luni, 28 februarie 2011

For all eternity

"The Universe is completely and utterly in love with you. No matter how many mistakes you make, no matter where you are in your life, no matter what you think of you, the Universe loves you for all eternity."

~ Rhonda Byrne- "The Secret" ~

sâmbătă, 26 februarie 2011

Ultimul biscuit

Intr-un aeroport statea o tanara care urma sa faca o calatorie mai lunga. Si-a cumparat de acolo o carte ca sa treaca mai repede timpul si un pachet de biscuiti.

S-a asezat pe un scaun, si-a pus bagajele langa el si s-a apucat sa citeasca. La un moment dat s-a intors sa ia un biscuit din pachetul de langa ea. A observat cu surprindere ca la mica distanta era asezat un domn care citea un ziar, si care fara sa-i ceara permisiunea a inceput sa ia si el din pachetul de biscuiti.

Cu toate ca s-a simtit indignata, politetea a impiedicat-o sa ii reproseze ca are un comportament nepotrivit. Dar pe masura ce ea lua cate un biscuit, lua si el unul si asta a facut ca pana la urma tanara sa devina foarte nemultumita.

Cand a luat din pachet penultimul biscuit, ea s-a intrebat plina de resentimente: “Oare indrazneste sa mi-l ia si pe ultimul?”

Barbatul a luat intr-adevar ultimul biscuit, l-a rupt in doua si i-a oferit zambind cald o jumatate. Simtind ca el a depasit limita bunului simt, tanara s-a ridicat furioasa si s-a indreptat spre un alt colt al salii de asteptare.

A deschis geanta ca sa puna inauntru cartea si… spre marea ei surprindere a vazut inauntru pachetul de biscuiti pe care il cumparase. In acel moment a coplesit-o un sentiment de rusine.

A inteles ca pachetul din care mancase nu era al ei, ci al barbatului care citea ziarul… El a impartit plin de bunatate chiar si ultima bucatica pe care o avea, fara sa se simta indignat, superior sau furios.

MORALA:
Oare de cate ori in viata am mancat biscuitii altcuiva? Ar fi mai bine ca inainte sa ne grabim sa-i judecam pe altii sa privim cu atentie in jur… si mai ales in sufletul nostru!

Sursa: http://www.damaideparte.ro/?p=41

vineri, 25 februarie 2011

Floarea intelepciunii si iarba puterii

~ de Petre Craciun ~

Într-un sat neştiut de nimeni îşi duceau liniştitele zile ale bătrâneţii doi oameni nevoiaşi, dar buni la suflet precum pâinea scoasă din cuptor. Trudiseră din greu o viaţă întreagă, însă altă agoniseală nu aveau decât o cocioabă, cât să nu-i plouă şi să nu-i ningă, două, trei găini prin obor şi un cot de pământ. Adevărata lor bogăţie erau doi flăcăiandri pe care îi iubeau mai mult decât orice pe lume.

Când au simţit că li se-apropie sorocul, i-au chemat înainte şi le-au spus cu blândeţe:

- Dragii noştri, zilele omului sunt numărate şi nu va mai trece mult până când bunul Dumnezeu ne va chema în împărăţia Lui. Oricât ne-am ostenit, noi altă avere, afară de zidurile astea şi de cotul cela de ţărână, nu vă putem lăsa. Bucuraţi-vă de ele întocmai ca nişte fraţi. Şi vă mai împărtăşim o taină: la capătul lumii se află două plante fermecate. Una se găseşte în partea răsăritului şi poartă numele de iarba puterii, iar cealaltă în partea apusului şi îi zice floarea înţelepciunii. Vă simţiţi vrednici să purcedeţi în căutarea lor?

- Vom face din noapte zi şi nu ne vom găsi odihna până ce nu vom intra în stăpânirea lor! au grăit cei doi flăcăi.

- Nici nu cugetaţi câtă bucurie îmi fac vorbele voastre curajoase... Care dintre voi socoate că i se cuvine iarba puterii?

- Mie, tătucă, deoarece sunt cel mai mare, se grăbi să răspundă unul dintre băieţi.

- Dacă tu găseşti cu cale că îţi prieşte iarba puterii, a ta să fie! Vei pleca în căutarea ei în ziua când noi ne vom găsi odihna veşnică. Fii cu băgare de seamă, numai, să pleci în amurg, pentru că doar aşa vei izbândi. Ţie, prâsleo, îţi rămâne floarea înţelepciunii, dar ciuleşte bine urechile: porunca este să pleci în căutarea dumisale numai la ivirea zorilor.

Înseninat ca după o binecuvântare, bătrânul tăcu. Mai trecu ce mai trecu şi cei doi oameni nevoiaşi îşi găsiră liniştea cea fără de sfârşit. Flăcăii îi plânseră ca pe nişte părinţi drepţi şi iubitori ce fuseseră şi îi îngropară după datina străbună.

Seara s-au îmbrăţişat în pridvorul casei, luându-şi rămas bun unul de la celălalt, iar pe la amurg fratele cel mare o apucă spre răsărit. Prâslea mai dormi o noapte în odaia unde văzuse lumina zilei, iar a doua zi, în zori, plecă şi el spre soare apune.

*

Părăsind bătătura sărăcăcioasă, flăcăul ce alesese iarba puterii îşi făcu o cruce de voinic şi se întinse la drum. Şi merse zile şi nopţi de-a rândul, până ce ajunse într-o ţară de care nu auzise nici măcar din istorisirile celor mai bătrâni neguţători. Neavând unde-şi întinde mindirul peste noapte, rămase acolo, văzând cu mirare că oamenii de prin preajma locului fugeau de treburi, mai ceva ca Necuratul de tămâie.

- Om bun, întrebă el un drumeţ care se nimeri să-i treacă prin-nainte, ce nume poartă ţara aceasta unde numai desfătările au căutare?

- Potrivite vorbe ţi-au ieşit din gură, străine, pentru că te afli în "Ţara desfătărilor". La noi, cât este ziulica de lungă, alta n-ai să vezi decât numai mese îmbelşugate, lăutari pântecoşi, precum şi alte desfătări, câte nici nu îţi trec prin minte.

