marți, 10 aprilie 2012

O staţie de metrou din Londra va purta numele Nadiei Comăneci

O staţie de metrou din Londra va purta numele gimnastei române Nadia Comăneci vara aceasta, pe perioada Jocurilor Olimpice, ca parte a unui program de redenumire a terminalelor după sportivi celebri, scrie "The Independent".

Astfel, turiştii care merg anul acesta la Londra pentru cea mai importantă competiţie sportivă a anului vor lua metroul de la staţia Nadia Comăneci, vor schimba magistrala la Simon Whitfield şi vor merge spre Michael Phelps via Roger Federer şi Rafael Nadal. Aceasta este una din cele mai scurte variante spre parcul olimpic, pentru cei care pornesc de la King's Cross.

Toate cele 361 de staţii de metrou au fost redenumite după sportivi celebri. Harta noilor nume de staţii poate fi văzută aici.

"Harta noilor staţii nu celebrează doar pe atleţii care au câtigat medalia de aur, ci şi pe cei care au dovedit aptitudini remarcabile, chiar şi în cazul unor înfrângeri celebre", conform reprezentanţilor metroului londonez.

vineri, 6 aprilie 2012

DACII - Adevaruri tulburatoare

Film documentar 2012 (HD)


Informatiile prezentate in acest film documentar rastoarna multe dintre teoriile pe care este construita istoria Romaniei. Filmul face parte dintr-un proiect mai amplu ce vizeaza recuperarea adevarului istoric iar acesta este primul pas hotarat!

Asa dupa cum veti constata, dovezile stiintifice la care se face referire si argumentatia bazata pe izvoare istorice autentice, aduc informatii inedite si extrem de valoroase, capabile sa determine o rescriere a istoriei acestui popor. Toate acestea sunt sustinute de personalitati si specialisti care merita cu adevarat sa fie ascultati: General (rez.) dr. Mircea Chelaru (fost Sef al Marelui Stat Major al Armatei Romane), Dr. Napoleon Savescu (director fondator al Dacia Revival International Society), General (rez.) Nicolae Spiroiu (fost Ministru al Apararii Nationale), Prof. dr. Mihai Popescu (Biblioteca Militara Nationala), Prof. univ. dr. dr. Alexander Rodewald (directorul Institutului de Biologie Umana al Universitatii din Hamburg, Germania), Dr. Georgeta Cardos (cercetator stiintific biolog specialist genetica - Institutul Victor Babes), Prof. doctorand Sebastian Stanculescu (paleografie si antropologie culturala).

Rezultatele cercetarilor recente de paleogenetica realizate la Hamburg, Germania, pe oase si dinti din situri romanesti de acum 3000-5000 de ani, pun sub semnul intrebarii teoriile pe care se bazeaza istoria oficiala a Romaniei. Este actuala populatie a Romaniei continuatoarea populatiilor tracice si pretracice de acum 3000 - 5000 de ani? Suntem noi inruditi genetic cu italienii? Iata doar doua dintre multele intrebari tulburatoare la care acest film documentar doreste sa raspunda cu argumente bine intemeiate.

Recuperarea adevarului istoric este un demers indispensabil recuperarii demnitatii nationale. Dacii, "cei mai viteji si mai drepti dintre traci", asteapta sa li se faca dreptate!

(in data de 20 martie, la mai putin de doua saptamani de la lansare, filmul avea peste 150. 000 de accesari pe internet!)


joi, 5 aprilie 2012

Stela Popescu: un interviu... o viata...

Scurtă istorie personală a unei cunoscute actriţe: de la deportări, separări şi frică, la comedie din plin şi iubiri fără termen de garanţie. Doamnelor şi domnilor, iat-o pe Stela Popescu!


În bucătăria Stelei Popescu sunt aşezate simetric, pe rafturile ce fac înconjurul încăperii, zeci de căni, cănuţe şi farfurioare în aceleaşi culori, cu acelaşi model. Lumea îi zice că „e prea mult", că e prea încărcată casa, dar pe ea nu o deranjează din cale afară. Poate că sunt toate la fel, dar nu poate arunca nimic. Când stă aici, singură într-o casă mare şi cochetă, îi place să privească în jur, la zecile de poze, cadouri şi amintiri de la admiratori. Telefonul îi sună continuu, spectacole sunt de „nu le poate duce", după cum recunoaşte şi ea, dar cât timp stă aici, în casa asta, e pur şi simplu singură printre amintiri.

