joi, 23 aprilie 2015

Cea mai drăguţă ceaşcă

„O familie a plecat într-o excursie în Anglia pentru a cumpăra ceva dintr-un frumos magazin de antichităţi, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversări de la căsătorie. Şi soţiei şi soţului le plăceau antichităţile şi produsele din argilă, obiecte ceramice, în special ceştile de ceai. Au observat o ceaşcă excepţională şi au întrebat: „Putem să vedem ceşcuţa aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos!”.



În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a început să vorbească:
 ‒ Voi nu puteţi să înţelegeţi. Nu am fost de la început o ceşcuţă de ceai. Cândva, am fost doar un bulgăre de argilă roşie. Stăpânul m-a luat şi m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: „Nu face asta!”,„Nu-mi place!”, „Lasă-mă în pace!”, dar El a zâmbit doar şi a spus cu blândeţe: „Încă nu!”. Apoi, ah! Am fost aşezată pe o roată şi am fost învârtită, învârtită, învârtită. „Opreşte! Ameţesc! O să-mi fie rău!”, am strigat. Dar Stăpânul doar a dat din cap şi a spus, liniştit: „Încă nu”. M-a învârtit, m-a frământat şi m-a lovit şi m-a modelat, până a obţinut forma care i-a convenit, iar apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simţit atâta căldură! Am strigat, am bătut şi am izbit uşa... „Ajutor! Scoate-mă de-aici!” Puteam să-L văd printr-o deschizătură şi puteam citi pe buzele Sale, în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta: „Încă nu”.

Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, uşa s-a deschis. Cu atenţie, m-a scos afară şi m-a pus pe raft... am început să mă răcoresc. O, mă simţeam atât de bine! „Ei, aşa este mult mai bine”, m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat şi m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. „O, te rog, încetează, încetează!”, am strigat. El doar a dat din cap şi a spus: „Încă nu!” Apoi, deodată m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte şi simţeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat. Am plâns... eram convinsă că nu voi scăpa! Eram gata să renunţ. Chiar atunci, uşa s-a deschis şi El m-a scos afară şi, din nou, m-a aşezat pe raft, unde m-am răcorit şi am aşteptat şi am aşteptat, întrebându-mă: „Oare ce are de gând să-mi mai facă?”.

O oră mai târziu, mi-a dat o oglindă şi a spus: „Acum uită-te la tine!”. Şi m-am uitat. „Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu... Este frumoasă. Sunt frumoasă!” El mi-a vorbit blând: „Vreau să ţii minte, ştiu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aş fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Ştiu că ai ameţit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aş fi oprit, te-ai fi desfăcut bucăţele, te-ai fi fărâmiţat. Ştiu că a durut şi că a fost foarte cald şi neplăcut în cuptor, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Ştiu că mirosurile nu ţi-au făcut bine când te-am periat şi te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aş fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevărat. Nu ai fi avut strălucire în viaţă. Dacă nu te-aş fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supravieţuit prea mult, fiindcă acea întărire nu ar fi ţinut. Acum eşti un produs finit. Acum eşti ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine”.


duminică, 12 aprilie 2015

Christos a înviat!

de Alexandru Vlahuță

Și-au tremurat stăpânii lumii
La glasul blândului profet
Și-un dușman au văzut în fiul
Dulgherului din Nazareth!

El n-a venit să razvrătească
Nu vrea pieirea nimănui;
Desculț, pe jos, colindă lumea
Și mulți hulesc în urma Lui.

Și mulți cu pietre Îl alungă
Și râd de El ca de-un smintit:
Iisus zâmbește tuturora-
Atotputernic și smerit!

El orbilor le dă lumina,
Și muților le dă cuvânt,
Pe cei infirmi îi întărește,
Pe morți îi scoală din mormânt.

și tuturor deopotrivă.
Împarte darul Lui ceresc-
Și celor care cred într-Însul,
Și celor ce-L batjocoresc.

Urască-L cei fără de lege...
Ce-i pasă Lui de ura lor?
El a venit s-aducă pacea
Și înfrățirea tuturor.

Din toată lumea asupriții
În jurul Lui s-au grămădit
Și-n vijeliile de patimi
La glasul Lui au amuțit:

"Fiți blânzi cu cei ce vă insultă,
Iertați pe cei ce vă lovesc,
Iubiți pe cei ce-n contra voastră
Cu vrăjmașie se pornesc"...