"Nici în basmele spuse de moşu-meu n-am auzit de o astfel de ţară", cugetă flăcăul, neştiind ce să facă. Ar fi ocolit-o pe la hotar, dar cine ştie megieşii cum erau şi, apoi, păcat de preţiosul său timp... După o scurtă chibzuinţă, o luă de-a dreptul, înfruptându-se puţin câte puţin din plăcerile care te îmbiau pretutindeni. Azi, aşa, mâine aşa, se prinseră desfătările de el mai ceva ca lipitoarea de piele. Ce să mai zic, începuse să-i dea inima ghes să rămână acolo pentru vecie. Amintindu-şi de legământul făcut înaintea părinţilor, se hotărî: "Am să plec neîntârziat în căutarea ierbii. Cu ajutorul ei, toate plăcerile din lume, ştiute şi neştiute, gustate şi negustate, vor fi ale mele!"

Se întinse la drum şi merse, cine mai ştie câtă vreme şi câtă întindere. Taman când se deprinsese mai bine cu singurătatea, iată că i se arătară în zare turnurile unei cetăţi. Avea să intre în "Ţara oamenilor linguşitori şi a vocilor promiţătoare".

Abia trecuse de porţile cele înalte, când, ce să vezi? O gloată numeroasă se strânsese în jurul său.

- Călătorule, grăi un oarecare, de când au fost durate porţile astea, nu am văzut trecând pe sub ele un om mai curajos şi mai înţelept decât tine!

- Şi mai mărinimos, adăugă altul, linguşindu-l meşteşugit.

- Şi mai chipeş...

- Şi mai cinstit...

- Şi mai cu frica lui Dumnezeu, urmă altcineva.

"Oare ce merite neobişnuite am eu, se întrebă flăcăul, şi dacă le am, de unde îmi cunosc străinii aiştea toate tainele?"

Se suci, se răsuci, dar nu găsi răspunsul. La urma urmei, nici nu prea îl mai interesa, câtă vreme era întâmpinat pretutindeni cu cele mai straşnice linguşeli. Nu trecu mult şi prinse o iubire adâncă de linguşitorii care se întreceau în a-l lăuda şi în a-i face până şi cele mai neruşinate hatâruri. Cum era să nu-i placă, dacă era numit regele înţelepţilor tocmai când făcea câte o boacănă sau mărinimos când se vedea a fi cel mai mare zgârie-brânză? Ce mai calea, valea, trăia omul nostru ca în grădina începutului.

Într-una din zile, o voce apărută ca din senin îi răsună în ureche:

- Dragul meu, o clipă nu mai zăbovi! Ia-ţi bocceaua şi pleacă neîntârziat în căutarea ierbii puterii. Când o vei avea, vei stăpâni peste o ţară mai mare, cu oameni care sunt mult mai meşteri la a te linguşi.

Cu strângere de inimă, pentru că ce-i în mână nu-i minciună, îşi luă ziua-bună de la cei pe care îi îndrăgise atâta şi îşi văzu de drum.

Întâlni înaintea sa munţi înalţi şi pustiuri fără margine, dar nu se dădu învins. Gândul la desfătările din prima ţară şi linguşelile din cea de-a doua îi dădea putere să treacă peste orice piedică.

La un timp, după ce sparse câteva perechi de opinci şi schimbă mai multe rânduri de straie, ajunse într-o ţară care se deosebea cu totul de cele prin care trecuse până atunci. Se afla în "Împărăţia orbilor". Căută oameni asemenea celor pe care îi ştia, dar în zadar. În loc de plăceri, găsea suferinţă, iar în loc de laude, avea parte numai de priviri disperate.

- Spune-mi, omule, întrebă el un bătrân, de ce este atâta jale în ţara voastră şi, mai cu seamă, de ce aţi găsit cu cale să o numiţi "a orbilor"?

- Ehei, străine, multă nenorocire vei vedea... La noi, când cârmuitorii devin din cale-afară de trufaşi, îşi pierd lumina ochilor. Orbesc şi nici măcar nu-şi dau seama, conducându-ne ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Sărmana ţară! Cârmuită după cele mai smintite porunci se duce de râpă, iar oamenii sărmani îndură toate chinurile iadului.

Când auzi una ca asta, fratele cel mare o luă la sănătoasa şi nu se mai opri decât la hotarul ţării, unde îşi scuipă în sân, zicând pentru sine: "Ce minciună! Nu se poate ca puterea să te orbească... Tare îmi vine a crede că şi-a vârât coada vreun împieliţat".

Încredinţat de adevărul gândului său, se mai uită o dată în urmă, îşi făcu semnul crucii şi plecă la ale lui.

De acum, drumul era tot mai greu de străbătut. Văzând stâncile uriaşe şi hăurile înspăimântătoare pe care soarta i le scotea în cale, flăcăul chibzui că nu mai putea fi mult până la iarba puterii. Adevărat, nu peste multă vreme zări un munte, cât cerul de înalt. Era muntele puterii. Îşi făcu sieşi curaj şi prinse a se căţăra pe stâncile ascuţite, învăluite în nişte vălătuci cu miros de pucioasă. Când ajunse în vârful muntelui, hainele îi erau rupte, opincile sparte, dar inima îi era plină. Avea iarba puterii, care creştea într-un degetar de pământ galben şi uscat. Se minună cât de mult semăna cu mătrăguna, dar o îndesă cu băgate de seamă la chimir şi se grăbi spre casă.

Înapoiat în ţara de unde venise, uită să mai treacă pe la coliba părintească şi se duse direct la împărăţie, unde se întâmplă că luminatul crai îşi dădea obştescul sfârşit fără ca Cel de Sus să-l fi bucurat cu vreun cocon. Având iarba puterii asupra sa, feciorul cel mare făcu el ce făcu şi, nu peste multă vreme, se urcă el însuşi în jilţul împărătesc.

...Ehei, dar multă vreme a trecut de când nu am mai spus nimic despre prâslea. A găsit el, oare, floarea înţelepciunii?

În dimineaţa care urmă plecării frăţâne-său, îşi luă şi el rămas bun de la pereţii cei sărăcăcioşi şi de la florile frumos mirositoare din faţa casei şi o apucă spre soare-apune.

