunea de bine şi de rău. Dar nici nu îl înţeleg pe filosoful Kant atunci când afirmă că dânsul îşi este propriul lui stăpân! Cum poate un om fi stăpân pe el într-o lume înlănţuită?
Prefer înţelepciunea vârstei, observ că geneticul poate fi optimizat, cromozomii având permeabilitate spirituală..
Eu nu sunt în măsură să ofer soluţii, nu mă pricep, soluţii vă poate da natura, în măsura înţelegerii noastre. Eu nu cred în politicieni, vorbăreţi, colesterolizaţ i, cu ţinută opulentă şi ostentativă.
Nu mai cred în imagini, nu cred în virtual. Eu cred în pădure, în apă, în aer, în filosofia ţăranului bătrân, pardon, nu în ţăranul de lângă metropolă. Cred în adevărul Divin, în legătura Divinului cu omul prin intermediul monarhului şi al sacerdotului. Nici pe filosoful Platon nu-l înţeleg atunci când şi-a declarat repubica ce-i poartă numele, de vreme ce l-a şcolit pe Aristotel în spirit monarhic. Cred într-un reprezentant de tip confucian, într-o verticalitate, într-un caracter.
Calea pe care am ales-o este emigrarea în pădure, unde nu aud expresii vulgare, unde nu aud manele şi nu văd imagini de reclamă şi nici telenovele.Vreau să înlocuiesc radioul cu muzica sa agresivă, cu muzica ciripitului păsărelelor, cu sunetul apei şi foşnetul frunzelor.
Refuz artificialul, nu mai vreau beţivi şi fumători, vreau oameni adevăraţi sau fără oameni.
Vreau să fiu mic pentru a mă bucura de adevărul Divin.

Link-uri:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Justin_Capr%C4%83

miercuri, 28 aprilie 2010

Experiment

Washington Post a organizat in ianuarie 2007 un experiment social asupra perceptiei, gustului si prioritatilor oamenilor.

In statia metrou L’enfant Plaza din Washington, DC, intr-o zi friguroasa, un om cu o vioara a cantat sase piese de Bach timp de aproximativ o ora. In timpul acesta aproximativ 2000 de oameni au trecut prin acea statie, majoritatea in drum spre serviciu.

Dupa vreo trei minute un om intre doua varste l-a observat si s-a oprit sa-l asculte pentru cateva secunde,
apoi a grabit pasul, manat probabil de programul sau strict.

Dupa 4 minute: violonistul a primit primul sau dolar… o femeie i l-a aruncat in palarie fara sa se opreasca.

Dupa 6 minute: un tanar se reazema de perete ca sa-l asculte, dupa care se uita la ceas si pleaca in trap usor spre peron.

Dupa 10 minute: un copil de 3 ani se opreste in fata muzicianului, dar maica-sa il trage grabita de hainuta. Copilul se mai opreste odata sa-l priveasca pe violonist, dar maica-sa il impinge nervoasa inainte, asa ca cei doi se misca, el inrorcand capul din cand in cand. Lucrul asta se repeta cu mai multi copii iar parintii ii imping de la spate, grabiti sa ajunga la treburile lor.

Dupa 45 minute: numai sase oameni s-au oprit sa-l asculte pentru cateva momente. Circa 20 au aruncat niste bani. Omul a colectat in total $32.

Dupa o ora: omul a terminat de cantat si s-a lasat tacerea. Nimeni nu l-a observat, nimeni nu l-a aplaudat…


Nimeni n-a remarcat, dar acesta era Joshua Bell, unul dintre cei mai buni muzicieni ai lumii. El a interpretat cateva din cele mai dificile piese scrise vreodata, pe o vioara estimata la $3,5 milioane. Cu cateva zile inainte, umpluse o sala de concerte din Boston. Valoarea medie a biletelor $100.

