marți, 31 ianuarie 2012

“Micile Vedete”

O româncă în echipa de coordonarea Centrului Internațional al Filmului pentru Copii

Pentru prima dată în istoria (de 57 de ani) a Centrului Internațional al Filmului pentru Copii – CIFEJ, o româncă a fost aleasă vicepreședinte, de către adunarea generală din 33 de țări.

Ema Pendiuc, directoarea si fondatoarea Școlii de Film și Televiziune pentru Copii “Micile Vedete”, a fost aleasă la începutul săptamânii, vicepreședinte al Centrului Internațional al Filmului pentru Copii și Tineri – CIFEJ. Zilele acestea a avut loc la Varșovia adunarea generală a membrilor celei mai prestigioase instituții din lume a filmului pentru copii, înființată de UNESCO, la Edinburg, in 1955. După ce în toamna lui 2011, după evaluarea rezultatelor deosebite obținute în doar un an si jumătate de la înființare, Școala Micile Vedete a fost invitată să devină membru al acestei organizații, iar Ema Pendiuc, directoarea școlii, a fost invitată chiar de către președintele CIFEJ, doamna Firdoze Bulbulia, să-și depună candidatura pentru bord-ul membrilor, la alegerile din ianuarie 2012. În cadrul acelorași alegeri, doamna Firdoze Bulbulia a fost realeasă în funcția de președinte.

Proaspăt întoarsă de la Vrașovia, Ema Pendiuc declară: “ Este foarte limpede acum că odată cu participarea filmului nostru pentru copii „Micile Vedete la școală” la Festivalul de Film de la Cannes în 2011, am pășit cu fruntea sus în lumea profesioniștilor. Alegerea mea in funcția de vicepreședinte al CIFEJ, o instituție cu o istorie de 57 de ani în industria filmului pentru copii, îmi dă încredere și confirmă valoarea proiectului educațional Școala de Film si Televiziune pentru Copii „Micile Vedete”. Deși în ceea ce privește filmul pentru copii, România este în etapa în care se reinventează, iată ca ideile și mai ales rezultatele noaste au primit girul internațional. Misiunea mea concretă acum, este aceea de a promova la nivel mondial filmul educațional pentru copii, adică exact ceea ce face Școala Micile Vedete în prezent, care a devenit un model pentru toate țările membre în CIFEJ.”

“Micile Vedete”, www.micilevedete.ro , este prima Şcoalã de Film şi Televiziune pentru Copii din România, dedicatã exclusiv copiilor cu vârste între 5 şi 11 ani, înfiinţatã de surorile Ariana şi Ema Pendiuc – regizor şi respectiv, producãtor ale caror filme au selecţionate la Festivalul de Film de la Cannes, în doi ani consecutive, în 2010 și 2011 . Ariana Pendiuc (25 ani) este cel mai tânar regizor roman al cărui film a fost selecționat la acest prestigios festival în 2010, iar Ema Pendiuc, este prucător de filme pentru copii, dar si realizator TV si prezentator cu o experiență de peste 7 ani in televiziune.

.

joi, 19 ianuarie 2012

"Stramosul" lui Stonehenge


Arheologii au găsit într-un arhipelag din Scoţia un templu mult mai vechi şi mai complex decât cel mai cunoscut monument neolitic din Marea Britanie.

Până acum, celebrul monument Stonehenge din comitatul Wiltshire era considerat a fi centrul culturii neolitice, dar titlul poate ajunge acum la Brodgar Ness, un templu vechi de 5.000 de ani, descoperit în zona arhipelagului Orkney, din nord-estul Scoţiei. În fapt un ansamblu de clădiri împodobite cu numeroase picturi rupestre, templul a fost recent studiat şi de către televiziunea BBC 2, care a realizat un documentar intitulat „O istorie a Britaniei Antice".

Prezentatorul televiziunii britanice Neil Oliver a declarat că o astfel de descoperire „se face o dată în viaţă", scrie „The Daily Mail". Şi se pare că are perfectă dreptate. Unele părţi ale templului descoperit sunt cu 800 de ani mai vechi decât monumentul de la Stonehenge şi cuprinde 100 de clădiri neolitice. „Săpăturile au dezvăluit o vastă reţea de clădiri la Orkney, ceea ce ne permite să recreăm o întreagă lume din Epoca de Piatră. Este deschiderea unei ferestre spre misterele religiei neolitice", a mai spus Neil Oliver.

Experţii consideră că noul sit va oferi detalii importante despre ceea ce credeau oamenii din neolitic despre lume şi Univers. „Este un vis pentru arheologi. Emoţia lor referitoare la acest sit nu va dispărea niciodată", a declarat Nick Card, arheolog la Universitatea Highlands and Islands din Scoţia. Până în prezent, numai 10% din sit a fost examinat şi ar putea dura zeci de ani până când se vor descoperi toate misterele acestui templu antic.

Monument mortuar

Referitor la Stonehenge, ultimele datări cu radiocarbon ale unor probe aparţinând sitului au confirmat faptul că acesta a fost, de la început până la sfârşit, un imens cimitir care a adăpostit timp de câteva secole mormintele oamenilor, informează National Geographic.

Dacă înainte se credea că situl a servit drept cimitir doar în perioada 2700 - 2600 î.e.n., cercetătorii au arătat în urma unui studiu că Stonehenge a fost gândit încă de la început ca un loc de veci. Osuarul a fost construit în urmă cu 5.000 de ani, înainte ca giganticele blocuri de piatră să fie ridicate. Analizele asupra rămăşiţelor umane au indicat faptul că oamenii au fost îngropaţi în situl din nordul Angliei, începând cu anul 3.000 î.Hr. până în jurul anului 2.500 î.Hr., când primele pietre au fost aduse aici. Acest studiu întăreşte ideea conform căreia Stonehenge este un „domeniu al morţilor".