Merse cale lungă, întâlnind câmpii întinse şi roditoare, munţi semeţi şi păduri întunecate. Îl bătură ploile, îl arse soarele dar nu se opri decât atunci când întâlni o mulţime nesfârşită de oameni.

- Bine v-am găsit, le spuse, dar ce putere v-a adunat pe toţi în locul acesta?

- Te găseşti pe "Tărâmul oamenilor nefericiţi", călătorule. Aici se adună oamenii din împărăţiile învecinate şi, timp de trei zile pe an, îşi împărtăşesc unii altora suferinţele, pentru a-şi uşura sufletul ori pentru a găsi un sfat.

"Nemaiauzit lucru", gândi băiatul, hotărând să rămână o vreme printre acei oameni.

În cele trei zile îşi plecă urechea la cele mai felurite suferinţe şi ascultă atâtea istorii până ce simţi că i se umple sufletul de pelin. Luând asupra sa o parte din năpasta acelor oameni, prâslea înţelese că nefericirea nu dormea numai la căpătâiul celor nevoiaşi.

După cele trei zile, nu mai era suferinţă pe care să n-o cunoască. Luându-şi rămas bun de la noii săi prieteni, prâslea trase aer în piept, se rugă de sănătate şi merse la ale lui.

După un drum lung, ce străbătea meleaguri cu păsări cântătoare şi grădini înflorite, ajunse într-o ţară de care nu auzise nicicând.

- Ce nume poartă împărăţia aceasta? vru să cunoască el.

- Te afli în "Ţara tăcerii", drumeţule, în spuse un oarecare.

- Nemaiauzit nume! De ce se numeşte astfel?

- Pentru că feciorii de prin partea locului cât şi străinii care ne calcă ţinutul este musai să îndeplinească un canon.

- Ce fel de canon?

- Timp de un an încheiat ei colindă în lung şi-n lat împărăţia, luând aminte la tot ce se întâmplă. În acest răstimp, ei privesc şi ascultă fără a putea grăi.

- Dar de ce nu le este îngăduit să vorbească?

- Moşii noştri au socotit că numai după un an de tăcere şi de învăţătură oamenii pot grăi cu folos. Altminteri, numai îşi răcesc gura de pomană. În acest an, gândurile lor prind cheag, iar cunoaşterea li se îmbogăţeşte, fără a fi stricată de vorbe nechibzuite.

De atunci, flăcăul se supuse canonului, perindându-se pe unde îi venea la socoteală. Zi de zi, căpăta noi cunoştinţe, iar mintea sa devenea tot mai ageră. Când se sfârşi anul, vorbele sale erau cu adevărat mai înţelepte. Mulţumi locuitorilor din "Ţara tăcerii" pentru tainele căpătate şi îşi căută de drum.

Înţelepciunea îi făcea inima uşoară, calea mai lesne de străbătut, iar singurătatea mai uşor de îndurat.

Într-o noapte, făcuse popas pe malul unei ape. Spre dimineaţă i se ivi părintele său în vis şi îi zise: "Fiul meu iubit, sunt tare mândru de tine. Ai ales drumul cel mai nimerit şi ai deprins o învăţătură nepreţuită. Dacă nădăjduieşti să ajungi la floarea înţelepciunii, îndreaptă-te mai înainte spre "izvorul cunoaşterii pământului". Apa lui îţi va dezvălui toate secretele. Du-te, fiul meu, şi foloseşte cum se cuvine puterea pe care ţi-o va da floarea!"

Se trezi mai devreme şi o apucă spre apus, în căutarea izvorului. În câteva ceasuri ajunse. Bău din apa lui cu sete, după care lăsă în urmă izvorul şi se îndreptă spre Câmpia cea parfumată, unde creştea floarea înţelepciunii. Merse zi şi noapte, până ce drumul se mântui. Acum, înaintea sa se întindea o câmpie cum nu mai văzuse nicicând, plină de flori minunate ce dădeau un miros aproape dumnezeesc. Dintre toate, numai una îi făcea trebuinţă. Ca să o culeagă, era musai să aştepte clipa când soarele avea să ajungă în înaltul cerului. Când îmbujoratul se nimeri în locul cu pricina, flăcăul nostru se aplecă fără ezitare, culese floarea cu sfială şi o puse la chimir.

Ducând cu sine plăpânda floare de drăgaică, o apucă fără zăbavă spre casa de care îl cuprinse un dor nemărginit. Trecu prin aceleaşi locuri şi, într-un târziu, ajunse în ţara dumisale. Acolo, ce să vezi?

Frăţâne-său care, pasămite, ajunsese împărat, devenise un om setos de putere, desfrânat şi crud. Nimic nu îi mai sta înainte. Având iarba puterii asupra sa, era cu neputinţă să nu dobândească ceea ce îşi punea în gând.

Prâslea ce să facă? Se mulţumi cu casa părintească şi începu să cultive ogorul de care fratele său nici nu voia să mai ştie. Dacă trecu ceva timp şi oamenii văzură înţelepciunea flăcăului ca şi meşteşugul lui în a tămădui feluritele suferinţi, începură să-i calce pragul pentru te miri ce. Unii veneau ca să primească un sfat şi nu se întâmpla să plece nepovăţuiţi. Alţii, care umblaseră fără spor pe la toţi doftorii, veneau să-şi găsească leacul şi trebuie să aflaţi că nici ei nu plecau netămăduiţi.

Când îi veni vremea, îşi luă nevastă tânără, frumoasă şi curată la suflet, măcar că era săracă lipită. Acum, avea cu cine împărţi puţinul pe care îl agonisea din munca ogorului.

Anii treceau şi prâslea devenea cunoscut în cele patru zări. Veneau la el oameni fără nici o nădejde. Îi primea pe toţi şi, fără să le ceară vreo plată, îi vindeca şi îi sfătuia. Vezi bine, înţelepciunea îl făcuse, deopotrivă, cunoscător de taine şi iubitor de oameni.