Stela Popescu nu s-a machiat astăzi. Zice că n-a mai avut timp şi nici chef foarte mare, după ce s-a întors în miez de noapte de la un spectacol din Ploieşti. „Ce spectacol, ce spectacol!", exclamă actriţa, într-o notă teatrală demnă de un film american vechi. Ne uităm la ea şi parcă nu ştim cum să începem. Ce s-o întrebi mai întâi? Ne scuteşte de efort, povestindu-ne câteva minute bune despre frigiderul stricat ieri.

Un dezastru, s-a chinuit să care altul, nou, şi acum caută disperată un reparator, să poată salva obiectul stricat măcar pentru fiica sa. Râdem cu poftă, râde şi ea, după care facem prezentările oficiale. Noi o să-i zicem „doamna Popescu", că aşa se cade. Ea o să ne spună „copii". Că aşa-i frumos. Şi încearcă un test: „Ia să vedem, copii, de unde şi cum să începem povestea?".

Cel din poză, de lângă dumneavoastră, este tatăl, nu?

Da, e tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească!

Ştim că l-aţi pierdut temporar, în copilărie, „confiscat" de către sovietici. Câţi ani aveaţi când s-a întâmplat?

Aveam 5 ani. Tata a fost deportat în Siberia în 1940. Ruşii au avut un sistem foarte inteligent de a ocupa Basarabia. Au luat într-o noapte tot ce era intelectual, bărbaţi în special, şi i-au dus direct, în vagoane, la Vladivostok. Şi au adus în loc tot ce se chema funcţionar rus. Şi din clipa aceea, în Basarabia erai obligat să vorbeşti ruseşte. Dar basarabenii nu vorbeau ruseşte, dragii mei. Poate undeva jos, la Balta Albă, unde erau lipoveni, poate undeva spre Cernăuţi, unde erau influenţaţi de ucraineni. Dar la noi, în regiunea Chişinău, Orhei, nu ştiam ruseşte o vorbă. Într-o noapte, dacă aveai treabă undeva, poliţie, primărie, trebuia să înveţi ruseşte. După câţiva ani, toată lumea vorbea ruseşte, n-avea încotro. Mama mea, care era învăţătoare, memora noaptea lecţia în ruseşte şi a doua zi o preda copiilor.

Vă scria, aţi mai ţinut cumva legătura cu tatăl în perioada detenţiei?

Tata a scris 18 ani şi n-am primit nicio scrisoare de la el. Toate scrisorile se adunau de către autorităţi şi le dădeau foc în apropiere, într-un şant. Pe el l-au dus la capătul pământului, în Siberia. Le-au dat conserve şi topoare şi le-au zis să-şi facă barăci. Stomacul tatei era ca fierul când l-am reîntâlnit, de la atâtea lemne tăiate. A mâncat rădăcini de copaci, a scăpat cu viaţă, deşi se omorau între ei. Îmi povestea tata că, până şi-au construit barăci, făceau seara un foc mare şi se adunau în jurul lui. Unul mai băga cuţitul în altu' ca să se apropie de foc, altu' îngheţa la marginea cercului... Erau nişte lucruri inumane. Şi el a rezistat.

Când a fost eliberat?

În 1958. S-a dus în satul de unde era mama lui. Aici a stat alţi 19 ani, profesând ca învăţător la o şcoală. N-avea voie să părăsească Basarabia. Eu cu mama eram deja în România şi pe atunci nici nu aveai voie să te duci în vizită acolo, decât prin excursii. Plus că nu era deloc avantajos să recunoşti că eşti basarabean. Dar până la urmă am reuşit. Am luat o excursie ONT, Chişinău-Kiev-Moscova şi înapoi. Apucai să stai trei zile la Chişinău şi a fost suficient să-l revăd.

Şi de atunci v-aţi întâlnit ocazional.