Cercetătorii spun că aici au fost îngropaţi aproximativ 240 de oameni, devenind astfel cel mai mare cimitir antic cunoscut din Marea Britanie. Cel puţin până la descoperirea din Orkney.

"Brodgar Ness este un vis pentru arheologi. Emoţia referitoare la acest sit nu va dispărea niciodată.''

Nick Card arheolog

miercuri, 18 ianuarie 2012

Revolutia de care avem nevoie

~ de Vlad Mixich

​Revolutia la care visez nu are culoare politica. Pentru ca Romania anului 2012 nu e o dictatura, ci o tara condusa prost. Revolutia la care visez nu e organizata de partide. Pentru ca toti politicienii vorbesc la fel si fura laolalta cu marii capitalisti ai tarii. Revolutia la care visez nu e declansata de oamenii care vorbesc la televizor. Pentru ca Romania e o tara cu televiziuni care nu doar informeaza, ci si manipuleaza. Revolutia la care visez eu e altfel.

E una in care jandarmii ii snopesc in bataie pe huliganii din galerii, undeva pe stradutele laturalnice din spatele spitalului Coltea, in timp ce mii de hipsteri, studenti si profesori protesteaza liber, intre cladirea unei facultati si a unui teatru. Revolutia mea e una in care, sub presiunea strazii, Presedintele ales al Romaniei isi cere public scuze pentru erorile sale, la ora de maxima audienta. Revolutia mea e una in care oamenii nu protesteaza impotriva reformei sistemului medical, ci impotriva coruptiei din spitale.

Revolutia mea e una in care nimeni nu stie ce e legea 4, dar toti stiu ce scrie in articolul 2 din Constitutie: "Nici un grup si nici o persoana nu poate exercita suveranitatea in nume propriu". Revolutia mea e una in care romanii inteligenti de peste hotare nu scriu texte revoltate de la distanta, ci iau primul avion spre acasa. Revolutia mea nu seamana cu golanii comunisti din Atena, ci cu indignatii liberi din Madrid. Revolutia mea e aici, printre noi, dar inca nu stie ca exista.

Revolutia mea e in scandarile auzite zilele astea la Timisoara - "Ole, ole, noi uram partidele", sau la Cluj - "PDL si USL, aceeasi mizerie". Revolutia mea e cu acea mama care i-a spus fiicei sale "Mama, du-te la proteste daca stii de ce te duci. Daca nu stii, stai si suna-ti un prieten care are nevoie de o vorba buna. E mai valoros decat sa fii gura casca."

Revolutia mea e cu prietenul meu care, intr-o zi, a desfundat singur canalul imputit din fata blocului in care locuiau alti o suta de oameni. Revolutia mea e cu cei care dau like pe Facebook abia dupa ce ajung acasa, obositi dupa o zi de munca si patru ore de proteste. Revolutia mea e cu studentul nebun care nu vrea sa dea spaga ca sa treaca examenul, e cu femeia sofer care azvarle un zambet superior injuraturilor pe care le primeste in trafic, e cu maica-mea care inchide televizorul ca sa mearga la un concert.

Revolutia mea e aici, printre noi, dar nimeni nu-i spune ca are puterea sa schimbe lumea. Asa cum Raed Arafat a schimbat SMURD-ul. Asa cum Marcel Iures a infiintat un teatru independent. Asa cum Cristina Neagu a ajuns cea mai buna handbalista din lume. Asa cum o echipa mica de cercetatori a salvat Institutul Cantacuzino de la pieire. Asa cum toate aceste povesti adevarate imping tara mea, mai cu vai, mai cu chiu, inainte.

Stiu ca sunt idealist, dar stiu ca la o astfel de revolutie visati si voi. Si, daca printr-o minune, ea ar deveni realitate, cu siguranta ca nu ar vedea-o nimeni la televizor. Pentru ca prea multi dintre noi am fi ocupati sa o implinim si pentru ca revolutia la care visez eu nu are spectatori. Are doar actori.

marți, 17 ianuarie 2012

Legenda vie a ceasornicarilor din New York

~ Articol de Alexandru Matei 

A purta ceas la mână poate fi un anacronism în ziua de azi. Ai nevoie să ştii cât este ceasul? Te uiţi la telefon.

Dar încă mai sunt destul de mulţi oameni care preferă să privească limbile care arată către cifrele înscrise pe un cadran sub care un mecanism extrem de complicat bate delicat precum inima unei mici păsări colibri.

Pentru ei, şi în special pentru cei care trebuie să îşi repare bijuteriile precum Rolex sau Patek Philippe, există atelierul meticulos aranjat al lui Dimitrie Vicovanu din cartierul diamantelor din Manhattan.

Aşa îşi începe cotidianul The New York Times povestea despre ceasornicarul român în vârstă de 73 de ani care a învăţat secretele reparării ceasurilor de epocă în Elveţia. Vicovanu, continuă cotidianul american, este un gentleman din Lumea Veche care a intrat în breasla ceasornicarilor târziu, dar care nu doar repară ceasuri, ci le şi restaurează.

El se asigură că geamul de cristal, cadranul, carcasa, rotiţele, arcurile şi pinioanele din interior sunt înlocuite cu piese originale, iar dacă nu mai pot fi găsite sunt făcute de mână, lipite sau construite astfel încât să arate identic cu originalul. Un ceas de marcă poate avea până la 400 de piese, iar repararea acestora este foarte dificilă. "Mecanismul unui ceas are 12 dimensiuni şi dacă una este pusă greşit atunci nu se va potrivi", spune românul Vicovanu.

Itzhak Perlman şi Bill Cosby şi-au dus ceasurile de epocă la Vicovanu, putem spune un adevărat chirurg. Când văduva uneia dintre cele 27 de persoane ucise într-un accident de avion din 1992 ce a avut loc în Flushing Bay, lângă aeroportul La Guardia, i-a dat ceasul din aur plin de apă Omega al soţului decedat, Vicovanu a reuşit să îl facă din nou să funcţioneze.