În toată această vreme, măria-sa, craiul, trăgea foloase cum putea mai bine de pe urma ierbii puterii. Îi crescuseră nemăsurat averile, iar pântecul cel îndestulat se răsfrângea precum coca peste marginea copăii. Înconjurat de linguşitori renumiţi peste mări şi ţări pentru meşteşugul lor, dădea porunci tot mai aspre, care îi făceau pe bieţii nevoiaşi să suporte din ce în ce mai greu birurile neomeneşti.

De nenumărate ori prâslea se gătise să meargă înaintea împăratului şi să-l dojenească pentru nelegiuirile lui, dar de fieşcare dată chibzuise că încă nu a venit sorocul unei astfel de înfăţişări.

Se nimeri ca într-o zi craiul să îl cheme el însuşi înaintea sa. Ce se întâmplase? De la o vreme împărăteasa căzuse la pat şi, cu toată silinţa vracilor, nu i se aflase leacul. Dacă văzu aşa, măria-sa îşi călcă pe inimă şi îl chemă pe umilul înţelept, măcar că nu dădea o para chioară pe dragostea de care acesta se bucura în rândul oamenilor.

Înţeleptul intră în iatacul împărătesei şi, cum nu erau taine pe care să nu le ştie, îi dădu nişte plante care o sculară în picioare cât ai clipi din ochi.

- Aşa este, luminate împărate, că puterea nu ţi-a fost de nici un folos spre a-ţi tămădui muierea? întrebă prâslea.

- Aşa este, înţeleptule.

Mulţumit de răspuns, fratele cel mic plecă la casa lui.

Mai trecu ce mai trecu şi fu din nou chemat înaintea craiului. De data aceasta, poporul, numulţumit de birurile nebuneşti, ameninţa cu răzmeriţa tocmai când un împărat dinspre miazăzi se pregătea de luptă. Înţeleptul aduse înaintea scaunului împărătesc mai mulţi ţărani destoinici şi le grăi:

- Oameni buni, dacă măria-sa vă micşorează birurile, binevoiţi să mergeţi la oaste pentru a vă apăra ţara?

- Mai încape vorbă? ziseră oamenii.

- Te învoieşti, împărate, să micşorezi birurile?

- Mă învoiesc, zise el dacă nu avu încotro, bucuros totuşi că scăpase de răzmeriţă.

Mulţumiţi, ţăranii luptară mai bine ca niciodată şi duşmanul fu izgonit numaidecât din ţară. După aşa ispravă, fratele cel mic spuse din nou craiului:

- Aşa este, măria ta, că puterea nu ţi-a slujit la nimic nici de data aceasta?

- Adevărat, recunoscu el cu jumătate glas.

Omul cel înţelept tăcu şi se duse la ale sale.

Moş Vreme depănă ce mai depănă din firul său nesfârşit şi iată că trimişii împăratului bătură pentru a treia oară la poarta înţeleptului. Ce se întâmplase? Acum, însuşi cârmuitorul căzuse bolnav şi, temându-se că va închide ochii, era frământat de fel de fel de gânduri.

- Milostivule, grăi împăratul, mi-e teamă că mor şi tare aş vrea să-mi mai văd o dată fratele pe care, în ticăloşia mea, l-am dat uitării. N-aş vrea să închid ochii înainte de a-i cere iertare. Ajută-mă să-l găsesc şi te voi face omul cel mai bogat din împărăţie.

- Sărmane, tot la bogăţie îţi stă gândul când trupul tău stă gata, gata, să-şi piardă sufletul bolnav de atâta trufie?

Împăratul nu zise nimic.

- La ce folos iarba puterii, măria ta, dacă ea te-a orbit într-atâta încât nu-ţi recunoşti fratele?

- Tu? zise împăratul plângând. Tu eşti, frăţioare?

- Eu, măria ta, cel care a ales floarea înţelepciunii.

- Bună alegere ai făcut, mai zise împăratul şi se stinse sfărâmând în pumn ceea ce mai rămăsese din iarba puterii.

Dacă văzură aşa, supuşii îl urcară pe prâslea în locul răposatului şi se bucurară câte zile au avut de binefacerile florii înţelepciunii.

joi, 24 februarie 2011

De Dragobete

În ciuda faptului că Valentine’s Day este o sărbătoare de import, apărută și promovată sub patronajul regelui Marketing și a predecesorului său Comerțul, adoptată poate mult prea repede și la noi, în defavoarea sărbătorii noastre tradiționale DRAGOBETE deși are radacini mult mai vechi și o tradiție mult mai bogată. Cred totuși că în loc să ne poticnim în comparații și rivalități inutile, bine ar fi să le luăm ca atare și să ne bucurăm de amândouă. Căci a sărbători iubirea nu poate fi niciodată prea mult (și bineînțeles că de preferat ar fi să nu ne rezumăm numai la aceste două zile, indiferent pe care dintre ele o alegem). Iubirea nu are nevoie de o zi anume pentru a fi sărbătorită, ci, din contră, fiecare zi a anului poate fi un prilej de sărbătoare și ar trebui să fie un prilej de sărbătoare pentru aceasta (căci vorba cântecului „unde dragoste nu e, nimic nu e”). Însă dacă găsim motive în plus pentru a face aceasta, consider că nu poate fi dectât un lucru bun.

Și cum astăzi, 24 februarie, sărbătorim ziua de DRAGOBETE, am frunzărit puțin internetul pentru a aduna mai multe informații cu privire la istoricul și obiceiurile noastre românești specifice acestei zile. Căci e păcat să le uităm, și-așa, pe zi ce trece, suntem din ce în ce mai săraci din punctul ăsta de vedere.