Problemele care s-au pus in acest experiment social:
- Intr-un loc nepotrivit, la o ora nepotrivita, suntem in stare sa percepem frumusetea?
- Ne oprim s-o admiram?
- Putem, oare, sa recunoastem talentul intr-un context neasteptat?

O concluzie posibila in urma acestui experiment, ar fi aceasta: daca nu avem cateva momente sa-l ascultam pe unul dintre cei mai buni solisti ai lumii cantand cea mai buna muzica scrisa vreodata pe unul din cele mai bune instrumente facute vreodata, oare de cat de multe alte lucruri, minunate, ne lipsim in existenta noastra?

Sau mai bine zis, la cate lucruri bune si frumoase suntem obligati sa renuntam / sa le ignoram atunci cand traim intr-o societate, sau un sistem social ca acela pe care il suportam acum cu greu?

Si cat de mult reusim sa le recunoastem valoarea celor din jur, si cat de mult au ei sansa sa ne recunoasca valoarea in ritmul nebun al vietii asa cum a ajuns sa fie ea astazi?

Caci nu atat individul cat sistemul social din care facem parte in aceste vremuri pare vinovat de rezultatul acestui experiment… sa nu uitam ca cei mai atrasi de sunetul viorii au fost copii care mai aveau un strop de inocenta…

Sursa: http://www.damaideparte.ro/index.php/experiment-social-cat-de-deschisi-mai-suntem-sa-vedem-frumusetea/794/

vineri, 23 aprilie 2010

Pulsatia vietii

~ articol scris de Marius Stan


Pulsatia vietii – de ce oare ii pierdem sensul?

Cat de mult simtim cum modul de trai in societatea moderna ne epuizeaza energia si ne diminueaza resursele de vitalitate? Ne nastem intr-o lume deja conditionata sa vada doar anumite aspecte limitate ale vietii pe care le numeste “adevaruri”. Crestem cu astfel de concepte care ne impresoara creand o lume ce ni se pare normala. Imbatranim fara a pune prea mult sub semnul intrebarii modul in care am fost invatati ce este viata…

Invitatia
Repetam continuu aceleasi comportamente pana cand ceva ce iese din tipare se intampla. Si atunci cautam raspunsuri la “cei cu autoritate”, le acceptam si mergem mai departe. Acceptam aceasta lume dezordonata, ni se pare normal ca stirile rele sa predomine in fata celor bune, ne agitam pentru succes cu orice pret, calcand in picioare in primul rand propriile fiinte.

Avem impregnata in ADN aceasta pulsatie deformata a vietii, acest haos energetic ce ne limiteaza adevaratul potential. Si avem nevoie mai mult ca oricand de o reconectare la pulsatia creatoare si hranitoare, la entuziasmul vietii. La viata ce vibreaza in toate celulele ca o invitatie la descoperirea altor taramuri ale acestei existente desavarsite in ea insasi.
Vibratia

In exterior suntem cu totii fiinte umane – barbati si femei. Avem nevoie sa ne reconectam la propria masculinitate si feminitate, la vibratia specifica Yang-ului, respectiv Yin-ului universal. Si putem face acest lucru doar in Prezenta, in absenta gandurilor si emotiilor specifice vietii de zi cu zi.

Pare ciudat poate, insa acesta vibratie e un amestec de “seriozitate” si “joc”, de “constienta” si “bucurie”, de “a urmari obiective” si “a fi liber”. Yang-ul, principiul masculin si Yin-ul, cel feminin, aparent contrare dar ingemanate pentru eternitate intr-un continuu dans ce creaza totul.

Combinatia
Inclusiv fiinta noastra – fiecare suntem o combinatie intre Buddha cel serios si Zorba cel jucaus. Pe masura ce evoluam, trezim atat vitalitatea cat si iubirea, lasand in urma conditionarile trecutului. Ne e greu, poate, sa exprimam constient aceste valori ale adevaratei noastre fiinte. Insa, prin ordine interioara, propriul sine ne vindeca si ne indruma pas cu pas.