Da, până în 1977, când l-am adus în România. Legea cerea ca el să fie pensionat pentru a pleca din Basarabia. Asta s-a întâmplat în 1975, iar timp de doi ani am făcut cereri de reîntregire a familiei către Marea Adunare Naţională, eu la Bucureşti, el la Moscova. A trăit până la 91 de ani, cu toată aventura din Siberia. Ca să moară de la o operaţie de bilă, pentru că nu l-au îngrijit bine la spital.

Suntem curioşi cum poate explica o mamă fetei de 5 ani ce s-a întâmplat cu tata.

Mama nu mi-a explicat nimic. Am înţeles perfect. Mama era o femeie foarte puternică, ea nu plângea niciodată. Când plângea, râdea de fapt. N-ai văzut aşa ceva. Pentru că era puternică şi nu voia să plângă. Nici n-a încercat să-mi inducă ideea asta dramatică, „Vai, ce nenorocire, nu-l mai avem pe tata", ci „Gata, facem, dregem!". Mama era extrem de optimistă. Asta a făcut ca eu să nu simt lipsa tatălui. Asta era situaţia, nu aveai încotro. Trebuia să mergi mai departe.

Mama dumneavoastră era o persoană aspră sau mai degrabă una riguroasă?

Riguroasă, da. Ăsta e cuvântul. M-a crescut mai... rezervată. Nu exista să mă pupe, să se pisicească pe lângă mine. Îi era teamă să nu mi-o iau în cap. În schimb, era obsedată de educaţia mea. Vă spun o întâmplare. Eram la grădiniţă, în satul în care m-am şi născut, Slobozia Hodorogea. În jur era zăpadă, erau câini pe stradă... „Ti duci la grădiniţî". 6 ani aveam. Eu, „nu, că-i zăpadă". M-a luat de o aripă şi m-a dus direct la grădiniţă, unde era numai educatoarea. Nimeni nu adusese copiii. Învăţătoarea i-a zis mamei că-i nebună. „S-învieţe că e diminiaţă şî ia trebui să se ducă la grădiniţî!". Şi îmi aduc aminte că în ziua aia am învăţat să fac pe hârtie un pui. Mi-a desenat învăţătoarea un pui pe carton. Am spart un ou, am pus albuş pe hârtie, pe post de lipici, am adăugat nişte mălai şi a ieşit un puişor splendid. I-am adăugat un ochi albastru şi ciocul roşu. Deci ziua aia n-am să o uit niciodată. Mama avea un fel de asprime, dacă vrei, dar în favoarea copilului. Am adorat-o pe mama.

"Mama era extrem de optimistă. Asta a făcut ca eu să nu simt lipsa tatălui. ''

"Tata a trăit până la 91 de ani, cu toată aventura din Siberia. Ca să moară de la o operaţie de bilă, în România.''

„Două linguri, două furculiţe, o faţă de pernă..."

Plecarea în România a fost premeditată sau, pur şi simplu, ajunsă la capătul răbdării, mama dumnevoastră a decis să fugiţi din Basarabia?

Nu, nu, n-a fost chiar pe fugă. Am decis să fugim în România pentru că era un moment bun. N-am venit la întâmplare. Antonescu dăduse un decret naţional prin care cei din Basarabia care doreau să vină în ţară primeau casă şi un loc de muncă. A însemnat enorm. M-am urcat cu mama într-un vagon, cu un geamantan şi o sacoşă, şi am venit în România.

Un geamantan? Şi restul lucrurilor?

Le-am lăsat în urmă. Aveam două linguri, două furculiţe, o faţă de pernă, ce altceva? Ce puteai să iei, ce să cari? Îţi dai seama ce era? '44, război... Să pleci cu un copil în braţe. Şi cu o lădiţă. Ceva îngrozitor, mai ales pentru o femeie. Pentru că femeile nu erau învăţate să fie atât de luptătoare. Femeia era încă ocrotită de bărbat, era slabă, se spunea atunci. Aşa era aşezarea lumii.

Cum a fost primirea în România? Nu una fantastică, bănuiesc, date fiind vremurile...