Așadar conform http://ro.wikipedia.org și www.CrestinOrtodox.ro am aflat următoarele:

Pe 24 februarie, in ziua cand Biserica Ortodoxa sarbatoreste Aflarea Capului Sfantului Ioan Botezatorul, spiritualitatea populara consemneaza ziua lui Dragobete, zeu al tineretii in Panteonul autohton, patron al dragostei si al bunei dispozitii.
Dragobetele este sarbatorit si astazi in unele sate romanesti, pe 24 februarie (in unele zone pe 28 februarie), iar Dragobete Cap de Primavara, la 1 martie, existand si un Dragobete Cap de Vara. Dragobete, zeul dragostei, sau Navalnicul, cum mai este numit local, este imaginat ca un tanar frumos, puternic si bun, inspirator al dragostei firesti.
Dragobete poate fi asemuit si cu stravechii zei ai grecilor si romanilor, Eros si Cupidon. Acesti zei primitivi erau sarbatoriti o data cu dezlantuirea de energie a primaverii: natura pura, bucuria curata de a vietui si de a iubi. Dupa crestinarea dacilor, Dragobete si-a pierdut atributele primitive, devenind un zeu al dragostei curate. El a devenit fiu al Babei Dochia, "reprezentand opusul ei, principiul pozitiv, simbol al primaverii, sarbatorit la logodna pasarilor".
Preparativele pentru aceasta sarbatoare incep inca din ajun, cand fetele strang zapada din "ultima zapada", numita si zapada zanelor, considerata ca fiind cea mai pura, nascuta din surasul zanelor. Zapada este topita, iar apa obtinuta (care trebuie astfel "gospodarita" pentru a fi de ajuns pe tot parcursul anului) se considera a avea foarte multe virtuti, nu doar cea primara, de purificare, ci si de infrumusetare, de potentare vizuala. Potrivit traditiei, dimineata de Dragobete incepe cu imbracatul hainelor traditionale, pentru ca apoi grupurile de baieti si de fete sa porneasca spre padure pentru a culege ghiocei, micsunele, albastrele, primele flori de sub zapada. La pranz, coboara in goana spre sat, fiecare flacau fugarindu-si aleasa, pe care, daca o prinde, o poate saruta in vazul lumii. Sarutul era considerat ca o logodna pe timp de un an, pentru a testa trainicia sentimentelor. De asemenea, conform obiceiului, in aceasta zi nu se tese, nu se lucreaza la camp sau in fierarie; in schimb, se face curatenie generala in casa, pentru ca tot ce va urma sa fie cu spor. Credinta din ziua de Dragobete, ziua dragostei si a bunavointei, este ca cel care nesocoteste ziua si lucreaza ce nu trebuie isi uita limba si canta ca pasarile.
In ziua de Dragobete, pasarile nemigratoare se strang in stoluri, ciripesc, se imperecheaza si incep sa-si construiasca cuiburile. Pasarile neinsotite la Dragobete raman stinghere si fara pui pana in ziua de Dragobete a anului viitor. Asemanator pasarilor, fetele si baietii trebuiau sa se intalneasca, sa sarbatoreasca Dragobetele, pentru a fi indragostiti pe parcursul intregului an.

Sarbatoarea logodnei
In vechime, 3 martie era considerata ziua in care se logodesc pasarile cerului si cele domestice, iar Dragobete era cel care patrona aceasta zi. In descrierile populare el apare ca un tanar voinic si frumos ce oficia in cer nunta pasarilor si a dobitoacelor, traditie care, in decursul anilor, s-a extrapolat si la oameni. Astfel, la 24 februarie, batranii credeau ca Dragobetele inspira femeilor si fetelor incredere si dragoste curata si le ajuta sa-si gaseasca ursitul. Cei care credeau in Dragobete la 24 februarie dadeau hrana atat animalelor de pe langa casa, cat si celor salbatice si nu sacrificau pasari domestice si nici nu vanau sau blestemau pe cele salbatice.

miercuri, 23 februarie 2011

Decalogul realizării țelurilor tale

~ Articol scris de Andy Szekely ~

Majoritatea oamenilor care își scriu la început de an obiective de realizat, uită de lista respectivă în aproximativ o lună de la redactarea ei.

Nu știu dacă ai scris sau nu o astfel de listă în decembrie anul trecut, dar ceea ce urmează să afli în continuare îți poate schimba literalmente nu viața – ci felul în care o trăiești zi de zi.

Realizarea scopurilor personale nu este un moft sau o preferință a oamenilor “de succes”. Este pur și simplu modul cel mai bun prin care îți poți construi zilnic fericirea personală.

Conform studiilor psihologice (Harvard) oamenii care realizează țelurile pe care și le-au propus sunt mai fericiți și mai motivați de propriile lor succese decât cei care au realizări ocazionale. Îndeplinirea propriilor obiective în mod consecvent, iar și iar, pare să fie cel mai bun mod prin care oamenii fericiți își mențin această stare la cote constant înalte.

Cu strategia care urmează poți face și tu la fel. Tot ce ai de făcut este să urmezi cei 10 pași în următoarele 30 de zile. După acest interval, vei decide pentru tine dacă acest sistem este bun sau nu.

Asadar, să începem:

1. Scrie pe hârtie scopul tău major – obiectivul tău esențial pentru următorii 2-3 ani.

Alege un obiectiv care odată îndeplinit va face o diferență majoră în bine în viața ta în anii ce vor urma. Nu te uita la ce vor/fac alții. Uită-te la tine în suflet ! Ce ți-ai propune să faci în următorii 2 sau 3 ani dacă ai fi convins că e imposibil să eșuezi și dacă ai fi convins că astfel viața ta se transformă într-o capodoperă ?

2. Identifică obstacolele pe care le ai de depășit ca să îți atingi obiectivul. Care este cel mai important dintre ele ? Notează-l si examinează-l cu atenție.

3. Identifică ce cunoștințe sau abilități ar fi de dorit să obții ca să depășești obstacolul și să îți atingi obiectivul și mai ales care este cea mai importantă abilitate / obicei pe care ar trebui să o/îl dobândești la nivel de excelență ca să îți atingi cu siguranță obiectivul.

4. Identifică oamenii de la care ai nevoie de ajutor sau resurse și cum anume îl vei solicita/obține. Fă o listă cu experți (cei care te pot învăța) și una cu motivatori (cei care te pot motiva/inspira). Dacă un nume se regăsește în amândouă, ai noroc. Ai făcut rost de un potențial mentor.

5. Fă o listă cu TOATE activitățile pe care ai nevoie să le faci ca să îți atingi obiectivul. Să participi la un curs, să te întâlnești cu mentorul tău, etc. Adaugă la listă și idei noi care îți vin pe măsură ce muncești la pregătirea obiectivului tău.