Chiar şi alţi ceasornicari îl consultă căutând fie piese greu de găsit sau un simplu sfat. Iar atunci când Sotheby's a vrut să repare un ceas de aur Patek Philippe din anii '30 ce nu a mai funcţionat de zeci de ani, l-au sunat pe Vicovanu.

"Unii ceasornicari sunt măcelari", spune John Reardon, directorul diviziei de ceasuri de la Sotheby's. "Fac ceasurile să valoreze mai puţini bani".

Sotheby's scoate la licitaţie peste 600 de ceasuri pe an, unele costând milioane de dolari. "Dacă avem un ceas cu probleme", spune Reardon, "Dimitrie este prima persoană pe care o luăm în calcul. Există o mică dar entuziastă subcultură a colecţionarilor şi clienţilor care cumpără şi vând ceasuri din pasiune şi care apreciază operele de artă ale micromecanicii. Ei au nevoie de ceasornicari talentaţi pentru a-şi conserva colecţiile".

New Yorkul are nenumăraţi ceasornicari, dar numai câţiva pot face un ceas vechi să arate şi să funcţioneze ca şi cum ar fi nou. Printre secretele lui Vicovanu se numără o carte cu 14.000 de funcţii ale pieselor pe care a cumpărat-o acum un deceniu de la un bijutier ai cărui clienţi din timpul Marii Recesiuni dezasamblau ceasurile pentru a scoate aurul din el şi a-l vinde pentru a face rost de bani. Un alt bun de preţ: ochiul ager. "Nimeni nu poate lucra toată ziua folosind lupa", spune Vicovanu. "Te doare capul".

Reprararea ceasurilor a devenit un hobby al lui Vicovanu încă din anii adolescenţei, atunci când era încă în România. El era curios cum funcţiona ceasul de masă al bunicului său şi se întreba dacă îl poate desface. Deşi mulţi tineri au aceeaşi tendinţă, Vicovanu a reuşit să îl monteze la loc. Mai târziu a reparat ceasuri pentru colegii şi profesorii de la facultate, hobby-ul ajutându-l să îşi plătească studiile.

Cariera şi-a început-o în arheologie ca restaurator, orice de la vase de lut de acum 2.000 de ani la decoraţiuni antice, la un complex muzeal din Iaşi. El a învăţat să restaureze ceasuri de epocă din ordinul guvernului comunist al lui Nicolae Ceauşescu, care l-a trimis la Lausanne, Elveţia, la studii. Nu s-a mai întors în România, defectând în 1977 şi reuşind să îşi ia şi fiica Daniela.Ei au imigrat în SUA în 1979, fiind urmaţi de soţia sa la doi ani după. Soţia a murit anul trecut.

Vicovanu poate schimba şi o baterie a unui ceas Longines de serie. Dar majoritatea oamenilor îl caută pentru că reparaţiile făcute de producătorul ceasului sunt scumpe şi pot dura luni întregi. Vicovanu cere 175 de dolari pentru o simplă curăţare, în timp ce reparaţiile complicate ce necesită desfacerea mecanismului costă până la 2.000 de dolari.

Atelierul său de pe strada 47, aflat printre magazine de coliere, brăţări şi cercei de diamante, vinde şi ceasuri vechi, o afacere numită Master of Time de care se ocupă Daniela. Vicovanu repară ceasuri cel mai des în atelierul din Queens. Acolo, 20.000 de piese sunt organizate şi etichetate în dulapuri cu multe sertare.

Atât la magazin, cât şi la atelier el are un set de instrumente de lucru fine - pile acoperite cu praf de diamant, şurubelniţe cu capete extrem de mici, un mic ferăstrău de diamant - şi uleiuri şi vaseline diferite pe care le aplică cu un ac. Pentru a confirma că ceasul funcţionează corect, o maşinărie face echivalentul unei electrocardiograme, înscriind pe hârtie bătăile mecanismului.

"Orice ceas trebuie să fie curăţat şi uns după câţiva ani pentru că altfel nu va mai funcţiona bine", spune Vicovanu. Cauza: uleiul devine ca un lipici.

Este ceva special pentru Vicovanu când este rugat să meargă la Sotheby's pentru a analiza, să spunem un ceas de aur Cartier din 1885 pe care nu l-a mai deschis nimeni (el a descoperit cheia, un şurub aflat sub un ornament de aur). Dar el are şi motive de nemulţumire. Ceasurile din ziua de azi, se plânge el, sunt magnetizate şi uneori sunt stricate de aparatele cu raze X din aeroporturi.

Ceasul său este un Bulova Accutron din 1969, în valoare de 400 de dolari, cu care se laudă pentru că nu este afectat de gravitate. "Trebuie să pun ora exactă atunci când dau înapoi un ceas", spune el.

Vitrina magazinului său are câteva ceasuri speciale, precum un Patek Philippe din 1917 făcut special pentru şoferi şi care are ora 12 în poziţia orei 3 pe un ceas obişnuit, fiind mai uşor de văzut atunci când mâinile sunt pe volan. Mai este şi un ceas de buzunar Tiffany din 1934 din aur de 18 karate ce poate fi folosit pe întuneric pentru că semnalizează orele şi minutele cu ajutorul unui gong. Cel mai scump ceas este un Patek Philippe din platină din 1966 ce valorează 19.000 de dolari.

"Este o investiţie", spune el. "Valoarea îi va creşte în timp".

Iar pentru afacerea sa, bineînţeles, timpul este esenţial.


.

joi, 12 ianuarie 2012

Un meniu McDonald's după 6 luni...