Nu, nu fantastică (n.r. -râde). În România am ajuns mai întâi lângă Sibiu, într-un sat, Slimnic. Sigur că era un decret, dar nou-veniţii ar fi trebuit să ocupe o parte din camerele celor care aveau casă. Cui să-i convină aşa ceva? Cam la o lună de la venirea noastră, săsoaica la care stăteam a tăiat porcul. Şi mama i-a zis: „Vinde-mi şi mie vreo două kilograme de carne". Şi i-a răspuns: „N-am carne de vânzare. De ce n-ai stat la tine acasă? Nu te-am rugat eu să vii aici". Mama i-a spus: „Să nu dea Dumnezeu să afli de ce am plecat de acasă". Măi, copii, şi n-a trecut o lună şi jumătate şi au venit ruşii. Şi au luat toţi tinerii din sat. Toţi. I-au adunat la şcoală, ca pe nişte recruţi, şi i-au dus direct în Donbas, la cărbuni. Săsoaica avea două fete superbe. I le-au luat pe amândouă. Cine plângea apoi pe umărul mamei? Doamne, a fost o tragedie îngrozitoare!

În acei ani, statul român planifica retrimiterea în Basarabia a tuturor celor fugiţi în timpul războiului.

Sigur că da. Când mama a simţit că vom fi trimişi înapoi, ceea ce însemna automat Siberia, a făcut o căsătorie de convenţie. Un bărbat foarte cumsecade, care lucra la CFR. Şi mai important, mă acceptase pe mine. Aşa am scăpat de trimiterea înapoi în Basarabia.

Aşa aţi ajuns la Bucureşti?

Da, şi am stat aici vreo doi ani. Asta la prima debarcare. Începuse foametea, aşa că ai mei au decis să plece la Braşov. Ardealul o ducea mult mai bine, iar domnul, tatăl meu vitreg, avea rude la Făgăraş. Şi să vedeţi... Mama, care era învăţătoare, da?, a construit o casă. Şi a închiriat lângă un pământ de 400 de metri pătraţi. Îl săpa singură şi avea, în fiecare an, castraveţi, roşii, porumb, că-i plăcea porumbul fiert, cartofi... Creştea raţe, creştea porc. Se odihnea 20 de minute, după ce se întorcea de la şcoală, şi apoi se apuca de muncă, în curte.

Să înţelegem că aţi trecut mult mai uşor decât alţii prin perioada de foamete.

O, da, categoric! Păi, copii, mama a învăţat până şi să taie porcul. La noi în Basarabia nu exista aşa ceva. Făcea cârnaţi, punea carnea în untură. Nu a existat o zi să nu am de mâncare. Cum prindea o pâine, o usca. Şi aveam o ladă mare pe care o umplea cu pesmet. Nu ne-a lipsit pâinea niciodată. Pâinea nu trebuie să lipsească din alimentaţia umană. Să încercaţi! Nicio mâncare n-are gust fără o bucăţică de pâine.

Trei ani cu capul ras şi în bătaia soarelui

Haideţi să deschidem subiectul „teatru". Cum a fost primul contact cu Facultatea de Teatru?

Am făcut toată şcoala la Braşov şi liceul tot acolo, după care, în 1954, m-am întors la Bucureşti, pentru facultate. Mai exact am dat la Facultatea de Teatru şi am căzut cu brio. Eram din provincie, nu ştiam să mă îmbrac, cu părul vraişte, ziceai că-s smulsă de gâşte. Eram un băieţoi. Aşa a fost firea mea, până pe la 20 de ani.

Nu s-ar zice, privind fotografiile dumneavoastră din tinereţe...

Ei da, asta-i bună! Mama m-a ţinut până la vreo 12 ani rasă în cap. Şi asta pentru că la 5 ani, când eram în Basarabia, m-a muşcat de creştet un păianjen otrăvitor. Şi în două zile am avut în creştet asta (n.r. - apucă un castronel de pe masă). Aşa un buboi. Au vrut să scoată puroiul de acolo. Mama era disperată, că o să rămân tâmpită. Am ajuns la spital în timpul războiului. N-aveau tifoane sterilizate, n-aveau nimic, era jale acolo. Şi fierbeau tifoanele de la răniţi şi le foloseau pe ceilalţi. Probabil din cauza asta mi s-a umplut capul de bube. Pe atunci, soarele era socotit marele vindecător al omenirii. Pe urmă s-a aflat că nu-i chiar aşa (n.r. -râde). Iar mama m-a ras în cap, timp de trei ani, de când dădea vara, pe la 1 mai, şi mă ţinea aşa până îmi creştea părul în anul următor.