6. Organizează lista pe două criterii: secvențialitate și priorități – o listă cu ce ai de făcut cel mai urgent și una ce este cel mai important. Este important ca activitățile să fie clar explicate – o altă persoană care citește lista să își poată face o imagine clară a acțiunii, fără să mai ceară explicații.

7. Pe baza listelor de mai sus fă un plan prin organizarea activităților pe pași, după care decide că vei acționa în fiecare zi, pas cu pas, fără compromisuri.

8. Organizează pașii de mai sus pe luni și chiar săptămâni, astfel încât să știi exact ce ai de făcut și când.

9. Scrie clar si in detaliu un obiectiv pe care sa il indeplinesti în următoarele 30 de zile. Acest obiectiv este primul pas MARE către scopul tău major (ales în pasul 1). Apoi, stabileste borne de timp (sub-deadline-uri) astfel incat sa iti poti verifica progesul (de exemplu, ce ai de făcut în primele 10 zile, apoi în următoarele 10 si apoi in ultimele 10 zile din interval ).

10. Identifică în fiecare zi care este cel mai important lucru pe care îl ai de făcut ca să te apropie de obiectiv cel mai REPEDE. FOCALIZEAZĂ-te exclusiv asupra acelui “cel mai important lucru” până când l-ai finalizat (realizat 100%). Apoi, treci la următorul…

Din practică am observat că sunt de fapt două părți ale realzării oricărui țel:
- clarifică la maximum ce vrei să obții (get clear)
- acționează consecvent până când atingi rezultatul dorit (get going)

Ceea ce ai făcut prin citirea acestui articol și prin parcurgerea celor 10 pași este doar prima parte.

A doua parte…. urmează !

Așa că… GET GOING !


Sursa:
http://www.andyszekely.ro/decalogul-realizarii-telurilor-tale/

marți, 22 februarie 2011

Imparatia unde oamenii nu visau niciodata

~ de Petre Craciun

Multe seminţii s-au perindat pe sub soare de când a fost durat acest pământ, dar niciuneia nu i-au lipsit visele.

Aţi putea crede că a existat vreodată o seminţie lipsită de acest balsam aproape nepământean? Ei bine, era odată, într-o ţară îndepărtată, un popor de oameni care nu visau niciodată. Ţara lor era împrejmuită de un brâu uriaş de piatră. Aşa fiind, nici nu puteau spera să viseze vreodată pentru că visele nu pot trăi în strânsoarea apăsătoare a unei temniţe din piatră.

Cât era ziua de mare, oamenii trebăluiau necontenit, fără a-şi lăsa o singură clipă gândurile să zburde. Truda nesuferită, precum şi neputinţa gândului de a se elibera îi ostenea atât la trup cât şi la minte, făcându-i să aştepte noaptea ca pe o binecuvântare. Cum venea timpul odihnei, îşi lăsau capul în pernă şi, vreme de câteva ore, dormeau un somn întotdeauna greu şi monoton. A doua zi se trezeau şi o luau de la capăt, mereu şi mereu, întocmai ca o moară ce se învârteşte fără cruţare, dar şi fără simţire.

Cât timp nu cunoşteau şi alt fel de viaţă, li se părea obişnuit să nu viseze. Simţeau şi ei că domneşte pretutindeni o tristeţe şi o vlăguială tot mai dăunătoare, dar nu ştiau care era pricina. Vedeau că viaţa lor, precum şi casele şi uneltele nu se schimbaseră cu nimic în ultimele sute de ani, dar nici prin gând nu le trecea care putea fi pricina. Până una-alta, între un răsărit şi un apus de soare nu se întâmpla nimic neobişnuit.

Într-una dintre zile, pe când se aflau cu toţii în faţa meselor, fiind ora prânzului, din văzduh coborî o pasăre albă, uriaşă, care purta în spate un om. Când se lăsă deasupra pământului, pasărea întinse o aripă în aşa fel încât omul să poată coborî cât mai lesne. Tânărul sosit din înaltul cerului se uită pătrunzător la oamenii ţării unde nu se visa niciodată şi spuse:

- Bine v-am găsit, oameni buni! Bucuroşi de oaspeţi?

Mesenii nu răspunseră nimic. Se uitau cu neîncredere şi cu o oarecare teamă, nevenindu-le parcă să creadă că este aievea ceea ce vedeau. Într-un târziu, un bătrân prinse curaj şi răspunse:

- Eşti pământean ca şi noi, clădit din carne şi oase, ori eşti însuşi Dumnezeu cel mare şi puternic?

- Om, ca toţi oamenii, uncheaşule. Singura mea putere este pasărea aceasta care m-a adus aici. Am găsit-o când era mică. Se rătăcise de mama ei. Am luat-o şi am îngrijit-o, întocmai ca pe un copil. Mare mi-a fost mirarea când am văzut că nu se mai opreşte din creştere. În trei luni se făcuse cât casa. Vrând să-mi arate că nu este o pasăre obişnuită, la un an începu să vorbească desluşit, întocmai ca o fiinţă omenească: ,,Stăpâne, a zis, mi-ai salvat viaţa când eram fără nici un sprijin. A venit acum vremea să te foloseşti şi tu de mine. Cere-mi orice, pentru că puterile mele sunt nelimitate!"

Între timp, oamenii locului se apropiară mai mult de ciudatul lor musafir. Le dispăruse teama şi acum îşi făcuse loc o curiozitate aproape copilărească.
- Şi ce anume i-ai cerut păsării? vru să cunoască bătrânul.

- Ştiam de la moşul meu că se află undeva o ţară înconjurată de munţi înalţi, cu crestele mereu înzăpezite. De când eram copil visam să ajung pe acele meleaguri, unde nu călcase nici un alt muritor.

- Visai? întrebă omul cel bătrân. Ce tâlc are acest cuvânt?

- Îmi doream nespus, răspunse oarecum mirat flăcăul, încât nu am mai stat nici măcar o clipă în cumpănă şi i-am cerut păsării să mă poarte spre acel tărâm. M-am ridicat în spatele ei şi, după un zbor în înaltul cerului, iată-mă printre voi.