Un aliment ţinut trei zile la temperatura camerei începe să se altereze vizibil, fiind atacat de drojdii, mucegaiuri şi insecte, susţin nutriţioniştii. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu produsele de tip fast-food, al căror aspect trece, de multe ori, cu brio proba timpului. gândul a făcut un experiment şi a păstrat timp de 6 luni, la temperatura camerei (care a variat între 18 şi 24 grade Celsius), un hamburger şi o porţie de cartofi prăjiţi cumpăraţi, pe 14 octombrie 2010, de la McDonald's. Deşi, în această perioadă produsele nu au fost acoperite şi nici stropite cu aditivi alimentari sau condimente, care să le prelungească termenul de valabilitate, acestea şi-au păstrat aspectul comercial. Nu au început să dezvolte mucegaiuri, nu au făcut viermi şi nici musculiţe, ci doar s-au deshidratat şi au început să miroasă a rânced. Fotografiile realizate periodic au demonstrat că meniul nu şi-a modificat vizibil aspectul, din data de 14 octombrie 2010 până pe data de 14 aprilie 2011. După ce am terminat experimentul, am luat reacţii din partea companiei, am vorbit cu specialişti în nutriţie şi am comparat datele noastre cu date obţinute în urma unor experimente similare realizate în alte ţări unde lanţul McDonald's este reprezentat.

Contactaţi de gândul, reprezentanţii McDonald's au declarat că rezistenţa în timp a meniului "este o probă a calităţii produselor" lor: "Uscarea este una dintre cele mai vechi tehnici de conservare a alimentelor. Cele mai simple exemple sunt uscarea pâinii şi a diverselor tipuri de salamuri. Prin urmare nu este un fapt exceptional acela că alimentele lăsate în condiţii normale într-o cameră, se vor usca. Din această perspectivă, experimentul este o probă de calitate pentru produsele noastre."

În schimb, nutriţioniştii care au aflat de experiment, fără a şti numele restaurantului de unde provin hamburgerul şi cartofii prăjiţi, spun altceva. "Faptul că bacteriile din atmosferă nu au reuşit să distrugă produsele păstrate timp de şase luni arată efortul pe care organismul uman trebuie să îl depună pentru a descompune un astfel de aliment", crede, de pildă, Livia Nena, de profesie biolog.

Un meniu Happy Meal a rezistat timp de 365 de zile în SUA

Experimentul nu este primul de acest gen. În aprilie anul trecut, o fotografă britanică, Sally Davies, şi-a cumpărat un hamburger cu cartofi prăjiţi de la McDonald's şi a păstrat produsele pe o etajeră din locuinţă timp de 6 luni, a relatat Daily Mail. "Singura schimbare pe care am observat-o a fost că hamburgerul a devenit tare ca piatra", a mărturisit fotografa citată, toamna trecută, de publicaţia britanică. Înaintea ei, Joann Bruso, o nutriţionistă din SUA, a păstrat pe un raft un meniu Happy Meal timp de un an fără ca acesta să se altereze vizibil. "Am deschis geamul de mai multe ori în această perioadă, dar muştele şi alte insecte au ignorat pur şi simplu meniul. Ce vă spune asta?" se întreba în martie 2010, la sfârşitul experimentului ei, nutriţionista.

McDonald's România: "Produsele noastre sunt destinate consumului imediat"

Informaţi despre testul gândul, reprezentanţii companiei McDonald's au declarat că acesta este "o dovadă în plus a calităţii produselor". "Uscarea este una dintre cele mai vechi tehnici de conservare a alimentelor. Cele mai simple exemple sunt uscarea pâinii şi a diferitelor tipuri de salamuri", susţine Alexandra Olaru, director de resurse umane şi comunicare McDonald's România. "Nu este un fapt excepţional acela că alimentele lăsate în condiţii normale se vor usca. Cartofii noşti sunt feliaţi din cartofi întregi şi prăjiţi în uleiuri vegetale. Carnea folosită în preparate este 100% carne de vită, fără conservanţi şi aditivi alimentari, căreia i se adaugă, după finalizarea pregătirii, sare şi piper. Din această perspectivă, experimentul este de a proba calitatea produselor noastre", a mai spus aceasta. Potrivit Alexandrei Olaru, preparatele McDonald's "conţin cantităţi minime de conservanţi care contribuie la siguranţa produselor", iar în ceea ce priveşte valabilitatea acestora - ele sunt destinate consumului imediat. "De aceea, nu sunt relevante cercetările legate de durata de viaţă a produselor pentru o perioadă mai îndelungată decât aceea necesară fiecărui produs sau ingredient", susţine Alexandra Olaru. "Timpul de menţinere pentru fiecare ingredient în parte este subiectul unei analize individuale", mai spune aceasta.

Aditivii sunt cei care inhibă dezvoltarea bacteriilor

Doi nutriţionişti şi un şef de restaurant au comentat experimentul gândul, afirmând la unison că aditivii sunt cei care păstrează alimentele intacte pe perioade mari de timp. "După două-trei zile, alimentele depozitate la temperatura camerei sunt atacate de bacterii, drojdii şi mucegaiuri şi, uneori, de insecte. Astfel, produsele încep să se altereze. De cele mai multe ori, preparatele de tip fast-food sunt fabricate utilizând aditivi care inhibă dezvoltarea bacteriilor, drojdiilor şi mucegaiurilor", spune prof. dr. Gheorghe Mencinicopschi, directorul Institutului de Cercetări Alimentare.

Potrivit specialistului, "problema substanţelor chimice folosite în industria alimentară este că nu sunt selective. Ele pot distruge flora intestinală, deoarece inhibă atât microflora periculoasă, cât şi pe cea benefică". Întrebat dacă mănâncă la restaurante de tip fast-food, Mencinicopschi a precizat că fructele, salatele şi fresh-urile sunt singurele produse pe care le cumpără dintr-un astfel de local.