Şi o lăsaţi să-şi facă de cap?

Îţi dai seama cum mă simţeam la sat, când toate săsoaicele apăreau duminica având toate cozile alea blonde, cu funde, cu mărţişoare în piept, veneau băieţii să le stropească, cum e tradiţia în Ardeal... Şi eu rasă-n cap! Dar nici aşa nu m-am supărat pe mama. Greu mă lăsam rasă. Mă lua, mă baga între picioare şi rrrrrr, aşa mă tundea.

Cele mai frumoase picioare pe care nu le-a văzut România

Cum aţi ajuns în Bucureşti?

Am venit la Bucureşti la facultate, dar am căzut la examen frumos de tot. E, atunci era o lege. Dacă picai la proba practică - la actorie, la desen -, aveai posibilitatea de a merge la altă facultate fără examen, însă numai acolo unde erau locuri libere. Păi unde erau locuri libere? La Facultatea de Limbă Rusă! Am stat acolo un an şi jumătate şi am plecat.

Unde aţi plecat?

Era o formaţie de teatru a Ministerului de Interne care urmărea educarea grănicerilor - patriotism, chestii. Au făcut un teatru cu actori profesionişti, dar voiau şi tineri. Am dat examen cu Dumitru Furdui (n.r. - celebrul actor care a murit în circumstanţe neclare, căzând de la etajul 8 al apartamentului în care locuia), care fusese dat afară din facultate în '56, după Revoluţia din Ungaria. Am intrat şi am jucat acolo cam un an şi jumătate.

Unde aveau loc spectacolele?

Pe graniţă. Dădeau şi în Bucureşti, la sala MAI-ului, dar mai mult eram în turnee. Eram îmbrăcaţi militar, cu veston, cu fustă kaki, cu cizme, cu căciulă şi cu manta. Mergeam cu trenuri speciale în care făceam tot turneul, chiar dacă ţinea 30 de zile. Erau trenuri de clasa I, scaunele de jos se trăgeau puţin şi se făceau paturi. În cabina aceasta era casa ta. Eu stăteam cu o fostă cântăreaţă de muzică populară bătrână. Ne-aduceam perdeluţă, ne-aduceam feţişoară de masă. Chiar aveam vagon restaurant al nostru! Erau turnee frumoase, eram tineri, nu simţeam frigul. Asta m-a călit.

A fost o perioadă de formare...

Da, evident. Locuiam în Bucureşti, deci, de doi ani. Asta a însemnat să vezi teatru seară de seară aproape. Pe noi ne lăsa gratuit. Atunci am văzut cei mai mari artişti ai României: Alexandru Giugaru, Grigore Vasiliu Birlic, Dina Cocea, Tanţi Cocea, Liviu Ciulei, oho!, ce actori! Nu pătrundeau cei fără talent, îi scotea centrifuga afară. Ca pe autostradă - ştii cum te scoate afară dacă nu iei culoarul. Juca cine avea talent! Când s-a înfiinţat televiziunea în '57 n-au jucat decât cei buni! N-a existat să intre una doar pentru că e frumoasă!

Păi dumneavoastră sunteţi excepţia: sunteţi frumoasă şi aţi intrat în televiziune..

Ştiţi cum am avut eu noroc cu televiziunea? M-au chemat acolo - eu eram gagică mişto, să ştiţi!, subţirică, dansam, cântam, aveam şi un soi de optimism permanent care place - şi era preşedinte unul Topor, care era ochiul limpede, să nu scape ceva! E, m-au chemat de vreo două ori, dar de fiecare dată când venea o fată tânără pe acolo, toţi se fereau, să nu cumva să fie bănuiţi... Într-o seară, după un spectacol, imediat a sunat Topor. Toţi au îngheţat. „Mă, cine e asta care a prezentat?" „E studentă la Teatru, în anul II, ştiţi, Stela Popescu." „S-o mai chemaţi, că-i foarte bună!" Din clipa aia am avut undă verde...

Era o conduită...