O tăcere adâncă se aşternu. Nimeni nu îndrăznea să scoată o vorbă, deşi erau multe pe care nu le pricepuseră. În înfruntarea dintre curiozitate şi neputinţa de a-şi lăsa gândurile să colinde fără nici o stavilă, învinse aceasta din urmă.

Văzând că noul venit era un om paşnic, sfatul bătrânilor acelei ţări hotărî să îi ofere ospitalitatea. De atunci, tânărul călător al văzduhului rămase printre noii lui prieteni. Umbla de colo până colo, privind cu interes atât oamenii, cât şi locurile. Simţind brâul acela de piatră care împrejmuia ţara, începu să trăiască cu teama că, într-o zi, va rămâne fără aer şi se va sufoca.

- Cum puteţi trăi veşnic închişi între zidurile cele înalte până la cer? întrebă el. Nu vă simţiţi stingheri, nu pricepeţi că sunteţi prizonieri într-o închisoare unde nu pătrunde niciodată suficientă lumină?

- N-avem defel astfel de gânduri. Până să soseşti pe meleagurile noastre credeam că suntem singurii oameni de pe acest pământ. De fapt, ce folos să aflăm adevărul dacă tot nu ne face trebuinţă?

- Bine, nu se lăsă băiatul, dar poate că aţi fi avut de învăţat lucruri folositoare dacă aţi fi cunoscut şi alţi oameni. Viaţa voastră poate că ar fi fost mai bună şi mai frumoasă!

- De ce să fie altfel, dacă până acum a fost croită pe măsura dorinţelor noastre?

- Oare chiar este croită pe măsura dorinţelor voastre?

Omul nu mai răspunse nimic. Se aplecă asupra lucrului său, făcând să dispară orice urmă de preocupare de pe faţa lui. Părea o statuie ale cărei mâini începuseră să se mişte prin cine ştie ce minune.

,,Neobişnuiţi oameni", gândi băiatul în sinea lui. Cu toate acestea, începuse să simtă o milă nesfârşită pentru ei. Văzâdu-i cum se chinuie să macine boabele de grâu cu ajutorul unei râşniţe din piatră, merse de-a lungul unui fir de apă, până ce găsi un loc numai bun pentru ridicarea unei mori. După ce găsi locul cu pricina, căzu pe gânduri, încercând să-şi închipuie cum ar aşeza-o mai bine. Când văzu cu ochii minţii ceea ce dorea, zâmbi mulţumit. Cei din jur îl urmăriseră cu surprindere, fără să priceapă de ce a stat minute în şir nemişcat şi, mai cu seamă, de ce zâmbea de unul singur. Cu toate acestea, nu îndrăzni nimeni să îl întrebe ceva.

În numai câteva zile, oaspetele reuşi, ajutat şi de ceilalţi, să ridice o minunăţie de moară. Când văzură bieţii oameni la ce foloseşte, crezură cu adevărat că tânărul lor oaspete fusese totuşi trimis de Bunul Dumnezeu. Cum prinseseră drag de el, mai marii ţării se strânseră laolaltă, îl chemară şi îi spuseră:

- Dragul nostru, am dori să cunoşti cât de mult preţuim binele pe care ni l-ai făcut şi cât de mare este grija pe care ţi-o purtăm. Oamenii noştri au băgat de seamă că, de la un timp, eşti cam bolnav şi am vrea să te arătăm celei mai mari vindecătoare din ţară.

- Eu, bolnav? se minună flăcăul.

- Fără îndoială, altfel de ce ai rămâne minute în şir cu privirea aţintită undeva departe?

- Bunii mei prieteni, râse tânărul, acelea sunt clipele în care gândurile mele sunt lăsate libere. Bunăoară aşa s-a născut ideea acelei mori.

- Vrei să spui că în clipele în care tu stai de pomană născoceşti asemenea lucruri?

- Desigur, aşa au apărut toate lucrurile făcute de om. Puterea gândului este mai mare decât aţi putea crede. Totul este să nu îi puneţi stavilă atunci când trebuie să îl lăsaţi slobod.

Mult s-au minunat când au auzit asemenea cuvinte. Încă o dată, aveau temei să creadă că în faţa lor nu se găsea un om obişnuit.

Într-o noapte, tânărul nostru avu un coşmar îngrozitor. Se făcea că se află pe spatele păsării sale uriaşe şi că aceasta îl azvârle într-o prăpastie fără fund. Înspăimântat de vis, se trezi în toiul nopţii cu câţiva oameni lângă el.

- Ce s-a întâmplat, dragul meu? îl întrebă cineva. Oare a pătruns vreun duh necurat în sufletul tău şi nu-ţi dă pace?

- Nici vorbă, îi linişti el, dezmeticindu-se. Am avut un vis urât.

- Un vis? Prin urmare tu poţi avea asemenea vise şi noaptea?

- Mai cu seamă noaptea, numai că visele nopţii nu cunosc nici un stăpân. De aceea, se nimereşte uneori să visezi şi ce nu îţi place. Aşa am păţit-o eu mai înainte.

,,Măi, să fie! Curios mai este şi tânărul acesta, gândiră oamenii care nu ştiau să viseze. Dacă îşi pierde vremea cu vise şi ziua şi noaptea, când mai are timp să facă şi altceva?"

Şi totuşi, timp avea din belşug. Pusese să se ridice şi alte mori, aşa încât râşniţele de piatră fuseseră aruncate şi în curând uitate. Apoi, îi învăţă să clădească poduri durabile peste cursurile de apă, să coacă oalele în cuptoare spre a le face mai durabile şi câte, câte altele! De fiecare dată, înainte să clădească ceva, cădea pe gânduri. Oamenii nu se mai mirau, iar în clipa în care îl vedeau zâmbind, ştiau că în mintea lui se conturase iarăşi ceva folositor pentru ei.