"Preparatele de tip fast-food sunt tratate cu tot felul de aditivi alimentari pentru a rezista cât mai mult timp", susţine şi biologul Livia Nena. "Substanţele folosite au menirea de a păstra aspectul produsului pe o perioadă mai lungă de timp, dar nu şi a calităţilor nutritive. Experimentul realizat de gândul este o dovadă în plus că astfel de produse nu conţin nicio proteină sau vitamină benefică organismului", mai spune aceasta. Dr. Nena afirmă că organismul depunde eforturi mari pentru a descompune astfel de alimente. "Faptul că bacteriile din atmosferă nu au reuşit să distrugă produsele păstrate timp de şase luni arată efortul pe care organismul uman trebuie să îl depună pentru a descompune un astfel de aliment".

sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Pilda vietii Sfantului Ioan Botezatorul

Pilda vietii Sfantului Ioan Botezatorul sau "Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca."

Ioan Botezatorul ne este indeobste cunoscut pentru marea sfintenie a vietii sale. I se spune inger in trup sau om ingeresc, de cat de aspra i-a fost viata in pustie si de cat de intransigenta asceza. Stim ca drept imbracaminte avea o haina din par de camila si ca imprejurul mijlocului purta o cingatoare de curea. De hranit se hranea numai cu lacuste si miere salbatica.

Acestea ne sunt cunoscute, asa incat socotesc ca mai de folos ne este a evoca alte insusiri ale unui sfant caruia ravna poporului lui Dumnezeu nu a sovait sa-i atribuie aripi de inger, iar iconarii, la randul lor, n-au pregetat sa-l infatiseze astfel in multe icoane si picturi bisericesti.

Insusirile la care doresc sa ma refer sunt:
- absoluta smerenie
- capacitatea de a iubi pe un altul nu numai ca pe sine ci si mai mult decat pe sine
- capacitatea de a recunoaste superioritatea altuia
- capacitatea de a sterge si anula sinea proprie inlocuind-o cu a altuia.

Viata Sfantului Ioan Botezatorul ne este cunoscuta in toata simplicitatea si rigoarea ei. Moartea lui, timpurie, constituie o dovada a ceea ce istoricilor contemporani si ilustrului nostru compatriot Mircea Eliade in special, le place a numi absurditate a istoriei.

Regele Irod - nu Irod cel Mare, omoratorul pruncilor nevinovati, ci fiul sau, Irod Agrippa - isi luase drept sotie pe femeia fratelui sau Filip. Casatoria aceasta era de fapt un concubinaj osandit de Ioan Botezatorul cu acele vorbe fara suliman si acel ton aprig care ii erau proprii.

Asa-zisa nevasta a lui Irod, Irodiada, femeie frumoasa si inteligenta insa cruda, ambitioasa si nerusinata, il dusmanea de aceea pe Ioan si-i tot cerea regelui sa-l starpeasca. In cele din urma izbuti sa obtina intemnitarea celui vrajmasit de ea: Ioan a fost inchis in beciurile palatului.

Acolo se afla cand i se ivi Irodiadei prilejul de a se descotorosi de acel a carui viata ii era ca un ghimpe in ochi. Fiind ziua de nastere a lui Irod si sarbatorindu-i-se aniversarea, s-a facut praznic bogat dupa cuviinta, poftiti au fost toti dregatorii tarii.

Acolo, la praznic, fiica din prima casatorie a Irodiadei, Salomeea pe nume, a dansat; dansul tinerei frumoase fete intr-atata i-a placut si l-a tulburat pe rege incat, ametit de bautura si aprins de pofta, i-a spus: cere-mi ce vrei, pana la jumatate din regatul meu, si-ti voi da. Si si-a intarit vorba cu juramant.

Salomeea, nestiind ce sa ceara, s-a sfatuit cu maica-sa. Irodiada nu a stat pe ganduri: cere capul lui Ioan Botezatorul, i-a grait, acum, aici; sa ti-l aduca pe o tipsie. Regele Irod atunci s-a cutremurat. Nu era deloc dispus sa-l omoare pe Ioan despre care stia ca norodul il socoteste prooroc; si-apoi nici lui omul nu-i era cu totul antipatic; in felul lui il respecta si consimti se la arestarea lui numai ca sa scape de gura muierii.

Nerodului, ametit cum era, i-a fost insa rusine sa-si calce nesabuitul juramant. Ar fi putut prea bine sa-i explice fetei: ti-am fagaduit pana la jumatatea regatului meu, dar omul acesta pretuieste mai mult decat jumatate din regatul meu, astfel incat nu ti-l pot da; cere-mi altceva. Dar nu l-a purtat mintea catre acest raspuns drept, ci ca netotul a implinit salbatica sfuntata cerere: lui Ioan i s-a taiat capul in chiar beciurile palatului si cinstitul cap i-a fost adus Salomeei pe tipsie, precum dorise ticaloasa de Irodiada.

Smerenia absoluta a Botezatorului reiese cu prisosinta din textul celor patru Evanghelii care folosesc aproape aceleasi cuvinte centrate in jurul a cinci idei:
- Iisus e mai puternic decat Ioan
- Ioan nu este vrednic sa-I dezlege cureaua incaltamintei
- Ioan nu poate boteza decat cu apa, pe cand Iisus va boteza cu Duh Sfant si cu foc
- Iisus este anterior lui Ioan
- Iisus este Cel ce va sa vina.

Intr-adevar, referatul lui Matei relateaza: "Cel Care vine dupa mine este mai puternic decat mine. Nu sunt vrednic sa-i duc incaltamintea. Eu va botez cu apa spre pocainta. El va va boteza cu Duhul Sfant si cu foc."

Iar cand Iisus vine la repejiunile Iordanului spre a primi botezul, Ioan exclama uimit si coplesit: "Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine si Tu vii la mine?"

In referatul lui Marcu citim de asemenea: "Vine in urma mea Cel ce este mai tare decat mine. Caruia nu sunt vrednic, plecandu-ma, sa-I dezleg cureaua incaltamintei."