Acum toate fetele îşi ridică fustele-n cap, spun cu câţi s-au regulat, aşa ceva nu exista. Chiar dacă o făcea, nu povestea, era ruşine. Un băiat dacă vedea asta n-o mai plăcea.

Primeaţi scrisori de la admiratori?

Primul show pe care l-am făcut cu Bănică a fost rezultatul scrisorilor din ţară. La noi nu prea se făceau show-uri, de când a venit Ceauşescu nu era voie. Tot ce se chema actor, muzicant, artist nu trebuia să fie singur. Trebuia să mai fii cu cineva. Datorită acestor scrisori care tot veneau din ţară - şi să ştiţi că nu exista o reclamă! -, Tudor Vornicu a venit la bărbatu-meu (n.r. - Mihai Maximilian) acasă şi a spus că trebuie să scrie un text pentru mine şi să găsească un bărbat. Bănică era en vogue. Făcuse două cântece, „Gioconda se mărită" şi „Vă rog să-mi acordaţi", şi explodase! În plus, era un actor foarte bun, nu semăna cu nimeni. Bănică avea o delicateţe pe care n-ai fi crezut-o. Avea o fineţe, o eleganţă pe scenă...

Se poate face o comparaţie între el şi Ştefan Bănică Jr.?

Ştefănel este mult mai muzical, el aici a demonstrat şi calitate, şi multă voinţă, pricepere, e ambiţios. Eu îl admir pe Ştefănel, s-a ridicat teribil.

Cum aţi ajuns, deci, să formaţi cuplul cu Ştefan Bănică?

Eu tot jucam cu Iurie Darie, la Teatrul de Comedie, „Steaua fără nume". Am vrut să-l luăm pe Iurie Darie, era fermecător, era frumos, actor de film, era vedetă! L-am chemat pe Iura şi i-a fost frică, pentru că nu prea făcuse divertisment. „Nu, că trebuie să dansăm, că trebuie să cântăm, că durează", a spus şi a renunţat. Mai târziu mi-a spus: „Prost am fost!". Atunci regizoarea Sanda Manu l-a propus pe Ştefan Bănică. Şi aşa a rămas. A scris bărbatu-meu un show de 45 de minute - primul show aşa lung din istoria Televiziunii Române! Asta era în 1972.

Cum au fost reacţiie?

A doua zi dimineaţa nu se mai putea trăi de telefoane! Toate casele de cultură, din toată ţara, ne invitau să jucăm la ei. Asta, deci, datorită lui Tudor Vornicu.

Aţi avut, bănuim, şi controverse cu el...

Începuse să se poarte fustele mini. Eu am avut picioare frumoase toată viaţa şi pe mine nu m-a lăsat cu rochie scurtă. „Dă-o dracului de treabă, Tudor, c-o să mor şi n-o să ştie România c-am avut picioare frumoase!" Mi-a zis: „Taci din gură, vrei să te vadă vreo tarbă (n.r. - femeie uşoară) care stă în fotoliul de la CC şi să zică «Ce-i cu asta cu cracii goi?»". Noi am avut mare noroc cu Tudor. El a făcut pentru televiziune enorm, datorită curajului şi inteligenţei. Pe urmă, era foarte harnic. Într-o dimineaţă, făceam un fel de „cooking show" (n.r. - spectacol de gătit). A venit la mine şi m-a întrebat: „Ai tot ce-ţi trebuie?" „Trebuie să-mi mai aducă două ouă din recuzită." Ce crezi? S-a dus la magazinul din colţ şi mi-a adus două ouă el!

„Mâine, dacă nu mai joc, mai am o mie de lucruri de făcut! "

Duetul cu Arşinel cum a început?

Intraseră teatrele în autofinanţare, deci trebuia să lucreze foarte mult ca să-şi facă salariile. A trebuit să renunţ la colaborarea cu Bănică, pentru că eram din teatre diferite, era nevoie să se pună de acord. Atunci am început cu Arşinel. El făcuse ceva mai puţină televiziune decât mine - eu sunt şi mai mare decât el cu vreo patru ani.

Senzaţia tuturor...