Cu fiecare zi, oamenii care nu visau preţuiau tot mai mult puterea gândului şi a viselor şi, în egală măsură, îşi dădeau seamă că, fără ele, erau ca nişte păpuşi din lut mişcate de colo până colo de o mână nevăzută. Pe negândite, în mintea lor se născu întrebarea dacă ei vor putea visa vreodată. Se strânseră iarăşi laolaltă, în frunte cu cei mai bătrâni şi mai înţelepţi oameni ai ţării, şi îl întrebară pe oaspetele lor ceea ce îi neliniştea. Ba, încă, un înţelept îl întrebă şi mai mult:

- Spuneai că lucrările făcute de om s-au născut prin puterea gândurilor. Înseamnă că înaintaşii noştri, care ne-au lăsat moştenire uneltele, casele, precum şi bruma de cunoştinţe pe care o avem, au cunoscut această putere? Este oare cu putinţă ca ei să fi fost oameni ca toţi ceilalţi, iar mai târziu să-şi fi pierdut, cine mai ştie de ce, putinţa de a visa?

- Este neîndoielnic că aşa s-a întâmplat, zise băiatul.

- Să nădăjduim, atunci, că într-o zi ne vom recăpăta puterea de a visa?

- Oameni buni, zise pasărea uriaşă care, de când apăruse pe acel tărâm nu scosese nici un cuvânt, în zborurile mele am aflat că strămoşii voştri şi-au pierdut darul visării în clipa în care, în jurul ţării lor au început să crească aceşti munţi înalţi. Singurătatea şi lipsa puterii de a vedea departe, către linia orizontului, au făcut ca în fiecare zi să moară câte un vis. Nu peste multă vreme, înaintaşii voştri nici nu mai ştiau ce înseamnă a visa.

- Dar ce ne rămâne de făcut, pentru că nici aşa nu putem rămâne?

- Aşteptaţi, le spuse pasărea. Eu şi cu stăpânul meu ne vom îngriji de toate. Hai, stăpâne, urcă pe spatele meu, că avem lung drum de făcut!

Flăcăul urcă, aşa cum i se ceruse şi cât ai clipi din ochi se aflau deja în înaltul cerului.

Zbură pasărea cea albă cale lungă, lăsând în urmă ţări nenumărate până când ajunse într-o ţară frumoasă cum nu erau multe în lume.

- Stăpâne, vezi către miazănoapte un castel de culoarea aurului strălucitor?

- Îl văd, răspunse băiatul.

- Ei bine, acolo trăieşte Zâna Viselor. Coboară şi cere-i câteva seminţe de mac, din cele fermecate.

Îl lăsă la pământ şi, în timpul cel mai scurt, se înfăţişă înaintea Zânei.

- Zână a Viselor, dă-mi câteva seminţe de mac din cele fermecate, şi îţi voi rămâne recunoscător toată viaţa.

- Îţi dăruiesc cu toată inima lucrul pe care mi-l ceri, întrucât aşteptam de mult amar de timp să pot înfăptui ceva pentru nefericiţii aceia.

Băiatul îşi luă seminţele, mulţumi Zânei şi se înapoie la pasărea cea puternică.

- Bună treabă ai făcut, stăpâne. Acuma ţin-te bine, că am să zbor mai iute decât gândul.

Nu trecu mult şi se aflau deja deasupra ţării oamenilor fără vise.

- Fierbe seminţele de mac şi dă fiecăruia să bea câte o gură din fiertura obţinută. Îi va cuprinde un somn lung şi odihnitor, în care vor avea cele mai frumoase vise. Între timp, eu plec să îmi aduc surioarele. Împreună, trag nădejde să urnim din loc munţii aceştia înalţi.

Ajuns printre noii săi prieteni, băiatul le împărţi din fiertura miraculoasă, care îi adormi de îndată.

Cât dură somnul lor, pasărea fermecată veni cu suratele sale şi apucară cum putură de munţi, târându-i uşor, uşor, până la capătul lumii. Numai într-o parte a ţării au lăsat, totuşi, un munte ca să nu le lipsească cu desăvârşire.

Când s-au trezit, oamenii aveau feţele îmbujorate de o plăcere cum nu mai trăiseră nicicând. Pentru întâia dată, gustaseră din plăcerea atât de sfântă a visului. Văzând că a dispărut şi brâul de piatră care înconjura altădată ţara, se simţiră cu adevărat eliberaţi. De acum, nici privirea şi nici gândul nu le mai erau stăvilite.

Mulţumit de misia îndeplinită, băiatul încălecă pasărea uriaşă şi se grăbi să se întoarcă în ţara sa, acolo unde oamenii gustaseră dintotdeauna din dulceaţa visului.

marți, 15 februarie 2011

Lumea din noi...

Era odata un barbat care sedea la marginea unei oaze la intrarea unei cetati din. Un tanar se apropie intr-o buna zi si il intreba:
- Nu am mai fost niciodata pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetati?
Batranul ii raspunse printr-o intrebare:
- Cum erau locuitorii cetatii de unde vii?
- Egoisti si rai. De aceea ma bucur ca am putut pleca de acolo.
- Asa sunt si locuitorii acestei cetati, raspunse batranul.
Putin dupa aceea, un alt tanar se apropie de omul nostru si ii puse aceeasi intrebare:
- Abia am sosit in acest tinut. Cum sunt locuitorii acestei cetati?
Omul nostru raspunse cu aceeasi intrebare:
- Cum erau locuitorii cetatii de unde vii?
- Erau buni, marinimosi, primitori, cinstiti. Aveam multi prieteni acolo si cu greu i-am parasit.
- Asa sunt si locuitorii acestei cetati, raspunse batranul.

Un negutator care isi aducea pe acolo camilele la adapat auzise aceste convorbiri si pe cand cel de-al doilea tanar se indeparta, se intoarse spre batran si ii zise cu repros:
- Cum poti sa dai doua raspunsuri cu totul diferite la una si aceeasi intrebare pe care ti-o adreseaza doua persoane?
- Fiule, fiecare poarta lumea sa in propria-i inima. Acela care nu a gasit nimic bun in trecut nu va gasi nici aici nimic bun. Dimpotriva, acela care a avut si in alt oras prieteni va gasi si aici tovarasi credinciosi si de incredere. Pentru ca, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decat ceea ce stim noi sa gasim in ei.

[Nu cunosc autorul.
Multumesc Adriana.]