Nu suntem niciodata singuri – intreg Universul ne vorbeste. Prezenta, energia, constienta spre care ne indreptam in aceste vremuri ne sustin. Trebuie doar sa scoatem din noi bucuria, pulsatia vietii si sa o impartasim cu ceilalti.


Sursa: www.empower.ro

joi, 15 aprilie 2010

From The Secret Daily Teachings

Remember, if you are criticizing, you are not being grateful.
If you are blaming, you are not being grateful.
If you are complaining, you are not being grateful.
If you are feeling tension, you are not being grateful.
If you are rushing, you are not being grateful.
If you are in a bad mood, you are not being grateful.

Gratitude can transform your life.
Are you allowing minor things to get in the way of your transformation and the life you deserve?

May the joy be with you,

~ Rhonda Byrne - The Secret... bringing joy to billions

miercuri, 24 martie 2010

Inainte de...

Inainte de a vorbi... Asculta

Inainte de a scrie... Gandeste

Inainte de a cheltui... Castiga

Inainte de a critica... Asteapta

Inainte de a te ruga... Iarta

Inainte de a renunta... Incearca


Before

Before you Speak... Listen

Before you Write... Think

Before you Spend... Earn

Before you Criticise... Wait

Before you Pray... Forgive

Before you Quit... Try


marți, 23 martie 2010

Extremely special

"If I had one gift that I could give you, my friend, it would be the ability to see yourself as others see you, because only then would you know how extremely special you are."

~ B.A. Billingsly

miercuri, 3 martie 2010

Minune...

La început, înainte de început, când cuvântul nu era înca gând, s-a înfaptuit o minune, pe care nimeni atunci nu a considerat-o minune, si nimeni nu stie, si nimeni nu a vorbit de ea. Dar ce este o minune? Adeseori, acest cuvânt ne face sa ne gândim la lucruri care nu se pot înfaptui asa cum suntem noi obisnuiti sa se înfaptuiasca. De aici au început sa se nasca atâtea întrebari fara raspuns, dar eu va spun ca nici o întrebare nu se naste daca nu are si raspuns. Raspunsul la orice întrebare e în noi, dar cine are timp si rabdare sa-l caute? Dar mai ales câti au întelepciunea sa-l vada? Minunea este minune atunci când este minune, dar cine poate sti când este minune? Când cel de început începu sa faca ce gândi, înfaptui minune, vis sau adevar? Minune e atunci când crezi si ce nu stii. Minune e atunci când taci, desi tu poti vorbi si multe spune ce altii nici nu banuiesc ca stii ce stii. Si atunci ne întrebam ce-i o minune? Minune este azi, minune este mâine, de va fi sa fie mâine si, daca nu mai e, minunea-i tot minune. Dar timpul care trece ce-i? Dar timpul care vine? E timp sau nu e timp? E vreme sau uitare? De unde poti sa stii ca orele ce trec, de fapt, nu vin? Si daca vin, de unde pleaca? Daca te uiti afara si daca este iarna, poate ai sa vezi ca ninge. Si ce este ninsoarea, nu este o minune? Si care-i adevarul? Exista adevar? Exista alb si negru, dar nu e cum stim noi. De vrei sa afli, afli, dar sigur vrei sa stii? Si apoi, vine o zi când credem ca am aflat ce altii nu mai stiu. Stim ca 2+2 fac 4. Dar unu si cu unu fara unu ati vrea sa stiti cât fac? Nu ma întreba, caci daca tu ma-întrebi, de vrei, îti pot raspunde, dar tu esti sigur ca esti pregatit sa stii? Aici în fata noastra e lumina, la dreapta si la stânga, tot lumina e. De vrei sa stingi lumina, s-o stingi de crezi ca poti s-o faci. Lumina e lumina si acolo unde este întuneric, închide ochii pentru o clipa, daca ai curaj s-o faci! Si-acum taci si asculta-te pe tine! Ce auzi? Ce vezi? Ce simti? Nu-i oare o minune? Sau poate nu. O fi doar adevarul! Ai vrea sa stii ceva ce tu nu stii? Doar pentru cei ce vor s-auda, le spun asa:"Minunea nu-i minune. Minunea e minune si înca o minune de care noi nu stim."