Si tot in felul acesta scrie si Sfantul Evanghelist Luca: "Eu va botez cu apa, dar vine Cel ce este mai tare decat mine, Caruia nu sunt vrednic sa-I dezleg cureaua incaltamintelor. El va va boteza cu Duh Sfant si cu foc."

In textul evanghelic al Sfantuiui Apostol Ioan gasim lamuriri mai ample: "Acesta este despre Care am zis: Cel ce vine dupa mine a fost inaintea mea, pentru ca mai inainte de mine era."

Botezatorului i se pune intrebarea: "Cine esti? Esti tu Hristosul, esti tu Ilie, esti tu Proorocul?" Iar el, ne spune textul evanghelic, "a marturisit si n-a tagaduit si a marturisit: Nu sunt eu Hristosul, nu sunt nici Ilie si nici Proorocul."

Cu deplina modestie si potrivit adevarului, cel intrebat din nou raspunde: "Eu sunt glasul celui care striga in pustie: indreptati caile Domnului."

Si iarasi, tot ca in celelalte referate:

"Eu va botez cu apa, dar in mijlocul vostru se afla Acela pe Care voi nu-L stiti, Cel care vine dupa mine, Care inainte de mine a fost si Caruia nu sunt vrednic sa-I dezleg cureaua incaltamintei."

De doua ori afirma Ioan, aratandu-L pe Iisus: "Iata Mielul lui Dumnezeu: Cel ce ridica pacatul lumii." Iar dupa botezul Domnului in Iordan: "Am vazut Duhul coborandu-Se din cer ca un porumbel si a ramas peste El."

Si, in acelasi mod, mai categoric insa: "Acesta este Fiul lui Dumnezeu" (Ioan 1, 34). Iar mai apoi urmeaza (Ioan 3, 20) una dintre cele mai emotionante, mai neasteptate, mai rascolitoare si mai iesite din comun fraze din cate se afla in Sfanta Scriptura: este declaratia-marturisire a nobilului Ioan:

"Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca."

In cuprinsul Scripturii - bogata in formule fascinante si-n sentinte vrednice a se intipari in cugetul nostru - zicerea Botezatorului straluceste totusi cu o lumina nespusa si ni se infatiseaza ca un giuvaer; ea contrazice atat de fatis tendinta oricarei individualitati de a se socoti centrul cercului inconjurator si de a considera ca legitim sa-si acorde numai drepturi si monopolul dreptatii, incat nu poate sa nu uimeasca asa cum ar face marul care, sfidand legea universala a gravitatiei, in loc sa cada la pamant cand se desprinde din pom, s-ar inalta spre cer.

Dar cum apare Ioan vazut de Iisus? Textul de la Luca 7, 24 si urm. este edificator si clar.

Zice Domnul catre multimi, dupa plecarea ucenicilor pasa-mi-te trimisi de Ioan: "Ce ati iesit sa priviti in pustie? Oare trestie clatinata de vant? Oare om imbracat in haine moi si scumpe? Oare prooroc?" Si tot El raspunde cu glas ferm: "Da, zic voua si mai mult decat un prooroc. Acesta este cel despre care s-a scris: Iata trimit inaintea fetei Tale pe ingerul Meu care va gati calea Ta, inaintea Ta." Si inca: "Zic voua: Intre cei nascuti din femei nu este mai mare decat Ioan; dar cel mai mic in Imparatia lui Dumnezeu este mai mare decat el."
Domnul asadar confirma caracterul ingeresc al lui Ioan.

Asa fiind, intocmai ca patriarhii, dreptii si proorocii Vechiului Testament, el va salaslui cu sufletul in iad pana ce Domnul dupa rastignirea Sa va fi coborat in acel loc spre a-i slobozi. Ioan nu a primit botezul crestin in numele Sfintei Treimi, iata de ce e socotit mai mic decat oricare dintre locuitorii Imparatiei lui Dumnezeu.

Ne putem intreba acum ce semnifica pentru noi Ioan Botezatorul, prin care insusiri ale lui ni se arata admirabil, adica vrednic de mirare si veneratie, prin care ne poate fi calauzitor si model?

Prin smerenia sa absoluta, desigur. Prin iubirea sa totala fata de un altul, respectiv de Hristos, prin puterea de zdrobire a iubirii de sine si a inlocuirii ei cu iubirea pentru altul. Ioan Botezatorul se trece in umbra, se sterge, parca s-ar dori invizibil. Iata ce este Ioan Botezatorul: este minunata pilda de "eu" care iese din sine si - cu smerenie si netarmurit devotament - dobandeste putinta de a-si iubi semenul mai mult decat pe sine insusi.

Ioan Botezatorul ne poate fi tuturor indreptar pe calea stramta a infrangerii trufiei, a neroadei trufii, a egoismului si egocentrismului nostru ridicol care-si face ras de noi indemnandu-ne a crede ca suntem, fiecare, punctul geometric din chiar centrul lumii si ne da ghes a ne increde numai in noi insine, a ne inchide si incuia in carapacea bine ferecata a sinei noastre imperialiste.

Ioan ne poate fi pilda sigura de dragoste pentru Hristos si de slujire neprecupetita a Sa. Dar, va veti intreba poate, cum de-L putem sluji si iubi ca pe un prieten pe Hristos Care acum nu se mai afla in cuprinsul pamantului ci S-a inaltat la cer? Cum de-I putem sta alaturi, Il asculta, Ii vadi iubirea noastra?

Raspuns nu poate fi altul decat: sa nu huliti, frati crestini, pretinzand ca Hristos nu se mai afla pe pamant si ca S-a inaltat Ia cer astfel incat nu-L mai puteti iubi si sluji cum a facut Ioan Botezatorul. 

Hristos e prezent pe acest pamant in Sfanta Euharistie sub chipul painii si al vinului. Si mai este prezent la fel de lucrator - sub chipul tuturor oamenilor asupriti, obiditi, incercati, ispititi de suferinte, nevoi si nedreptati. Iubindu-i si slujindu-i pe acesti foarte mici frati ai Sai, Lui Ii manifestam dragostea noastra si pe El insusi Il slujim.