E că sunt soţia lui. Şi că există o chimie, e ceva special, ca meserie.Da, el e foarte serios la treabă şi eu la fel. Mă mai roagă reporteri ca voi: „Spuneţi o întâmplare haioasă". Îmi vine să râd! Păi, ce e aia întâmplare haioasă când tu munceşti? Trebuie să râdă publicul, nu să ne batem noi joc de noi.

Se mai fac şi farse în teatru...

Nu se mai fac de mult timp, băieţi! Tu trebuie să fii foarte serios, să-ţi urmăreşti scopul. Eu şi Arşinel ne-am întâlnit, mai degrabă, din dragoste de teatru. În pus, am avut un educator excepţional, Puişor (n.r. - Mihai Maximilian), care nici măcar nu ne certa! Dacă ceva nu mergea cum ar fi trebuit numai se uita la noi urât. Atât! Era destul, ne crăpa obrazul de ruşine!

S-a schimbat ceva în profesia dumneavoastră după Revoluţie?

Ne-am speriat puţin, deşi aveam un autor care fusese mereu anticomunist. Şi atunci ştiam că el va scrie în continuare. Ne-am îngrijorat, ne-am pus întrebări. Dar, de la Revoluţie până acum, eu joc de nu mai respir.

Se tot spune că valorile adevărate au fost înlocuite....

Discuţiile astea se tot repetă pentru că este prea mare avalanşa de non-valori. Noi cu divertismentul am avut o şansă în plus. Plus că am avut texte bune şi, foarte important, legate de viaţa oamenilor. Avalanşa asta din media nici măcar nu ştiu dacă e non-valoare. E altceva. Asta cu fetele buzate, asta e altceva. Tinerei generaţii în divertisment cred că-i lipseşte educaţia. Măsura. Şi asta nu o au pentru că totul în jurul lor este aşa. Totul s-a schimbat, toată lumea îşi permite orice. Să înjuri e foarte simplu. Mai ales la români, unde înjurătura e aproape un prilej de simpatie, „Vai ce drăguţ e ăsta, ai văzut ce liber la gură e?". Şi asta e o consecinţă a anilor de comunism. Acea lipsă de normalitate pe care am trăit-o atunci se vede ca şi consecinţă acum. Ăsta e omul nou al comunismului.

Vă deranjează că imaginea dumneavoastră mai este şi disociată de teatru, în schimbul reclamelor?

Nu e o dramă. Publicul nu e educat în acest stil. Actorii fac reclame, asta nu e o problemă. Eu, până la ultima reclamă, n-am mai făcut decât la Wiesana acum 20 de ani. M-am speriat atunci.

Aţi avut reacţii negative?

Mă striga lumea pe stradă „Wiesana"!

Dar astăzi vă opreşte lumea pe stradă? Ce vă zice?

„Vai, doamnă, sunteţi mai frumoasă ca la televizor!" Nu e o laudă, dar televiziunea este arta luminii şi dacă nu ştii să pui lumina poţi să arăţi nasol de tot sau să se vadă tot ce nu trebuie să se vadă. Tot ce e în media se face acum în grabă.

Cum vi se mare filmul românesc de astăzi?

Sunt proiecte mici, proiecte personale, de autor. Nu întâmplător sunt băgate în seamă, pentru că toate sunt bune. Nu se mai fac filme de anvergură, e adevărat, pentru că nu mai sunt bani. Dar au efect. Mie mi-a plăcut filmul lui Mungiu, „4,3,2". Eu am înţeles din el ceva ce el nici n-a mărturisit. Mie mi se pare că filmul aduce, de fapt, o mare speranţă, că încă mai există posibilitatea de a te sacrifica pentru altcineva fără vreun fel de interes. E, acest lucru mi s-a părut senzaţional! Dragostea faţă de aproape mi se pare că începe să dispară încet-încet. Asta începe să ne apropie de lumea de dincolo, unde oamenii n-au prieteni. Le e frică să cheme pe cineva acasă, le e frică să trăiască altăuri de un bărbat, că dacă e ucigaş sau drogat? Asta este lumea capitalistă. Vine cu neajunsurile ei, dar eu prefer asta.

Aţi schimba azi dacă aţi putea?

Aş fi mai selectivă cu mine, acum 25-30 de ani nu credeam în mine...

Sunteţi fericită, doamna Popescu?