Ce minunat! Ce minunat! Ce minunat! Si câte minuni cu adevarat minuni s-auînfaptuit si se înfaptuiesc de care noi nu stim! Si iarasi spun: Ce minunat! Ce minunat! Ce minunat!

Minune, daca e minune, sa se înfaptuiasca sub ochii nostri, sub privirile noastre, s-o putem vedea, s-o putem simti, s-o putem mirosi. Si daca eu v-as spune ca acum sub ochii vostri, sub privirile voastre, tocmai se întâmpla o minune, oare ati vedea si ati simti aceasta minune? Cu siguranta ca unii se vor întreba: "Dar ce este o minune? Si ce dovezi avem ca este o minune, si unde e minunea?" Sub ochii tai, aici în fata ta. O vezi, de ce n-o vezi? O simti? De ce n-o simti? Si daca o lacrima îti va aparea sub geana, sa fie ea minune?

~ Doina Sandru - "Euratucu"


Share

marți, 2 martie 2010

Martisor si Baba Dochia

Pe vremea dacilor, simbolurile primaverii erau confectionate in timpul iernii si se purtau doar dupa 1 Martie. Martisoarele erau, pe atunci, pietricele albe si rosii insirate pe o ata. Alte surse aratau ca martisoarele constau in monede care erau atarnate de fire subtiri de lana, negru cu alb. Tipul de moneda (aur, argint sau bronz) indica statutul social. Ele erau purtate pentru a avea noroc si pentru a avea o vreme buna. Dacii credeau ca aceste amulete aduc fertilitate, frumusete si previn arsurile din cauza soarelui. Acestea erau purtate pana cand copacii incepeau sa infloreasca si apoi atarnate de crengile lor.

Prima zi a primaverii este ziua Babei Dochia. Baba Dochia este o batrana zeita agrara, care moare de 1 martie si renaste de Mucenici, pe 9 martie. Dochia aduce aminte de marea zeita Terra Mater si poate fi asociata cu Diana si Iuno de la romani si cu Hera si Artemis de la greci.

Legenda babei Dochia (varianta)
O femeie batrana, Dochia, avea o fiica vitrega pe care o ura. Intr-o zi de iarna geroasa, Dochia i-a dat o haina foarte murdara cerandu-i sa o spele la rau pana devine alba ca zapada. Pe masura ce o spala, haina devenea tot mai neagra. Inghetata de frig si cuprinsa de disperare, fata plingea cand a aparut Martisor, un barbat tanar care i-a oferit o floare magica si a sfatuit-o sa se intoarca acasa. Cand a ajuns fata acasa, panza era alba ca si neaua. Batranei Dochia nu i-a venit sa isi creada ochilor. Vazand floarea rosie, prinsa in parul fetei, Dochia a crezut ca primavara a revenit si a plecat cu turma de oi pe munte. Urcand muntele, vremea s-a facut frumoasa, asa ca Dochia a renuntat, pe rand, la cojoacele pe care le purta. Cand a ajuns in varf, vremea s-a transformat in vifor si atunci s-a aratat Martisor: "Vezi cat de rau este sa stai in frig si umezeala" a grait el, "tu, cea care ti-ai obligat fiica sa spele haine in raul inghetat." Apoi a disparut. Batrana a ramas singura pe munte, a venit gerul si oile au fost transformate in pietre. De atunci rosul si albul simbolizeaza lupta intre bine si rau, intre iarna si primavara.