Cât bine, câtă fericire,
Și câtă dragoste-ai adus!
Și oamenii drept răsplătire
Pe cruce-ntre tâlhari te-au pus.

Au râs și te-au scuipat în față
Din spini cunună Ți-au facut,
Și în deșarta lor trufie
Stăpâni desupră-Ți s-au crezut...
Aduceți piatra cea mai mare
Mormântul să-I acoperiți
Chemați sutașii cei mai ageri,
Și străji de noapte rânduiți...

S-au veselit necredincioșii
C-au pus Luminii stăvilar,
Dar ea s-a întărit în focul
Durerilor de la Calvar,

Și valurile-i neoprite
Peste pământ se împânzesc,
Ducând dreptate și iubire
Și pace-n neamul omenesc.

Voi toți, ce-ați plâns în întuneric
Și nimeni nu v-a mângâiat,
Din lunga voastră-nghenunchere
Sculați... Christos a Înviat!

marți, 7 aprilie 2015

Omul care a mutat un munte

Dasrath Manjhi, un om care muncea cu ziua la o fermă din India, a făcut istorie, după ce  a petrecut 20 de ani sculptând şi cioplind un munte. El a reuşit să taie versantul cu unelte rudimentare şi a realizat un drum pentru comunitatea din care făcea parte.


Indianul, care a murit în 2007, este renumit pentru faptul că a săpat într-un munte timp de 22 de ani, pentru ca oamenii din satul său să poată ajunge mai uşor la spital, care se afla atunci la 70 km.

Muncind în fiecare zi, între 1960-1982, Dashrath Manji a reuşit să sape prin munte , făcând astfel o cale de acces, care scurta drumul până la spital cu peste 50 km.

Indianul şi-a dedicat viaţa acestui drum, după ce soţia sa murise în urma unei accidentări, iar din cauza drumului până la spital, medicii nu au mai putut face nimic. 

Consătenii lui îşi aduc aminte cum acesta muncea zi şi noapte, fără întrerupere, de parcă ar fi fost posedat. "Părea o adevărată luptă între el şi piatră. Până la urmă, Manjhi al nostru a învins", spune un localnic.

"De sute de ani, pietrele astea ne-au creat neajunsuri. Oamenii au făcut nenumărate cereri să se construiască un drum aici, dar nimeni nu ne-a băgat în seamă. Aşa că m-am hotărât să fac eu acest drum", a spus indianul într-un ziar local, cu puţin înainte să fie răpus de o boală incurabilă.

Bărbatul a muncit în fiecare zi cu o daltă, un ciocan şi o lopată. El a reuşit să transforme o potecuţă, pe care de-abia putea trece o persoană, într-un drum lung de aproape 200 de metri şi lat de 10 metri, accesibil acum pentru biciclete sau motociclete.

Înainte de realizarea sa, copiii erau obligaţi să meargă pe jos opt kilometri până la şcoală, acum drumul s-a redus la doar trei kilometri. Drumul făcut de Manjhi este acum folosit de locuitorii din 60 de sate, din împrejurimi.

La început, semenii lui Manjhi făceau glume pe seama lui şi îl ridiculizau. Mai târziu, când drumul a prins deja contur, câţiva oameni l-au ajutat cu mâncarea zilnică şi i-au cumpărat unelte noi, când cele vechi deveneau inutilizabile.

Acum, toţi locuitorii din provincia Gaya îşi aduc aminte de "Omul muntelui" şi nu ezită să-şi exprime respectul pentru cel care le-a făcut viaţa mai uşoară.

Dasrath Manjhi nu s-a bucurat niciodată de vreo apreciere a guvernului indian. După 22 de ani de muncă asiduă, ceea ce a realizat i-a asigurat imortalitatea.


"Nu mi-a fost frică niciodată de vreo pedeapsă a guvernului asupra mea, aşa cum nu m-a interesat vreun premiu sau vreo recunoaştere din partea autorităţilor. Ce am făcut eu, vede toată lumea. Când Dumnezeu este cu tine, nimeni şi nimic nu te poate opri", a mai spus Manjhi.




Surse: [Photo]
http://www.cespun.eu/