Da! Îmi lipseşte foarte tare soţul meu, pentru că noi eram dincolo de soţ şi soţie. Făceam aceeaşi profesie, aveam încredere unul în celălalt. El mi-a spus odată: „Niciodată să nu crezi că îmi datorezi ceva. Tu ai fi fost mare artistă chiar dacă nu existam eu!". Eu îi spuneam: „De ce lumea nu ştie că tu scrii toate textele astea?". „Nu trebuie să ştie!" El venea la fiecare spectacol şi urmărea poante pe care le introducea special, foarte ascunse. Şi urmărea să vadă cum reacţionează publicul. Avea o satisfacţie nebună când se prindeau.

Vă e teamă de moarte?

Mama mea nu se văita niciodată, nici înainte să se ducă. Atât spunea: „Tare rău îmi pare!". Mie îmi vine să spun acelaşi lucru, că am atâtea de făcut. Mâine, dacă nu mai joc, mai am o mie de lucruri de făcut!

marți, 3 aprilie 2012

Tamara Buciuceanu-Botez a primit premiul Gopo pentru întreaga activitate


Actriţa Tamara Buciuceanu-Botez a primit premiul Gopo pentru întreaga activitate la ediţia de anul acesta a galei Gopo, care a avut loc pe 26 martie.

Tamara Buciuceanu-Botez s-a născut în 1929, la Tighina (astăzi în Republica Moldova). Figură legendară a teatrului şi filmului românesc, Tamara Buciuceanu-Botez are o carieră impresionantă, ce se întinde pe parcursul a şaizeci de ani.

Absolventă a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti (1952), la clasa profesorului Ion Bălţăteanu, actriţa a debutat în film în 1964, în "Titanic Vals" (regia Paul Călinescu), unul dintre titlurile de referinţă ale anilor de început ai cinematografului românesc. Filmografia sa include roluri în producţii precum "Grăbeşte-te încet" (regia Geo Saizescu), "Bocet vesel" (regia Mircea Moldovan) şi "Primăvara bobocilor" (regia Mircea Moldovan). A rămas în amintirea unei generaţii întregi cu rolul profesoarei Isoscel din seria de succes "Liceenii" (regia Nicolae Corjos).

Un alt rol antologic interpretat de Tamara Buciuceanu-Botez rămâne cel al moşierei Aneta Duduleanu în "Cuibul de viespi" (regia Horea Popescu, 1987), ecranizarea după piesa lui Alexandru Kiriţescu "Gaiţele". Una dintre cele mai apreciate comedii ale cinematografului românesc, "Cuibul de viespi" reuneşte în distribuţie, alături de Tamara Buciuceanu, alte nume celebre precum Gheorghe Dinică, Ovidiu Iuliu Moldovan, Coca Andronescu, Ileana Stana Ionescu şi Tora Vasilescu.

Pentru rolurile emblematice în istoria filmului românesc, Tamara Buciuceanu a fost recompensată cu premiul pentru întreaga carieră la Festivalul Internaţional de Film Transilvania în 2008, întâlnirea cu publicul după proiecţia filmului "Cuibul de viespi" fiind unul dintre cele mai emoţionante momente din istoria de zece ani a evenimentului.

Tamara Buciuceanu-Botez a jucat şi pe scenele marilor teatre ale Capitalei: Bulandra, Naţional, Teatrul de Comedie. Actriţa s-a remarcat în piese precum "Coana Chiriţa", "Romeo şi Julieta", "Cumetrele", "Mamouret", "Dimineaţă pierdută".

Anul acesta, ea revine pe marile ecrane, alături de cuplul-cult al comediei autohtone Stela Popescu şi Alexandru Arşinel, în filmul "Toată lumea din familia noastră" (regia Radu Jude).

Tamara Buciuceanu-Botez se alătură, astfel, actorului Iurie Darie, care a primit de asemenea premiul pentru întreaga carieră, iar asistentul de imagine Dumitru Gaiţă este celălalt cineast recompensat anul acesta cu premiul special, alături de Lidia Luludis.

Gala premiilor Gopo este organizată de Asociaţia pentru Promovarea Filmului Românesc (APFR), cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei (CNC), Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional şi al Babel Communications.