La sfarsitul secolului al XIX-lea Martisorul era primit de copii, fete si baieti, fara deosebire, de la parinti in dimineata zilei de 1 martie, inainte de rasaritul soarelui.
Martisorul de care se agata o moneda metalica de argint si, uneori, de aur, se purta legat la mana, uneori prins in piept sau la gat. El era scos, in raport de zona etnografica, la o anumita sarbatoare a primaverii (*Macinici, *Florii, Paste, *Arminden) sau la inflorirea unor arbusti si pomi fructiferi (maces, porumbar, trandafir, paducel, visin, zarzar, cires etc) si agatat pe ramurile inflorite. Se credea ca purtatorii Martisorului vor fi sanatosi si frumosi ca florile, placuti si dragastosi, bogati si norocosi, feriti de boli si de deochi.

Aromanii puneau Martisorul in ajunul zilei de 1 martie, in seara zilei de 28 sau 29 februarie.
Dupa unele traditii, firul Martisorului, funie de 365 sau 366 de zile, ar fi fost tors de Baba Dochia in timp ce urca cu oile la munte. Asemenea Ursitoarelor care torc firul vietii copilului la nastere, Dochia toarce firul primaverii, la nasterea anului agrar.
De la romani si aromani, obiceiul a fost preluat si de alte popoare din centrul si sud-estul Europei.

Sursa: http://www.travelworld.ro/romanesc/traditii_obiceiuri/martisor_babe_macini.php


Share

luni, 1 martie 2010

Legenda Martisorului

A fost odata ca niciodata, o vreme in care Soarele intruchipat intr-un barbat chipes obisnuia sa coboare pe pamant pentru a dansa hora in sate. Stiind care este noua pasiune a Soarelui, un dragon l-a urmarit si intr-una dintre aceste incursiuni pe pamant, l-a rapit si l-a aruncat intr-un beci, in castelul sau.
Pasarile au incetat sa cante iar copiii nu mai puteau sa rada, dar nimeni nu indraznea sa-l infrunte pe dragon.
Intr-una dintre zile, un tanar curajos a decis sa coboare in beci si sa salveze Soarele. Majoritatea oamenilor l-au insotit, dandu-i tanarului din puterea lor, pentru a reusi sa invinga puternicul dragon.
Calatoria sa a durat trei anotimpuri: vara, toamna si iarna. La sfarsitul ultimului, tanarul a reusit sa gaseasca castelul dragonului, unde era intemnitat Soarele. Si a inceput lupta, care a durat zile pana cand dragonul a fost infrant.
Fara puteri si ranit, tanarul a eliberat Soarele, reusind sa faca fericiti pe toti cei care-si pusesera ultimele sperante in el. Natura a reinviat, oamenii au inceput sa zambeasca din nou, doar flacaul nu a mai apucat sa vada primavara venind. Sangele cald din ranile sale cadea pe zapada.
In timp ce zapada se topea, flori albe, numite ghiocei, mesageri ai primaverii, rasareau din pamantul destelenit. Cand ultimul strop de sange al tanarului s-a scurs pe zapada imaculata, a murit fericit ca viata sa a servit unui scop atat de nobil.
De atunci oamenii obisnuiesc sa impleteasca doi ciucuri: unul alb si altul rosu. La inceputul lunii martie, barbatii ofera aceasta amuleta, numita martisor, fetelor pe care le iubesc.
Culoarea rosie reprezinta dragostea pentru tot ceea ce e frumos si ramane simbolul sangelui bravului tanar. Albul simbolizeaza puritatea, sanatatea si ghiocelul, prima floare care apare primavara.
Semnificati literara a martisorului este: micul martie. Un martie mai mic pe care sa-l purtam la piepturile noastre pentru ca iarna sa fie uitata si noul an sa inceapa.

Share

vineri, 29 ianuarie 2010

worth fighting for


"Love isn’t a fairytale, it isn’t perfect, and it doesn’t always come easy. But it is something that we should hold on to for the rest of our lives, because it’s the only thing that’s worth fighting for."

joi, 28 ianuarie 2010

Dragostea lui Dumnezeu

Se spune ca, odata, un om mergea printr-un desert. Nu mai putea de oboseala; nu mancase nimic de mai multe zile, apa nu mai avea, iar soarele puternic il topea cu razele sale de foc. In afara de intinderea nesfirsita de nisip dogoritor, nu se vedea decit urmele omului, urmele pasilor sai.