Blasfemie este a zice ca nu avem cum sluji, intocmai ca Botezatorul, pe Hristos, ca El nu mai este de fata in lumea sensibila! Dragostea - virtute crestineasca suprema si singura perena - este mijlocul fara gres care ne sta la indemana pentru a ne dovedi umanitatea si crestinatatea.

Noi retinem din viata si jertfa Sfantului Ioan Botezatorul capacitatea omeneasca de a iesi din sine, de a depasi stramtoarea fenomenalitatii, de a iubi pe un altul. Noi cutezam chiar a ne face o calauza din zguduitoarea, admirabila, senina fraza de la Ioan 3, 30: "Acela trebuie sa creasca, iar eu sa ma micsorez."

Cu ea in suflet si-n inima si-n cuget si-n adancul sensibilitatii noastre biruite sa parasim acum, nu fara a multumi Domnului, acest sfant lacas.

Parintele Nicolae Steinhardt

vineri, 6 ianuarie 2012

Botezul Domnului. Obiceiuri de Boboteaza

Credincioşii ortodocşi, catolici şi greco-catolici sărbătoresc, vineri, Boboteaza, care marchează ultima zi din ciclul sărbătorilor de iarnă, dedicată purificării mediului înconjurător, în special sfinţirii apelor. În credinţa ortodoxă, sărbătoarea reaminteşte de Botezul Domnului în apa Iordanului la vârsta de 30 de ani, înainte de a păşi în viaţa publică.

Boboteaza şi Ajunul ei sunt celebrate prin tradiţii creştine, dar şi cu origini păgâne în mai multe regiuni ale ţării. Dacă la Bacău "se plimbă urşii", într-o comună din judeţul Suceava localnicii sculptează cruci în gheaţă.

În satele transilvane, ziua de Bobotează capătă semnificaţii magice: cerul se deschide, este singura zi din an în care, se spune, animalele vorbesc pe înţelesul oamenilor, iar fetele tinere îşi pot visa ursitul.

De Bobotează, tinerele din Bihor au ocazia să afle cine le este ursit, respectând un ritual vechi de secole. În ajun de Bobotează fetele nemăritate, care speră să vadă în vis chipul celui cu care le-a fost scris să-şi petreacă viaţa, ţin post şi pregătesc o pâinică din aluat nedospit, condimentată cu multă sare, pe care o mănâncă înainte de a se culca.

Zeci de mascaţi împânzesc străzile din satul Chintelnic, judeţul Bistriţa-Năsăud, în ajun de Bobotează. Îmbărcaţi în diferite personaje, aceştia intră în casele oamenilor din sat pentru a alunga spiritele rele.

La Bacau, zeci de cete de urşi „reînvie" de Bobotează. Acest lucru se întâmplă deoarece, susţin specialiştii în folclor, Boboteaza coincide cu Crăciunul pe rit vechi, când se practică acest obicei.

„Tradiţia spune că până în această zi se continuă jocurile cu măşti care au început în ultima zi a anului trecut", susţine Adrian Ardelean, directorul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Iaşi.

La Constanţa, tinerii curajoşi se vor arunca în această zi în apele mării pentru a recupera crucile de lemn aruncate de preoţi. După acest ritual, credincioşii vor primi sticle cu aghiazmă. Creştinii stropesc casele cu această apă pentru a avea noroc şi a fi sănătoşi tot anul.

Sărbătoarea Botezului Domnului păstrează încă ecouri arhaice în vestul țării. În unele sate retrase, mai ales din zona Banatului Montan, fetele aleargă cu noaptea în cap după apa „neîncepută" cu puteri magice.

La Braşov sunt pregătite zeci de tone de apă sfiinţită. Si se aşteaptă ca zeci de mii de credincioşi să participe la slujbe. Există şi superstiţii vechi de sute de ani legate pe Bototează.

Tinerii din Bengeşti, judeţul Gorj, se aruncă de Bobotează în râul Gilort. Această tradiţie este păstrată din strămoşi şi se spune că cel care prinde crucea va fi ferit de boli şi norocos tot anul.

„Botezul Domnului" sau Bobotează, cum este cunoscută această sărbătoare, nu este cu nimic mai prejos decât Crăciunul, în Maramureş. Cu această ocazie, femeile pregătesc mese îmbelşugate, cu cele mai bune delicatese şi reamenajează casa pentru ca anul următor să fie unul cu noroc.

În tradiţia populară românească, Boboteaza este şi o sărbătoare dedicată purificării naturii, şi mai ales a apelor, de forţele răului. În Mureş, oamenii merg la biserică, ducând cu ei zeci de colaci pe care îi aşează apoi în vârful prapurului.

În fiecare an, de Bobotează, sătenii din Pietroșani, comuna Puchenii Mari, își botează caii, pentru ca animalele să fie bune de muncă și sănătoase tot anul. Început ca o tradiție locală, evenimentul adună curioși din toate comunele din jur.

Fetele nemăritate din satul Şard, judeţul Alba, încep pregătirile pentru obiceiurile de Bobotează încă din Ajun. Îşi aleg hainele tradiţionale lăsate moştenire de părinţi şi nu uită nici de partea spirituală: ţin post negru.

Tot într-o petrecere o ţin oltenii, trei zile şi trei nopţi, cu obiceiuri păstrate din bătrâni, ca să aibă an plin de bucurie, fără urmă de necaz, pagubă sau supărare.

Slujba de Bobotează este unul dintre cele mai importante pelerinaje care au loc la Galaţi, la malul Dunării. An de an, între 5000 şi 10.000 de gălăţeni vin pe faleza fluviului pentru a asista la sfinţirea a apelor, la momentul scoaterii crucii din Dunăre de către înotătorii curajoşi şi pentru a lua aghiazmă.