Deodata insa, omul a observat ca alaturi de el au aparut si alte urme, ca si cind mai era cineva, o persoana ce mergea o data cu ea si ale carei urme le putea vedea alaturi de ale sale. Speriat, a strigat:

-De ce sunt patru urme pe nisip, cind eu sunt singur? Cine esti si de ce nu te vad?

Dar o voce i-a raspuns:

-Sunt Dumnezeu! Nu esti singur, fiindca Eu merg alaturi de tine. Astfel, vei fi ocrotit de orice rau si vei ajunge cu bine la capat!

Omul a cazut in genunchi si i-a multumit Domnului ca S-a indurat de el, dupa care si-a continuat drumul, convins ca acum v-a reusi. Si a mers, a mers, pina cind intr-un final a simtit ca nu mai poate face un pas macar. Cazut in genuchi a privit in spate si...ce i-a fost dat sa vada? Pe nisip, nu se vedeau decit urmele pasilor sai.

-Doamne, a spus omul indurerat, de ce m-ai parasit, de ce nu sunt decit doua urme in nisip?

Dar aceeasi voce i-a raspuns cu blindete:

-Pentru ca, pina acum, Eu te-am dus in brate.

Deodata, omul nostru a simtit ceva rece, rece si a deschis ochii. Visase. Toropit de oboseala, incins de lumina soarelui, cazuse in nisip, ajuns la capatul puterilor. Dar, in timpul somnului fusese gasit de o caravana. Citiva negustori il ridicasera si il stropira cu apa. Atunci cind a simtit apa rece pe fata s-a trezit, amintindu-si de visul sau.

-Binecuvintat sa fie Domnul! - a strigat omul. Cum m-ati gasit?

-Am vazut niste urme in nisip, si ne-a, dat seama ca cineva s-a ratacit. Erau intr-adevar urmele tale.

-Voi credeti ca urmele mele v-au adus aici? Nu, Dumnezeu, care S-a indurat de suferinta mea, El v-a calauzit pasii spre mine, altfel as fi murit.

Sunt unii oameni care nu vad ca Dumnezeu se ingrijeste de ei. Nu vad ca Domnul, din iubire, cauta mereu sa ii ajute. ei uita de cele sfinte si de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu uita niciodata de ei. Ferice de aceia care vad ca toate - sanatatea, puterea de munca, fericirea tin de Dumnezeu si ca doar prin puterea Lui putem fi mantuiti. Ferice de aceia care au mereu incredere in ajutorul Domnului.

(fragment din L. Magdan, Cele mai frumoase pilde si povestiri crestin - ortodoxe, Editura Aramis, Bucuresti)

joi, 21 ianuarie 2010

"Passion"

by Veronica M. Hay

Passion

The difference between a job and a career.
The difference between an actor and a star.
The difference between a song and a symphony.
The difference between a painting and a work of art.
The difference between caring and intimacy.
The difference between romance and rapture.
The difference between intelligence and genius.
The difference between living and being alive.

Passion
Wanting to jump out of bed in the morning.
Wanting the night to never end.
Wanting the moonlight to last forever.
Wanting to reach and touch the sky.
Wanting forever to be longer.

Passion
When everything tastes like Champagne.
When everything smells like Freesia.
When everything looks like Christmas.
When everything sounds like Mozart.
When everything feels like Velvet.

Passion

When heaven is not a place to go to, but a place to be.
When success is not a thing, but a feeling.
When love is not an offer, but an acceptance.
When music is not a sound, but a resonance.
When life is not an existence, but a celebration.

Sursa: http://www.peopleandpossibilities.com/passion.html