Pregătirile de Bobotează începp cu două-trei zile înainte, cu construirea crucii de gheaţă. În trecut, crucea era cioplită cu toporul din gheaţa care se forma la suprafaţa Dunării sau a unuia dintre lacurile de la marginea oraşului. Cum în ultimele decenii gerul Bobotezei a fost mai mult o amintire, s-a ajuns la o soluţie de compromis: crucea este fabricată cu ajutorul instalaţiilor frigorifice de la fabrica de pâine din Galaţi.

Un alt moment important al zilei de Bobotează este aruncarea, de către arhiepiscopul Casian, a unei cruci sfinţite, de lemn, în apele Dunării. În fiecare an, 10-15 curajoşi plonjează în apa care are doar 1-2 grade Celsius pentru a recupera crucea sfântă.

Pe malul celălalt al Dunării, la Zaclău, se ţine un alt obicei foarte interesant legat de Bobotează: botezul cailor.

Evenimentul are loc imediat după ce crucea a fost recuperată din apă, caii din sat fiind sfinţiţi, pe un imaş din apropiere, de către preotul comunei. Se pare că obiceiul provine de la tătari şi că a fost „creştinat" ulterior, în urmă cu circa 300 de ani. După botezul cailor, are loc o întrecere hipică.
Tradiţia spune că toţi caii botezaţi de preot vor fi perfect sănătoţi în cursul anului.


joi, 5 ianuarie 2012

Colierul albastru

Bijutierul era asezat la biroul sau, privind distrat strada prin vitrina elegantului sau magazin. 
O fetita se apropie si-si lipi nasul de geam. La vederea unuia dintre obiectele expuse, ochii ei albastri ca cerul se luminara. Intra hotarata in magazin si arata cu degetul spre un splendid colier de peruzele albastre. 
- E pentru sora mea. Puteti sa mi-l impachetati frumos pentru un cadou? 

Patronul magazinului o fixa din ochi pe micuta clienta si o intreba: 
- Cati bani ai?

Fara sa pregete, ridicandu-se pe varfuri, fetita puse pe tejghea o cutie de tinichea, o deschise si o goli. Cazusera cateva bancnote de mica valoare, un pumn de monede, cateva scoici si niste figurine. 
- Ajung? intreba ea cu mandrie. Vreau sa fac un cadou pentru sora mea mai mare. De cand mama nu mai este, ea e cea care-i tine locul si niciodata nu are nici macar o clipa pentru ea. Astazi e ziua ei si sunt sigura ca o voi face foarte fericita cu acest cadou. Piatra aceasta are aceeasi culoare ca ochii ei. 

Omul se duse in spate si reveni cu o hartie de impachetat nemaipomenit de frumoasa, rosie cu auriu, cu care impacheta cu grija cutia. 
- Ia-o, spuse el fetitei. Si du-o cu grija. 

Fetita pleca foarte mandra, tinand pachetul ca pe un trofeu. 

O ora dupa aceea, in bijuterie intra o fata frumoasa cu parul de culoarea mierii si cu niste ochi albastri minunati. Puse cu hotarare pe tejghea pachetul pe care bijutierul il facuse cu atata grija si spuse: 
- Colierul acesta a fost cumparat de aici? 
- Da, domnisoara. 
- Si cat a costat? 
- Preturile praticate in acest magazin sunt confidentiale: nu privesc decat pe client si pe mine. 
- Dar sora mea avea doar cativa banuti. N-ar fi putut cumpara niciodata un colier ca acesta! 

Bijutierul lua cutia cu pretiosul ei continut, o inchise, refacu cu grija ambalajul cadoului si-l inapoie fetei. 
- Sora dumneavoastra a platit. A platit pretul cel mai mare pe care-l putea plati cineva: a dat tot ceea ce avea.

[Autor necunoscut (mie).]

luni, 2 ianuarie 2012

2012 - Anul Canarului

Întrebat, în martie, ce îl surprinde la umanitatea secolului XXI, al 14-lea Dalai Lama, cel mai cunoscut tulku (reîncarnat), a răspuns jurnaliştilor: 

- Oamenii îşi sacrifică sănătatea, ca să facă bani. După care îşi cheltuie banii, ca să-şi recupereze sănătatea. Sunt atât de îngrijoraţi de viitor, încât nu se pot bucura de prezent. Rezultatul e că nu trăiesc nici in prezent, nici în viitor. Trăiesc de parcă nu vor muri niciodată şi mor de parcă n-ar fi trăit niciodată.

Vieţuim, monitorizaţi, într-o lume împărţită în zone verzi şi zone roşii, în care ni se distribuie binele şi răul cu sufertaşul, ca la cantina săracilor. Primim indicaţii preţioase şi bilete de trecere, suntem avertizaţi din timp ce trebuie să iubim şi ce trebuie să urâm, nişte minţi uscate ne trasează viitorul în linii precise, ca să nu mai fim nevoiţi să ne batem capul cu noi înşine. De ce ne-am revolta? Trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Popoarele nu pot fi dizolvate şi înlocuite cu altele. Contăm, deci. Precum canarii în minele de cărbune. Câtă vreme ciripim mulţumiţi, cei care trebăluiesc prin galerii sunt în siguranţă. Primim grăunţe şi entertainment. Primim atâtea veşti proaste cât să facem coadă la anestezie, să ne bulucim în Second Life. Virtualul devine noua religie, în care Dumnezeu Atotştiutorul e cel mai performant motor de căutare.

- Ce ne aşteaptă? 

- Speraţi la ce e mai bine, dar pregătiţi-vă pentru ce e mai rău, ne încurajează tulku.

- Există soluţie? 

- Nu ştiu. Dar, dacă într-o bună dimineaţă - când ne vom trezi din nou în colivie, liniştiţi că lumea noastră e (de)finită şi că suntem în siguranţă - rupem gratiile, vom fi mai aproape de noi cu o bătaie de aripă.